Nu muncim, dar gândim?

Fara sa vreau îmi amintesc mereu  de cele câteva momente cruciale în care viata sau moartea, poate amândoua, au vrut sa-mi spuna ceva ce nu descoperisem  pâna atunci. Sigur, nu este nici locul, nici momentul sa vorbesc despre ceea ce am înteles din aceste teribile experiente sau despre sansele succesive care mi s-au dat. M-am obisnuit însa sa pretuiesc fiecare clipa, sa ma bucur de tot ceea ce ignorasem pâna atunci: lumina, plantele, micile vietati, norii, vântul, cerul cu infinitele lui constelatii, visele senine în care zburam peste munti si mari adormite în bataia soarelui, toate de câte eram constient sau mi le revelau simturile.

Pâna si cosmarurile, adesea simple metafore ale lumii în care traim, apartineau vietii ce mi se daduse, ce mi se mai daduse, le cautam un sens, o taina, alta decât cea învatata demult, de la Freud ori din „îndraznelile“ lui Jung. Cu toate acestea, independent de vointa mea, nu toate zilele sunt bune.  Desi sunt constient de marea sansa de a ma bucura de ceea ce ignorasem o viata întreaga, o alta realitate ma invadeaza, o lume urâta, trista, din care nu se poate evada. Umbra ei se insinueaza în toate, le murdareste si le umileste. Pâna si arborii din curtea mea, coplesiti de zapada, au ajuns, sub dictatura acestei ierni cumplite, sa semene între ei, sa fie asemeni lumii noastre. Ceva le lipseste ori le prisoseste acestor zile ocolite de întrebari si revolte. În care nu pot sa fac altceva decât sa contabilizez roadele prostiei si lasitatii noastre. Iata, s-au împlinit doua decenii de când multimile strigau: „Moarte intelectualilor!“ si: „Noi muncim, nu gândim!“ Eram acolo, în strada, cercetând fizionomii, cautând sa gasesc un înteles profund al acelei izbucniri sau a schimbarilor brutale, surprinzatoare a multora dintre cei care puteau fi învinuiti ca erau intelectuali.  Dar traim într-un spatiu în care surprizele nu sunt rare. Am avut nevoie de libertate deplina pentru ca dorinta furiosilor de atunci, din strada, sa se împlineasca. Intelectualii nu sunt morti, dar se poarta ca si cum ar fi. Nu deranjeaza pe nimeni, nu întreaba, nu au nimic de revendicat, de propus, de analizat. Nu sunt înaintea multimilor, ci mult în urma, oricât ar parea de absurd. Ei exista în felul lor ciudat, de parca nici n-ar exista. Uneori, foarte rar, mârâie, adica îsi negociaza pretul, dar nu musca. Ce se petrece în mintea lor sau în „inconstientul colectiv“ -caci tot îl pomenisem pe Jung – nu vom afla niciodata, caci, cu putine exceptii, nu scriu ce gândesc, dar nici nu gândesc ce scriu! De altfel, le-ar fi fost foarte simplu, caci au avut suficient timp sa învete, nu de alta, dar de doua decenii se repeta aceeasi piesa în care joaca aproape aceiasi oameni, iar ura, minciuna, cacialmaua sunt ingrediente obligatorii ale pâinii noastre cea de toate zilele. Victorii adevarate au obtinut doar lasii din timpul comunismului si luptatorii postrevolutionari împotriva aceluiasi comunism, de asta-data decedat. Victorii care sunt importante doar pentru cei pe a caror constiinta nu exista nici o scama de bun-simt, de responsabilitate. Îmi dau seama ca spun  iarasi aceleasi si aceleasi adevaruri, dar fac exact ce face si istoria: se repeta  cu încapatânare, în timp ce nimeni nu vrea sa o învete. Acum douazeci de ani, chiar daca nu gândeau, oamenii munceau totusi.

Azi, gratie libertatii, nici nu gândim, nici nu muncim, importam totul si, pentru ca ne-am vândut chiar si tara la un pret de nimic, traim din împrumuturi, printre monumente false pe care au început sa le ocoleasca pâna si ciorile. Nici cel mai mare dusman nu ne-ar fi facut mai mult rau decât am reusit noi însine, cu mintea si cu mâinile noastre. De altfel, cum bine spunea Schiller: „Cu prostia pâna si zeii lupta zadarnic!“ Dar, în aceasta lume, asa cum este ea, uniformizata de zapada si de politica, trebuie sa gasesc solutii pentru a-mi pastra libertatea interioara, pentru a nu ma lasa coplesit de durere si greata. Fiul meu mi-a pus pe monitorul computerului o imagine panoramica a Ierusalimului, un oras pe care l-am vazut de multe ori si din care, cu sufletul, nu am plecat niciodata. Acolo, în Gradina Ghetsimani, printre maslinii pe care i-a vazut chiar si Iisus, m-am gândit adesea la singuratate si tradare. La cea mai cumplita singuratate. Când a fost parasit de Cer si de Pamânt, când viata i-a fost vânduta pe treizeci de arginti. Ma întreb însa daca minunea Învierii este posibila si în cazul unor popoare, care, din inconstienta sau din lene renunta treptat la cultura si la istorie. Oricum, important mi se pare sa crezi si sa strigi ce crezi, chiar daca, de cele mai multe ori, ai certitudinea ca  nu te aude nimeni.