Favorizat de tehnica reţelelor de socializare, terorismul a intrat într-o nouă eră: extinderea frontului de acţiune este dublată de o propagandă violentă. Crima devine subiect de spectacol mediatizat în direct. Specialiştii vorbesc tot mai îndreptăţit de „terorismul video“ ca tehnică a comunicării. Prin web sunt recrutaţi şi instruiţi combatanţii, organizate reţele criminale, răspândite imagini oripilante ale crimelor de război.
Efectul de bumerang al reţelelor de socializare
Cercetătorii americani de la Academia militară West Point au studiat filmele aruncate în eter de către teroriştii din Daech (în arabă: „Statul Islamic“) şi au ajuns la concluzia că punerea în scenă a ororii teroriste are un model consacrat: filmele horror produse la Hollywood. A apărut deja denumirea de „djihadul hollywoodian“. Teroriştii postează pe web scene din războiul pe care l-au declarat civilizaţiei în numele hijra, adică „recucerirea pământului musulmanilor“ pentru crearea unui Califat în Siria şi Irak. Djihadul adună „fraţii şi surorile Statului Islamic“, îi îmbracă în cămăşile morţii şi îi trimite în luptă. Reţelele de socializare, atât de răspândite astăzi, sunt folosite de aceştia pentru recrutarea de copii şi tineri. Nu sunt ocoliţi, din contră, sunt căutaţi tinerii fanatizaţi şi psihopaţi din cartierele mărginaşe ale marilor oraşe occidentale. Specialiştii consideră că folosirea copiilor urmăreşte pregătirea de noi generaţii în legea djihadului şi întreţinerea ideii de normalitate a acestei legi la nivelul familiei. Secvenţele luptelor pentru cucerirea de teritorii, mai ales cele ale executării ostaticilor, sunt amestecate cu scene din timpul bombardamentelor aliaţilor în teritoriile pe care teroriştii le cuceresc pentru a sugera că răzbunarea este un act de dreptate. Mesajele care însoţesc execuţiile sunt transmise în engleză, franceză şi germană, realizându-se astfel o propagandă în medii cât mai largi. Totul pentru a şoca, pentru a întreţine groaza. Construcţia acestui tip de propagandă, o adevărată capcană mediatică, a făcut victime printre jurnaliştii care au preluat, fără discernământ, comunicatele teroriştilor. Să recunoaştem: este greu să se facă faţă avalanşei comunicaţionale produse, prin reţelele de socializare la care are acces oricine. Bani să fie! Iar teroriştii procură bani din traficul cu droguri, ţigări, falsuri, din taxele impuse populaţiei, din şantajul cu ostatici, din comerţul cu arme şi, mai ales, cu petrol. Adică din activităţi criminale.
Poate fi contracarată această ofensivă mediatică? Soluţiile ar presupune, spun experţii, introducerea de restricţii în libertatea marilor platforme de net (YouTube, Twitter, Facebook) de a trata comunicaţia ca marfă de piaţă liberă. Dar, în faţa cifrelor de afaceri, cine este dispus să accepte restricţii? Iată că, în cazul terorismului, noile tehnologii de comunicare au dobândit efect de bumerang.
Părăsirea certitudinilor
În numai patru ani, în războiul din Siria au fost ucişi 215.000 de oameni, patru milioane au luat calea refugiului, iar alte şapte au fost dislocate. Să adunăm cifrele şi să le scădem din numărul total al populaţiei Siriei, 22 de milioane, şi vom avea imaginea terifiantă a catastrofei umane săvârşite doar într-unul din războaiele deschise azi în lume. Noul val de violenţe provocat de „Statul Islamic“ obligă la schimbări urgente de atitudine. Şi de poziţii. Secretarul de stat John Kerry a admis recent că Washingtonul a încurajat, în 2014, organizarea de negocieri între opoziţia moderată siriană şi reprezentanţi ai guvernului de la Damasc. „Assad nu a vrut să negocieze, a spus şeful diplomaţiei americane. (Acum), dacă este gata să se angajeze în negocieri serioase pentru punerea în aplicare a înţelegerilor de la Geneva 1, bineînţeles că vom discuta. În final, trebuie să negociem. Am fost întotdeauna pentru negocieri în cadrul procesului (de pace, n.n.) de la Geneva… avansăm pe calea diplomatică“. Uşoara ambiguitate – negocieri cu Bachar al-Assad? – a fost înlăturată de Departamentul de Stat care a precizat că, la negocieri, vor fi acceptaţi reprezentanţi ai guvernului, nu preşedintele sirian.
