„Ferruccio spunea că acela care scrie pentru a face comentarii despre viaţă are impresia că e mult mai important comentariul decât ceea ce comentează, chiar dacă nu-şi dă seama de asta. Tu, care scrii despre viaţă, ce crezi?“ (Antonio Tabucchi, Tristano moare, traducere de Vasile Mitu, Iaşi, Polirom, 2009, p.132). Eu, care scriu despre viaţă (în loc s-o trăiesc), nu cred nimic precis. Deocamdată. Voi medita. Ştiu doar că iluzia antinomiei dintre viaţă şi cărţi, dintre ceea ce se petrece şi ceea ce se pricepe, este proprie îndeosebi filosofilor. Numai ei pot crede că viaţa şi comentariul se exclud, că scrisul şi cititul ucid orice viaţă (şi nu invers), că o astfel de opoziţie este contrară şi contradictorie, că unul din termeni este mai preţios decât celălalt şi că amândoi laolaltă sunt incompatibili. Ori comentezi, ori trăieşti. Ori citeşti, ori simţi.
Îmi veţi reproşa, probabil, faptul că am scos afirmaţiile de mai sus din contextul lor. Îmi veţi aminti, desigur, că Lucius Annaeus Seneca nu ne îndeamnă să punem pe foc cărţile, deşi consemnează cu simpatie incendiul bibliotecii din Alexandria. Că Michel de Montaigne a fost un cititor îndârjit (chiar dacă nu avea răbdare şi sărea de la o carte la alta) şi că eseurile lui sunt pline de citate, de fragmente din scriitorii latini, din stoici şi sceptici. Că Walt Whitman se afla încă sub influenţa lui Emerson şi că, oricum, el a fost un poet, un visător, un posedat, iar poeţii nu compun argumente sau inferenţe condiţionale, ci se lasă în voia impulsurilor private, fiind nişte inspiraţi călăuziţi de Muze într-un tărâm inaccesibil muritorilor de rând. Că Tristano moare este o ficţiune şi că nu trebuie să-i atribuim autorului opiniile personajelor. Bineînţeles. Din păcate, în eseul de faţă, nu voi cita pagini întregi, nu poţi face o carte doar din citate, o crestomaţie, deşi se practică. Seneca, Marcus Aurelius, Plotin şi, mai târziu, Shakespeare şi Milton au citit doar crestomaţii, „commonplace books“, florilegii.
Fragmentele de mai sus sunt menite să ofere cel mult o sugestie, o tendinţă, un semn despre o (in)dispoziţie umană străveche: din pricini variate, unii savanţi (şi nu cei de rând) n-au iubit cărţile şi nici n-au găsit de cuviinţă să laude această iubire (pretins făţarnică), numită bibliofilie. Au privit cărţile cu mai multă precauţie şi mefienţă decât cititorii de azi, au fost sobri, nu s-au lăsat în voia plăcerilor „vinovate“, au practicat exclusiv virtuţile, iar lectura nu face parte din rândul lor, este un viciu nepedepsit, un impuls iraţional…
Cu toate acestea, am fost dintotdeauna mirat să găsesc în scrierile celor mai înverşunaţi literatori (inclusiv şi mai ales în lucrările filosofilor), în tratatele unor indivizi care şi-au petrecut toată existenţa la masa de scris, înşirând propoziţie după propoziţii, silogism după silogism şi vers după vers, opoziţia îndoielnică dintre viaţă şi comentariu, dintre experienţă şi lectură, dintre trăirea efectivă şi trăirea livrescă, în şi prin imaginaţie, care nu ar fi o trăire propriu-zisă, ci un succedaneu, un simulacru. Altfel spus, lectura nu ar fi ea însăşi o experienţă propriu-zisă, veritabilă, chiar dacă unii vorbesc de „experienţa lecturii“. Ea nu ar fi însoţită de senzaţii, de afecte (ar consta exclusiv în identificarea unui sens), nu l-ar modifica pe om, şi, în concluzie, ar fi mai bine să renunţăm complet la ea – ori să citim foarte puţin şi numai dintr-un singur autor: cel ce susţine că lectura nu ar fi o experienţă veritabilă. Ea caută să prindă un înţeles, să descifreze o noţiune printr-o operaţiune pur ratiocinativă, e o colecţie de abducţii. Nimic mai mult. Mă tem că Seneca nu era departe de o atare idee. Şi nici Montaigne. Citeau cu mintea în loc să citească şi cu inima.
