PSIHOLOGIA COTIDIANULUI
Credeam ca dupa baia de sânge din decembrie 1989 mersul in patru labe a incetat sa mai fie un sport national. Credeam ca oamenii care, dupa aparente, sunt concetatenii mei au uitat sa mai deguste târâtul pe coate. Configuratia oficiala a votului din 6 decembrie mi-a aratat ca m-am inselat.
Nu mai intru in detalii, mi-e pur si simplu scârba. Nu mai am puterea nici macar sa vorbesc despre obligatia constitutionala de a respecta vointa majoritatii. A carei majoritati? A celei cumparate cu bani, zahar si ulei? A celei inventate potrivit unor CNP-uri inexistente? A procentului de sub 1% dintre românii din afara granitelor care au hotarât pentru cei care efectiv traiesc aici, cu spitalele, autostrazile si scolile despre care mi-e jena sa vorbesc, platindu-si taxele catre un stat care continua sa-i fure?
Repet, nu mai doresc sa ma gândesc la nimic din ce are de-a face cu viata politica, publica si sociala din aceasta tara care, din nefericire, este si a mea. Nu stiu daca voi emigra. O sa vad. Daca nu o voi face, un lucru e sigur: când fetita mea va creste si va ajunge in fata examenului de admitere la facultate, sfatul meu va fi sa invete bine, ca sa poata accesa o bursa in Occident. Ajunsa acolo, o voi sprijini sa si ramâna. Si sa nu se uite in urma. In ceea ce ma priveste personal, nu voi mai vota in acest stat. Pentru mine, cercul deschis in 1989 s-a inchis la 6 decembrie. Când institutiile statului nu ma respecta nici macar la scrutin, totul este pierdut si orice gest devine inutil. De aceea, articolul de fata este ultimul meu text „politic“, de-acum si de oricând. Este clar ca nu mai am cui sa adresez asemenea opinii.
Viata merge inainte si voi incerca sa mi-o traiesc cât pot mai bine, prin evazionism civic-politic, eventual si fara cei apropiati in care am avut incredere, dar m-au dezamagit. Si nu e vorba despre o mica, pasabila suparare. E un lucru peste care nu vreau sa trec si peste care nu voi trece. Compromisuri nu voi face, incercând sa evit acele persoane cu care, incepând de la 6 decembrie, nu mai am nici o afinitate. Nu conteaza ca ne cunoastem de decenii. Miza prezervarii sanatatii mele sufletesti este mai importanta decât a juca jocul unei complezente fals democratice, ipocrit amicale. Atât.
suferinţa este vizibilă, de înţeles, dar lipsesc precizări necesare, lehamitea nu este o stare de graţie, nici nu inspiră pe cititori, pesimismul nu place, ca şi optimismul fără acoperire, ce propuneţi domnule V. Protopopescu?
Comentariile sunt închise.