Vaticanul, de asemenea, anunţă o nuanţare a poziţiei tradiţionale, acceptând că folosirea forţei împotriva extremiştilor poate fi luată în calcul. Papa Francisc a condamnat în repetate rânduri „brutalitatea intolerabilă“ la care sunt supuşi creştinii din Orient şi alte minorităţi din Siria şi Irak, dar a rămas la o pledoarie pacifistă. Cardinalul Silvano Tomasi, nunţiu apostolic la ONU, a mers ceva mai departe şi a cerut constituirea unui grup de reflecţie care să examineze şansele reglementării politice a conflictului din Siria. „Dar, dacă această cale nu este posibilă, este necesară recurgerea la forţă… trebuie să oprim acest genocid. Dacă nu, ne vom lamenta mai târziu întrebându-ne de ce nu am făcut nimic, de ce am permis ca o astfel de tragedie să se producă“.
Realizarea unui nou front de luptă pentru eliminarea grupării „Statul Islamic“ pare să fie privilegiată tot mai mult de statele afectate de terorism. Certitudinile celor care au refuzat negocieri cu Assad încep să fie depăşite. Iranul este pe cale să se alăture aliaţilor. Suntem în faţa unui paradox, duşmanii de ieri devin utili în lupta de azi. Modificarea de strategie, surprinzătoare, dar necesară, nu este acceptată de toată lumea. Politologul Uzi Rabi, directorul Centrului Moshe Dayan, consideră că „primăvara arabă“, declanşată în 2011, a contribuit nu numai la schimbarea regimurilor dictatoriale, ci a adus multă neîncredere. Noua realitate sporeşte îngrijorările, şi aşa destul de mari la Tel Aviv, privind logica evenimentelor din regiune. Uzi Rabi afirmă: „…revoluţiile (arabe) au scos la iveală un lucru fundamental: nu se mai poate conta pe nimeni. Mulţi israelieni spun: uitaţi-vă ce i s-a întâmplat lui Mubarak (fostul preşedinte al Egiptului, n.n.), Statele Unite l-au abandonat“. Cum declaraţia a fost făcută în preajma alegerilor din Israel, este de presupus că ceva subiectivism (interes!) s-a strecurat în supralicitarea îngrijorării directorului Centrului Moshe Dayan.
Părăseşte Teheranul
„axa răului“?
În discursul privind starea Uniunii din 2002, preşedintele american George W. Bush aşeza Iranul pe „axa răului“, alături de Irak şi Coreea de Nord. Astăzi, Teheranul poate deveni o piesă importantă pe frontul de luptă împotriva terorismului. Iranul, condus de regimul şiit al mollahilor, este dispus să intervină cu armata în Siria şi Irak pentru a lichida adversarul său religios, „Statul Islamic“ al sunniţilor. Desigur, o astfel de intervenţie este privită cu circumspecţie şi, în plus, dacă ar fi necesară, ar trebui trecută prin Consiliul de Securitate. În afară de acest filtru, Iranul nu şi-a clarificat relaţiile cu Statele Unite, deteriorate grav în 1979, prin asediul Ambasadei americane la Teheran. Şi ar mai fi ceva de clarificat, nu numai cu Statele Unite: punerea sub control a programului nuclear iranian prin semnarea unui acord ferm, negociat intens în ultimii doi ani. Oricât de mare ar fi interesul pentru antrenarea Teheranului în confruntarea cu extremiştii sunniţi, clarificarea acestor probleme prevalează în calculele aliaţilor. Unele progrese s-au făcut în această direcţie. Experţii şi miniştrii de externe ai statelor din „Grupul 5+1“ – partenerul de negociere cu Iranul, format din China, Statele Unite, Franţa, Marea Britanie, Rusia şi Germania, au intensificat naveta diplomatică pentru definitivarea acordului programului nuclear. Iranului i se cer garanţii că nu urmăreşte scopuri militare; Teheranul pretinde, în schimb, ridicarea totală a embargoului economic instituit de Statele Unite în 1979. Între aceste două exigenţe de natură politică se află probleme tehnice care urmăresc crearea unui control internaţional eficient pentru folosirea centralei nucleare iraniene – construită cu Rusia – exclusiv în scopuri paşnice. Washingtonul consideră că este posibil să se realizeze un „front comun în negocieri“ şi speră ca în vară acordul să fie semnat.
În Orientul Mijlociu, Iranul, Turcia şi Egiptul se comportă tot mai evident ca puteri militare de luat în seamă în reaşezarea raporturilor de forţă regionale. În aceste condiţii, scoaterea din izolare a Teheranului deschide o nouă perspectivă. Sancţiunile economice impuse Iranului sunt de multă vreme ineficiente, chiar stânjenitoare pentru Europa, care se vede privată de avantajele pătrunderii pe uriaşa piaţă iraniană. Dintr-o altă perspectivă, profesorul Thomas Flichy de la Universitatea din Paris priveşte încă şi mai în profunzime: izolat, Iranul s-a văzut nevoit să se apropie de China şi de Rusia; cele trei state alcătuiesc un fel de fortăreaţă care se opune puterii Statelor Unite.
În competiţia cu terorismul, intrat într-o nouă eră, este nevoie de adaptări rapide ale alianţelor la realitate.
Autor: GEORGE APOSTOIUApărut în nr. 509