Bogdan Dumitrescu, SMS, Editura Polirom, 2009
Bogdan Dumitrescu debuteaza târziu, având in spate o cariera destul de colorata in jurnalism, televiziune, advertising, ce pare sa-i fi pasat multe din subiectele de inspiratie literara. Inconsistenta vietii in lumina mediatica si in uniformitatea multinationalelor a facut sa curga râuri de disperare in teoriile postmoderne occidentale de inspiratie sociologica, in ton cu o productie literara similara, mai ales in anii ’80 si ’90 ai secolului trecut.
Nu stiu daca-i vorba de orientari simbolice mai patriarhale ale literelor românesti, dar ai nostri scriitori tineri nu s-au aplecat fatis spre noua dezabuzare urbana, desi e adevarat ca i-au reflectat indirect ponoasele prin refugiul in naturalismul intimitatii sau violenta milenarista de imaginar. Scolit in lecturi vestice si cu state de plata in capitalismul de pe la noi, Costi Rogozanu e singurul care s-a mai aventurat (mai mult ca amuzament intelectual decât cu profit literar) in aceasta zona tematica, zicând cu rictus duplicitar „Fuck (the cool)“ superficialitatii marilor orase.
Mai putin dispus in sinea sa, cu toate mijloacele formale de care face uz, la ludic si lejeritati postmoderne, Bogdan Dumitrescu priveste lumea de salariati, reclame & tehnologii prin prisma nostalgiei conservatoare dupa puritate spirituala. Moto-ul religios („Scoala, suflete al meu, scoala! Pentru ce dormi?“), ca si dezlegarea mistica a formulei SMS prin „Save My Soul“ plaseaza cele 29 de povestioare, eterogene ca ritm si subiect, sub umbra ingândurata a umanitatii pierdute sau regasite. Schite strâns-caricaturale, de realism social sumarizat, tras in cartoon, surprind personaje in plina deriva de sens, personal sau de cuplu. Protagonistii sunt deliberat bidimensionali si, de cele mai multe ori, expediati sub un neutru de persoana a treia. Autorul nu are abilitatea si, desigur, nici interesul sa-si incarneze ideile in figuri vii si palpabile, ci sa le faca semnificatiile evidente, manevrând situatiile epice pe turnante suprarealiste sau absurde. Unul din gesturile sale favorite e, nu intâmplator, sa insereze in materialul anecdotic despre lumea de joburi alienante sau campanii mediatice fantezii utopice vizavi de „inocenta lipsei de memorie“, meditând cu melancolie la ce-ar ramâne dupa stergerea tuturor conventiilor si semnelor culturale.
Din atari ratiuni simbolice, primul si ultimul capitol („Inceput“ si „Sfârsit“) deruleaza pe fast-forward, respectiv pe rewind biografia unei femei sub forma de diapozitive pe ecranul mintii (ân cascada de sunete, culori, senzatii etc.). Deloc subtila, aceasta optiune textuala e vinovata de plasarea volumului intr-un halou demonstrativ; da, avem cunostinta, de la postmodernism citire, de cât de lipsit de profunzime e eul uman, etcetera. Rama nu era necesara, caci toate schitele sunt oricum conduse in focus de parabola explicita („o prea mare certitudine ar diminua parabola intâmplarii“), iar unele povesti (parodia despre clonare sau despre „folosirea personalizata a radioului, televizorului, internetului“ in „spatiul metropolitan monitorizat“) chiar sunt atât de dirijate in tâlc (falsitate vs. autentic) incât putin lipseste sa sune a supa de pui pentru sufletele postmoderne. Nu numai tematic, ci si retoric lucreaza Bogdan Dumitrescu in maniera advertiser-ului, decupând si colationând imagini intr-un clip cu mesaj sugerat.
