Populaţia din Crimeea şi-a exprimat duminică, 16 martie, dorinţa de a deveni parte a Federaţiei Ruse, mergând împotriva integrităţii teritoriale a Ucrainei, împotriva Constituţiei acesteia şi împotriva opiniei internaţionale. Atât componenţa populaţiei din Crimeea, cât şi componenţa teritorială a Ucrainei, aşa cum o cunoaştem din 1991 încoace, sunt aspecte ce merită explorate. Corul occidental format din mai multe voci, cântând aceeaşi arie, îl cunoaştem deja – Rusia este agresorul ce a atentat la integritatea Ucrainei într-un moment de răscruce (sau, mai bine spus, nouă crucificare a acestei „surori mai mici“ slave cu dorinţe contradictorii, însă în general de rupere de sub aripa protectoare a „fratelui mai mare“), a încălcat Constituţia statului vecin, a organizat un referendum în condiţiile ocupării militare a peninsulei şi a anexat ceva ce nu-i aparţinea. Presa rusă are, desigur, o altă operă de pus în scenă, şi cum analiştii încă nu s-au decis dacă e refacerea teritorială a Imperiului Ţarist sau Sovietic, cert este că asistăm la coexistenţa discursivă a două realităţi alternative politizate – rusă şi occidentală.
Tactica (dez)informării ruse
În primul rând, presa rusă a găsit nimerit să-şi informeze cititorii în ultimele luni cu privire la componenţa teritorială a Ucrainei aşa cum o cunoaştem, de la independenţa sa proclamată la 24 august 1991. Nordul şi sudul Basarabiei, nordul Bucovinei, Transcarpatia sunt teritorii ucrainene din 1940, recunoscute în 1947 prin Tratatul de Pace de la Paris. Crimeea ajunge să fie parte a Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene în 1954 ca urmare a reorganizării teritoriale impuse de Nikita Hruşciov, prim-secretar al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice în perioada 1953-1964. Suntem asiguraţi că Hruşciov a încercat astfel să-şi acopere păcatele sale (nu puţine) faţă de ucraineni din perioada anterioară acestui post important. Fusese un gest aplaudat atunci şi etichetat drept „generos“ din partea „fratelui mai mare“ faŢã de „sora slavă ucraineană“. Al doilea lider politic blamat pentru lipsa de vigilenţă în perioada căderii URSS este Boris Elţîn, care, ni se comunică, era prea exuberant şi avid de a-şi păstra poziţia pentru a-i păsa de recuperarea peninsulei. Într-o discuţie amicală cu Leonid Kravciuk, Elţîn îi reoferă Crimeea, în bun spirit oblomovist. Suntem asiguraţi, din nou, că Ucraina avea obligaţia de a organiza un referendum în Crimeea pentru a determina soarta acestei republici cu autonomie sporită, referendum care nu a mai avut loc vreodată la iniţiativa Ucrainei.
O altă strategie de impunere a realităţii dezirabile de către presa rusă este prezentarea detaliată a istoriei populaţiei din Crimeea. Clişeul folosit este Crimeea „cazan al popoarelor“ (kotiol narodov), mizându-se pe rezonanţa ce o are termenul – o instalaţie în care au loc procese complexe de fierbere, clocotire, topire şi alegere inter-tribală, inter-rasială şi inter-religioasă. De la populaţiile greceşti, romane în perioada antică, goţii, urmaşii sciţilor şi sarmaţilor, precum şi triburile cazare la sibero-mongoli, turci şi ruşi – o gamă variată de elemente a contribuit la un aliaj numit de către ruşi krymskie tatary. Impresia formată este de no man’s land, unde au spulberat tot ce au găsit în cale mongolii cu populaţiile siberiene din cadrul armatei medievale în 1223, apoi turcii în 1475, întrerupând dezvoltarea Hanului Crimeii cu relaţii de prietenie moscovite, urmând un conflict îndelungat de câteva secole. Ecaterina a II-a este cea care reuşeşte cucerirea Crimeii cu populaţia sa de tătari, descendenţi ai goţilor, sciţilor, sarmaţilor, mongolilor, turcilor de pe vremuri. Majoritatea covârşitoare a populaţiei native din Crimeea a fost lichidată, exterminată în perioada stalinistă, dar ideea de independenţă a peninsulei a fost stârpită încă din anii Revoluţiei Ruse. Crimeea a fost eliberată (cu forţa) de sub ocupaţia fascistă, în timp ce populaţia autohtonă a fost deportată în Asia, în „dulcele“ stil clasic stalinist, adică acolo de unde se trăgea. 1991 este anul care marchează întoarcerea populaţiei tătare în Crimeea, fără recunoaşterea oficială a genocidului din perioada sovietică. Suntem de asemenea informaţi că populaţia tătară de pe teritoriul Ucrainei reprezintă 15%, deci o minoritate a cărei rusofobie, indiferent de proporţii, nu poate boicota referendumul şi nici nu poate decide soarta peninsulei, care, vedeţi voi, nu a fost ucraineană decât circumstanţial şi regretabil din cauza oportunismului a doi lideri politici prinşi, cumva, în offside moral.
