Pervertirea actuala a gustului public desavârseste, cu alte mijloace, constructia unei specii aparte: specia „omului nou“ inceputa in regimul caruia ne inchipuim ca i s-a pus capat in 1989. Este o specie care nu mai simuleaza, pentru a supravietui, trasaturile si ticurile „omului nou“ ca pe vremuri: noul „om nou“, golit de valori launtrice si modele autentice, e din ce in ce mai incredintat ca mijloacele, instrumentele si formele prin care el abia poate sa ajunga la acele valori reprezinta chiar fondul, continutul vietii lui spirituale si sufletesti.
Noua ideologie mutilanta este azi reprezentata si indusa de efectele secundare ale noilor tehnologii menite, principial, sa sporeasca mijloacele de contact cu „corola de minuni a lumii“ – nucleul culturii umaniste dintotdeauna: in cele mai dese cazuri, principiul de baza iese biruit de aceste efecte secundare, insidioase si nocive pentru sanatatea spirituala si mentala a noului „om nou“. Ca in parabola ucenicului vrajitor, forma elimina fondul lasând „omul nou“ la dispozitia instrumentului pe care nu-l mai poate utiliza si stapâni devenind el insusi o anexa instrumentalizata.
Fenomenul este percutant sesizat si descris ca atare intr-un articol memorabil de Sorin Lavric in „România literara“. Titlul articolului denumeste aparitia noii culturi ce-l inghite pe „omul nou“: „Cultura de monitor“. Din capul locului Sorin Lavric fixeaza conditia omenescului ca fiind livrescul: „nu se poate inchipui un intelectual a carui minte impresioneaza care sa nu-si fi petrecut ani buni cu cartea in mâini. Ce spun suna a platitudine lucie, numai ca era calculatorului a adus o schimbare dramatica in felul in care intelegem natura umanista. Pe scurt, a aparut un gen de intelectuali care nu mai au nimic livresc in ei. Cultura lor nu mai vine din carti, ci din computer. (…) Absorbiti de un monitor in ale carui taste lovesc cu indemânarea unor tesatoare de razboi manual, li s-ar parea o impolitete sa le spui ca «a sta cu o carte in mâini» este postura fundamentala din care se naste un act scriitoricesc. Cât despre cealalta forma esentiala de educare, contactul fata catre fata cu o personalitate moderatoare adeptii calculatorului nici nu vor sa auda. Ei navigheaza din site in site si sunt incredintati ca poseda cea mai mare reteta de dospire a mintii. Lor insile isi spun «psihonauti» sau «nautisti» (…) Numai ca nautistii nu sunt umanisti, iar cultura de monitor nu are virtutile culturii de carte. O inteligenta din a carei conditie de formare lipseste fermentul livresc nu doar ca inceteaza de a mai fi umanista, dar nici macar intelectuala nu mai e.“ Radicalizarea tonului e vadita, ca si rascoala contra monitorului ca o alta rebeliune contra „razboaielor mecanice de tesut“! „Cine a renuntat la carte citind si gândind cu precadere in lumina ecranului – rasuna aici vocea unui predicator mânios si sarcastic -, acela nu va putea scrie niciodata carti obisnuite, deoarece ii lipseste vâna emotiva si orizontul interior. Pentru un astfel de malformat, cuvintele sunt biti care au rostul de a transmite mesaje scurte pe calapod telegrafic, si ar fi o imprudenta sa-i ceri sa creeze atmosfera facând uz de vorbe. Iata de ce unui nautist cu atentia facuta harcea-parcea de navigari zigzagate, ii este de preferat un orb cu acuitate data exclusiv de imaginatia proprie.“ Desigur ne putem intreba ce inseamna „carti obisnuite“ si de ce este neaparat rau sa scriem „carti neobisnuite“ cum sunt, in general, toate cartile marilor autori. Insa revolta contra „culturii de monitor“ si dispretul fatis fata de „nautistii“ ce se pretind scriitori se revarsa asupra unui specimen precis identificat in persoana unui autor, iar portretul acestuia, cu toate riscurile generalizarii fortate, este pe cât de taios pe atât de savuros. Sorin Lavric „desfigureaza“ cu mare talent critic si epic o categorie sau o specie care, cu toate ca nu se poate regasi nicaieri in stare pura, reprezinta cu siguranta o forma de alienare regasibila in proportii variate la un numar indefinit de intelectuali. Ce le semnaleaza si le reproseaza el – ce-i drept, cu un grad poate excesiv de autoalarmare! – consta in „pipernicirea“ simtirii, lipsa de „atmosfera sufleteasca“, „pustiul sufletesc“, „lipsa de talent“ uman si de talent pur si simplu, neglijenta, incoerenta, lipsa de orizont („spiritul monitoricesc scrie cu capul infipt in pamânt“!), pe scurt, dezumanizarea: „Toate aceste semne tradeaza o infirmitate de care sufera oricine si-a facut din monitor un altar in fata caruia isi desfasoara zilnic ceremonia libatiei spirituale“, iar autorul respectiv, medic de profesie, „n-are cheag umanist, fiindca n-are fibra livresca, parând o prelungire pasiva a unui monitor care revarsa sacadat fragmente golite de duh.“ Scris cu vadite (si izbutite!) accente pamfletare, articolul lui Sorin Lavric nu e doar o cronica nimicitoare despre o carte proasta si fara suflet, ci si, totodata, un manifest contra noii religii si a noii idolatrii ce-l conduc, definesc si stapânesc pe noul „om nou“. Sub raport intelectual avem de-a face cu o pasionata si avântata pledoarie pentru cultura umanista in vechiul ei inteles, precum si in sprijinul convingerii potrivit careia cartile au suflet. Cât despre beneficiile sufletesti ale „livrescului“ e poate destul sa nu uitam ca in folclorul românesc, dar nu numai, e si o poveste despre „Fat Frumos cu o carte in mâna nascut“…