Il ridica literar, din fericire, efectul de surpriza formala, creat de schimbarea registrelor si modalitatilor de narare. Tezele sale, câte or fi fiind – despre conventie si puritate, realitate si fictiune – treneaza in spatele unei cortine de relativa discretie câta vreme atentia in lectura o captureaza twist-urile filmice (un astronaut cade in gradina unui cuplu izolat, dupa dezintegrarea navei in spatiu), bifurcatiile suprarealiste (o femeie labila psihic isi populeaza plictisul diurn cu barbati magritte-eni cvasiidentici), ciocnirile controlate cu absurdul (o familie speriata de imposibilitatea de a mai avea copii isi dubleaza cu acte oficiale singurul fiu, Artim, in „fiica“ Artima). Experimental, iconic, concentrat in limpezimi lirice (deci si pe orbita directiei stilistice a cenaclului nouazecist unde autorul obisnuia sa citeasca), scrisul lui Bogdan Dumitrescu isi tine fondul de idei fixe si spaime post-capitaliste intr-o anumita tensiune retorica. Formula elastica il salveaza, pe undeva, de redundanta mesajului. De la scenariul de romant decrepit la calchierea povestilor SF, de la parodia miscarilor New Age la duplicarea in regim ironic a limbajelor de lemn din zona Resurse Umane, crochiurile volumului abordeaza, cu reusite inegale, tonalitati discursive diferite. Preferata mea e „Go Weast“, povestea in ritm de videoclip, cinic si induiosator, a corespondentei dintre baiatul român ce viseaza din dictatura la sclipiciurile americane cu Coca-Cola si chewing-gum si baiatul american comunist (!) ce viseaza sa scape de „fata cruda a sistemului“, dar esueaza la batrânete in fata computerului intr-un amurg de western kitsch.
Semne de bun-gust stilistic apar si in doua constructii originale – „Povestire despre moarte“ si „Cu ochii inchisi“ – ce poetizeaza tema fragilitatii eului cu sclipiri senzoriale si rafinament pictural: „primul semn al faptului ca vei muri va fi o privire a tatalui tau tânar. Cât de cumsecade va fi sa fie, tot va vedea intr-o zi in tine maturul, poate batrânul, spera el, care va veni la inmormântarea lui. (…) Primii morti din viata ta vor fi niste straini, mortii de serviciu ai orasului. Camionul antediluvian cu farurile aprinse va trece periodic, ca limba unui ceas al strazii, drapat cu covoare si purtând profiluri de ceara pe catafalc (…) De atunci, vei trai din plin, nu te vei mai gândi niciodata cu atâta intensitate la moarte, pâna când, intr-o dimineata, vei face firesc lucrurile cele mai firesti, fara sa stii, daca vei fi stiut, vei fi fost macar ceva mai ceremonios, asa, ca intr-o ciocnire de pahare cu prietenii“ (p.21). Last but not least, fragmentul de mai sus ilustreaza o calitate care, oricât de frivola ar parea, nu-i caracterizeaza, din pacate, pe unii debutanti ai ultimilor ani: cunoasterea gramaticii limbii române.
Chiar semnificative fiind in context, virtutile lingvistice nu fac totusi o mâna sigura de prozator. Unele bucati („Hotarâre“, „Imbunatatitorii“, „Colaj“, „Cruzime pura“), fade in sine, nu au sens decât in arhitectura tematica de ansamblu. Bogdan Dumitrescu isi defuleaza in intrigi acide dilemele etice suscitate de experienta din câmpul muncii (audiovizuala si de PR), dar povestirile sale sunt, pâna la urma, fabule prea vadite pentru a atinge spontaneitatea, densitatea si stralucirea unor proze scurte veritabile. Chiar daca cititorii urbani ar putea gasi satisfactii grabite in aceste basme distopice despre „pierderea sufletului“, firescul vital al secventelor narative e, sub cheia lor, mult diminuat. La nivel de idee, autorul reuseste o radiografiere piezisa a disfunctionalitatii umane contemporane, dar – intr-un reflex textualist târziu – toarna el insusi prea putin suflet in frazele altminteri indeajuns slefuite.
Un debut destul de curat, deci, ca scriitura, si de-a dreptul ecologic, ca morala: lasati televizorul si redescoperiti natura umana! Perfect lecturabil intre doua statii de troleu, el ar fi anuntat poate un prozator interesant – doar daca ar fi venit ceva mai devreme. Asa, pare sa vorbeasca pe limba unei postmodernitati care pe prea putini ii mai bântuie.