Suntem, deci, în faţa unui paradox – Crimeea ucraineană timp de jumătate de secol nu înregistrează (prea multă) populaţie ucraineană sau, cel puţin, asistăm la o succesiune de tăceri şi rostiri convenabile, numite, în limbaj de specialitate, tactici de dezinformare. Pe de altă parte, presa ucraineană menţiona, la câteva zile după referendum, că 25.000 de oameni doresc să părăsească Crimeea, iar „refugiaţii“ beneficiază de ajutor social, linie telefonică şi asistenţă de orice fel. Atât „Crimeea ne-ucraineană“, cât şi „refugiaţii din Crimeea cu ajutor social din partea Ucrainei“ (care, între noi fie vorba, se află în colaps economic recunoscut oficial) sunt aspecte hilare ale unor realităţi alternativ-ficţionale puternic politizate.
Rezultatul acestor strategii informative deloc aleatorii din presa rusă este aşezarea în mentalul colectiv rus a ideii că un nou croi teritorial al Ucrainei nu este nici nedrept, nici păgubos în vreun fel, căci, dacă peninsula a aparţinut cuiva, de fapt şi de drept, atunci, cu siguranţă, ea le-a aparŢinut tătarilor din Crimeea, care, din nefericiri contextual-sovietice, au fost exterminaţi. În faţa unui astfel de tablou trist şi ţinând cont de scurta prietenie medievală tătaro-moscovită, de cucerirea amicală ţaristă, precum şi de eliberarea nolens-volens de sub ocupaţia fascistă, Rusia nu poate decât să-şi asume acest rol de judecător drept şi să se sacrifice, anexând Crimeea, cu tot respectul profund pentru voia poporului / populaţiei rusofone / rusofile / anti-fasciste / anti-occidentale (de parcă ar mai conta nuanţele în astfel de circumstanţe stringente atenuante). Aşadar, noul croi al Ucrainei nu este doar potrivit şi adecvat acestei „surori“ slave rebele, nerecunoscătoare şi nespus de îndatorate; lipsirea Ucrainei de teritoriul peninsulei Crimeei este însăşi expresia justiţiei istorice, a cărei legătură de la ochi a alunecat ceremonios şi convenabil pentru adăugarea sau recăpătarea unei trene la rochia teritorială a Rusiei.
Strategii post-referendum
După o pregătire prealabilă a cititorilor ruşi referitor la populaţia, statutul Crimeii, politicile ciunte ale unor lideri neinspiraţi, urmează întărirea, repetarea adevărurilor parţiale şi selective enunţate anterior. Amintim două strategii reuşite – pe de o parte, apelarea la nume mari cu ipoteze şi opinii cu iz profetic; pe de altă parte, activarea unui resort mental de depresurizare specific mai cu seamă ruşilor – umorul. Deşi în mediul online mişună multe prognoze astrologice, cvasi-profetice de la Vanga sau alte „personalităţi“ recunoscute în domeniu privind situaţia Ucrainei, supremaţia Rusiei, futilitatea intervenţiilor occidentale, există şi tentative reuşite de justificare şi întărire a politicii ruse.