Experienţa autentică, fac adaos scriitorii cu pricina, este cu totul şi cu totul altceva, nu implică lecturi, meditaţii, e ceva de-a dreptul sublim. Altfel spus, cartea (& biblioteca, în general) ne-ar îndepărta de viaţă, i-ar lua locul şi ar anula sublimitatea experienţei. Am trăi, citind-o, o existenţă de mâna a doua, am cunoaşte lumea indirect, prin intermediar, prin nişte ochi străini, ne-am limita să comentăm şi am confunda comentariul cu viaţa însăşi. Ne-am sustrage societăţii active, ne-am refugia într-un cotlon izolat, în sine. I-am ignora pe ceilalţi. Lectura ar fi – nici mai mult, dar nici mai puţin – o pasivitate…
Îndrăznesc să-i rog pe toţi apologeţii experienţelor fruste să-mi spună, în acest caz, ce înţeleg prin termenul „viaţă“, să o rezume printr-un verb de acţiune. Să descrie ce pricep ei prin sintagma retorilor latini, vita activa.
Măcar Gustave Flaubert a înţeles prin viaţă una şi bună: a scrie. A scrie bine. A compune enunţuri desăvârşite. Şi a avut grijă să ne anunţe cu surle şi trâmbiţe credinţa lui. Viaţa i se părea ceva oribil, hidos şi singura lui bucurie venea din scris. Aşa a înţeles el fericirea: o bucurie din care lipseşte cu totul elementul sensibil, chiar dacă nu poate fi descrisă decât în termeni sensibili, cum vom vedea. Nu-i pricep deloc, în schimb, pe cei care înţeleg prin viaţă, asemenea lui Flaubert, a scrie de dimineaţa până seara, a comenta scrupulos tot felul de nimicuri, a crea autof(r)icţiuni, poezii, romane, a adnota, dar fac urbi et orbi apologia vieţii pure şi simple, a vieţii nealterate de scris (şi lectură), a Intuiţiei, a experienţei, a factorului energetic şi volitiv ca structură şi finalitate a lumii, cum credea Schopenhauer.
La mistici este, cu siguranţă, mai simplu. Ei văd totul în opoziţii ferme, 0 sau 1, tertium non datur, după modelul: „cine nu este cu Mine e împotriva Mea“ (Matei, 12: 30; Luca, 11: 23). Pe la 1125-1130, Sfântul Bernard de Clairvaux îi cere unui anume Henry Murdach, un discipol trăitor într-o abaţie din Anglia, să lase cărţile, studiul, lectura şi să vină în pădurea de lângă mănăstirea franceză Vauclair, ca să trăiască adevărata experienţă: „vei învăţa mai mult de la stânci şi copaci decât din magiştri şi tratate stufoase“. Sau, mai aproape de originalul latin: „On apprend beaucoup plus de choses dans les bois que dans les livres; les arbres et les rochers vous enseigneront des choses que vous ne sauriez entendre ailleurs“ (Lettre 106). Avea în felul lui dreptate. Pe atunci a te ruga însemna mult mai mult decât a citi şi a scrie într-o bibliotecă friguroasă. Trebuia să te îmbraci foarte gros, nu se făcea foc în scriptorium de teama unui incendiu. Însemna, de asemenea, mult mai mult decât a trăi simpliciter. În Evul Mediu, a vieţui şi a fi autentic implicau, înainte de orice, să te rogi neîncetat, cum ceruse Apostolul. Femeile, lucrătorii, artizanii, constructorii catedralelor, nobilii (oricum, nişte neciopliţi şi nişte barbari) nu trăiau autentic, nu citeau, nu se rugau neîncetat, aveau altele de făcut, mai urgente, îşi trăiau pur şi simplu necazurile şi bucuriile. Fără comentarii.
Conform principiului Sfântului Bernard, „credo ut experiar“ (considerat de el mai presus decât vechiul „credo ut intelligam“), experienţele propriu-zise erau de natură strict spirituală: experienţa Cuvântului, experienţa cotidiană a absenţei lui Dumnezeu, experienţa păcatului…
În treacăt fie zis, erau multe păduri pe vremea abatelui Bernard de Clairvaux, incomparabil mai multe ca astăzi, toată Europa era acoperită de păduri, asceţii vieţuiau în scorburi, cântau psalmii lui David, repetau obsesiv versete din Biblie, beau rouă şi mâncau miere sălbatică. Deci, Sfântul Bernard înţelegea prin experienţă o trăire de ordin superior, spiritual, netrupesc, inefabil, o întreţesere de energii umano-divine, care consta în sesizarea fulgerătoare a divinului şi în muţenie.
A fost, totuşi, un mistic moderat.
Autor: Valeriu GherghelApărut în nr. 515