ANDREI IONESCU
Am vazut ca asocierea strânsa a cuvintelor cneaz si voivod, precum si a institutiilor pe care le desemnam cu ele, cnezatele si voivodatele, exista in Biblie, care a fost (este oare nevoie sa mai amintim?) deopotriva in latina, cum se stie, si in moeso-gotica, asa cum incercam sa ne „amintim“ prin cercetarea pe care o intreprindem aici, cartea modelatoare de suflet si de limba pentru noi incepând din veacul al IV-lea. Iata pasajul in care, prin alaturarea celor doua cuvinte, se produce o sudura puternica: „Dar scoala-te si stai pe picioarele tale – ii spune Iisus lui Saul, persecutorul Sau de pâna atunci, aflat pe drumul Damascului –; caci spre aceasta m-am aratat tie, ca sa te rânduiesc slujitor si martor, si al celor ce ai vazut, si al celor intru care Ma voi arata tie“ (Faptele Apostolilor 26,16).
Cele doua cuvinte merg de atunci impreuna in viata spirituala a românilor, care, lingvistic vorbind, intr-o pondere hotarâtoare pentru profilul limbii, sunt rezultatul simbiozei romanico-germanice, favorizata si alimentata de conditia crestina a celor doua comunitati conlocuitoare.
Un document arhicunoscut, nelipsit din nicio istorie, oricât de succinta, a neamului nostru, anume diploma Ioanitilor din 1247, le asociaza la fel de strâns ca in pasajul biblic amintit mai sus: dupa ce le ceda cavalerilor intreg Banatul Severinului (despre ban si banat vom vorbi in curând), le mai acorda in stapânire nemijlocita doua cnezate olahe pâna la Olt, acelea ale lui Ioan si Farcas. Se stipuleaza apoi in diploma ca Ioanitii nu pot avea niciun drept de stapânire intr-un al treilea „cneziatus“, acela al lui Litovoi voivod. Titulaturile figureaza asadar alaturi una de alta, ba, mai mult, sunt impletite intr-una si aceeasi persoana.
Sa ne oprim putin asupra acestui Litovoi cumulard care detine stapânirea unui cnezat si calitatea de voivod. Lucrurile s-ar limpezi daca pe Litovoi nu l-am privi ca pe un voivod purtând acest nume ca pe un simplu nume propriu, ci ca pe un nume derivat dintr-o functie, mai exact chiar numele acelei functii, anume aceea de „mic voievod“ = leitils veitvods. Prin prisma titulaturii ulterioare pe care o vor purta voivozii sau domnii de „tari“ (teritoriile mai intinse locuite de români), si anume titulatura de „mare voivod“, explicatia e perfect plauzibila. In textul moeso-gotic nu intâlnim, ce-i drept, chiar sintagma leitils voitvods, dar ne putem sprijini pe o sintagma similara, din Matei 6.30: leitilgalaubiandans = putin credinciosilor.
Sa ne mai amintim ca numele Litovoi apare relativ frecvent in epoca aceea (si chiar mai inainte) in spatiul locuit de români, atât la nord, cât si la sud de Dunare, purtat de oameni insemnati si detinatori de dregatorii inalte, consemnati ca atare in documente, ceea ce intareste ipoteza noastra. Intr-un document din 1220, bunaoara, Ioan Constantin si Ioan Tihomir (Tihu) se judeca dinaintea arhiepiscopului de Ohrida cu arhontii Litovoi si Milea. Am subliniat, pe lânga acest Litovoi sud-dunarean din 1220, pe Ioan Tihomir, alt nume, cum stim, de importanta primordiala pentru inceputul vietii statale la românii dintre Carpati si Dunare. Un alt Tihomir apare mai inainte in Transilvania, intre 1201 si 1235, intr-un document in care sunt inregistrati românii Buhus, Craciun, Micu, Ciuca, Ciulei, Iancu, Stan, Radu, Lodomir, Tatomir, Tihomir si câtiva bani, apoi Pavel voivod, apoi „Voda“, fiul lui Farcas. (Zimmerman-Werner, apud Iorga, „Istoria poporului românesc“, ed. 1985, p. 180).
De numele Tihomir ne vom ocupa insa mai pe larg alta data, in legatura cu o carte recenta, care s-a bucurat de un mare succes, despre Thocomerius ca voivod chipurile de origine cumana. Acum trebuie sa ne intoarcem la diploma Ioanitilor din 1247, pe care n-am reprodus-o in intregime si in care, in partea a doua, când se trece la teritoriile transalpine din stânga Oltului, Regele Béla al IV-lea daruieste cavalerilor spre cucerire „toata Cumania“, cu exceptia unei „tari“ numite a lui Seneslau, voivodul românilor, pe care o lasa acelora „asa cum au stapânit-o si pâna acum“.
Pe acest Seneslau, al carui nume suna slavic in urechile celor care au crescut cu prejudecata unui slavism atotprezent, unii lingvisti ne-slavizanti au incercat sa-l explice prin limba latina: dintr-un plauzibil senex (cel batrân) + sufixul -lau, de provenienta obscura. Probabil ca s-a facut legatura cu sfatul batrânilor si seniores terrae pentru a construi aceasta ipoteza. Nu mai putin plauzibila insa, si mai probabila in contextul dat, mi se pare explicatia prin moeso-gotica pe care o propun in cazul de fata, la fel ca pentru Litovoi din leitil veitvods. In aceasta noua perspectiva, care inregistreaza, la fel ca in apusul si in centrul Europei, precumpanirea numelor germanice, in speta moeso-gotice, printre capeteniile formatiunilor politice românesti din veacul al XIII-lea, Seneslau ar proveni din sunus+laus = lipsit de copii.