Una dintre ele este evidenţierea ideilor lui Alexandr Soljeniţîn, expuse încă în 1998 (fără citarea exactă a sursei), referitor la poziţia naţionalistă a Ucrainei şi terenul propice pentru dezvoltarea unor aspecte extremiste, favorabile SUA, mizând pe „slăbirea“ Rusiei. Cele patru aspecte profetice vizează patru domenii: cea mai stringentă, Crimeea; marginalizata limbă rusă pe teren ucrainean; săraca limbă ucraineană impusă, din câte se pare, în mod extremist pe teren ucrainean (alt paradox surprinzător) şi planurile Occidentului. Crimeea nu e singura regiune rusă din cadrul statului ucrainean amintită de Soljeniţîn, căci rostirea lui include şi două regiuni ale Doneţkului, fâşia de sud numită „Novorossia“, deci zona sud-estică preponderent rusofonă a Ucrainei. Dacă e o etapă din pregătirea publicului pentru o nouă anexare (sau formă de justiţie teritorială, în funcŢie de apartenenţa geografică a privitorului), urmează să aflăm. Cert este că, în viziunea faimosului scriitor, a fost nedrept, crud şi răuvoitor gestul cedării Sevastopolului, laolată cu peninsula, „diamantul nobleţei militare ruse“.
Problemele culturale generate de politica rusofobă şi extremistă ucraineană urmează a fi soluţionate, conform lui Soljeniţîn, în decursul a mai bine de un secol, dat fiind faptul că însăşi limba „Galiţiei“, puternic influenţată de germană şi poloneză, are un statut discutabil – „limbă ne-populară schingiuită“. Cât despre planurile occidentale, acestea se înscriu, cu siguranţă, în tentativa de resuscitare a politicilor Războiului Rece prin occidentalizarea Ucrainei, reiterând, din câte se pare, planul teoreticianului marxist şi revoluţionarului controversat Alexander Parvus de a folosi separatismul ucrainean pentru decăderea Rusiei. Încercarea serioasă şi documentată a acestui articol poate fi surmontată doar prin citarea titlului ziarului – Komsomolskaia Pravda. Totuşi, discutăm despre direcţia lecturii politizate ruse a evenimentelor şi, în definitiv, titlul ziarului nu contează (mult).
Abordarea glumeaţă a situaţiei tensionate dintre UE şi SUA, pe de o parte, şi Rusia, pe de alta, s-a generalizat în mediul online după ce atât McCain, cât şi Putin au propus această perspectivă. „Concediul de primăvară în Siberia“ al lui McCain şi „deschiderea în regim de urgenţă a unui cont“ de către Putin în banca rusă sancţionată de americani sunt deja aspecte proverbiale. Presa rusă recunoaşte existenţa unui trend înfloritor de mândrie cu sancţiunile primite de Rusia după referendumul din Crimeea şi anexarea acesteia.
Dincolo de bancurile seci ale ruşilor şi show-urile americane cu iz burlesc, inspirate de situaţia deloc comică, sunt două voinţe încrâncenate – iluzia democratizării ucrainene şi certitudinea autorităţii putiniene chiar dacă în „splendidă izolare“.
Continua punere sub semnul întrebării a legitimităţii noii conduceri de la Kiev şi a „revoluţiei“ ucrainene de către ruşi poate avea alte repercusiuni (a se citi incursiuni) asupra croiului teritorial al Ucrainei. Întâmplător sau nu, regiunea Lugansk deja dă semne de „crimeită acută“. În ciuda vacarmului internaţional general, Rusia îşi păstrează sângele rece cu care va face următoarele mişcări. Un indiciu este datoria externă a Ucrainei de 140 de miliarde de dolari, dintre care 65 de miliarde trebuie plătite până la sfârşitul anului, iar rezervele de aur şi valută ale ţării s-au redus la 15 miliarde. În acest context, declaraţiile Iuliei Timoşenko de răscumpărare a Crimeei şi de refuz a gazului rus par nişte bucăţi nereuşite, interpretate de o voce afonă într-o arie occidentală sugrumată de revărsarea primăvăratecă şi asurzitoare a Rusiei.
Din perspectiva teritorială, împrumutând limbajul croitorilor şi al designerilor, putem concluziona că Rusia tinde spre somptuoasa modă vestimentară ţaristă, în timp ce Ucraina îmbrăţişează trendul mini-jupelor. Acesta o fi preţul occidentalizării. Moda, bat-o vina!
Autor: OLGA GRÃDINARUApărut în nr. 463