Ipoteza comporta o discutie mai ampla despre sistemul monarhiei elective pe care il aveau vizigotii inainte de migrarea spre apus, trecând prin Iliria, si dupa care se guverneaza mai intâi in sudul Frantei de astazi si apoi in Spania, unde intemeiaza un regat puternic. Acest sistem prezenta avantajele si inconvenientele caracteristice stirpei gotice: se asigura, desigur, pe de o parte, prin alegerea urgenta a unor urmasi vrednici de domnie, barbatia (vezi numele Barbat) ceruta de infruntarea armata cu dusmanii din afara, dar, pe de alta parte, ca neajuns, se putea intrerupe, atunci când precumpanea aceasta latura electiva asupra celei ereditare, si se anula celalalt atribut al sistemului, si anume continuitatea transmiterii dinastice a puterii, cu primejdia interna a unor zavistii sterile si uzurpari contestabile. Din cauza acestei instabilitati, in Spania istoriografii au numit morbo gótico acest sistem al monarhiei elective, caruia i se atribuie „dezastrul“ din 711, caderea Spaniei crestine sub stapânirea islamului.
Evenimentele care survin in spatiul sud-carpatic in deceniile imediat urmatoare chemarii Ioanitilor (1247) si documentele care consemneaza configuratia formatiunilor politice românesti din a doua jumatate a veacului al XIII-lea sunt de natura sa confirme ipoteza noastra.
In diploma din 1285 regele Ladislau il rasplateste pe magistrul Georgiu, invingatorul altui (evident altui!) Litovoi român, care se rasculase si care piere in lupta, iar fratele sau Barbat, cazut prizonier, trebuie sa se rascumpere cu o suma foarte mare de bani. Reaparitia numelui dupa aproape patru decenii ne-ar putea indica faptul ca noul detinator al functiei de „mic voivod“ nu putea sa poarte decât acest nume, Litovoi, care era numele functiei. Aici trebuie sa mai facem o remarca: faptul ca pe cei doi frati ii cheama Litovoi si Barbat mi se pare inca o dovada a simbiozei romanico-germanice, aflata intr-o faza atât de avansata a intrepatrunderii incât cele doua surse lingvistice ale românilor, sursa latina si sursa moeso-gotica, s-au contopit in sânul aceleiasi familii.
In cazul celuilalt voivod, Seneslau, nu avem stiri ca ar fi avut urmasi, iar daca intr-adevar n-a avut e pentru ca numele pe care-l purta se datora situatiei reale, adica era un fel de porecla, era numele ce i se cuvenea dupa moarte, dupa ce raposatul era pus in racla, de unde chiar vine porecla dobândita atunci când, ajunsa la capatul ei, viata devenea destin.
Numele-porecla Sunuslaus (lipsit de copii, in cazul domnului, lipsit de mostenitori ai tronului) asculta in moeso-gotica de un mecanism de compunere intâlnit frecvent: akrana-laus = neroditor, andi-laus = fara sfârsit, guda-laus = fara Dumnezeu etc. Misteriosul sufix-lau, invocat de cei care-l adauga la senex, ar putea deci sa provina foarte bine din acest moeso-gotic laus.
Faptul ca despre Seneslau nu mai avem stiri dupa 1247 a fost, de altfel, pus tocmai pe seama desherentei, alaturi de alte presupuneri: incuscrirea sau caderea tarii lui in stapânirea tatarilor.
Asadar, dupa esecul incercarii de a unifica formatiunile politice sud-carpatice intreprinse de cel de-al doilea Litovoi, urmasul omonim al celui din 1247, nu neaparat sangvin, caci nu avem stiri in aceasta privinta, dar cu siguranta urmas prin detinerea aceleiasi functii de mic voivod, dupa acest esec misiunea de unificare va fi implinita de Basarab de la Arges.
S-a observat mai de mult (I. Conea, apoi, peste decenii, R. Popa) ca numele voivodului considerat indeobste fondatorul dinastiei basarabilor se intâlneste frecvent in Tara Hategului, veche vatra româneasca, ceea ce ar indica, pentru multi istoriografi, un nucleu de adevar in legenda descalecatorului coborât din Transilvania. Noi vrem sa punem insa accentul pe o alta consecinta logica a constatarii de mai sus: prezenta masiva in Hateg ne-ar putea spune si altceva. Faptul ca numele Basarab e anterior intemeierii Tarii Românesti si e raspândit pe o arie larga de locuire a românilor ne face sa presupunem ca Basarab, la fel ca si Litovoi, ca si Tahomir, ca si Cândea (cum vom vedea alta data), era la origine un nume de functie, perceput si folosit ca atare intr-o perioada relativ indelungata, anterioara injghebarii unei formatiuni politice trainice a românilor.
Ajungem astfel inevitabil la teoria lui Hasdeu despre Basarabi ca o veche casta conducatoare a românilor, inca de pe vremea dacilor. Hasdeu a fost insa contestat, cum stim, de alti istoriografi insemnati, si cu timpul a ajuns sa precumpaneasca ipoteza originii cumane a numelui. Dar despre numele Basarab si Tahomir, data viitoare.