Nina Cassian în oglinzi paralele

Recursul la memorie, la Memoria ca zestre, cum şi-a intitulat cele trei volume de literatură confesivă, pare a fi însemnat pentru Nina Cassian, care a ieşit din scena vieţii în această primăvară, recursul la un colac de salvare, după ce ani de zile fusese bântuită de gânduri sinucigaşe: „Ce mă ţine în viaţă e mai ales ideea dominantă a continuării şi, eventual, a încheierii acestor memorii“. Memorii care ar fi putut să aibă ca titlu o confesiune a sa cum nu se poate mai definitorie cel puţin din punctul de vedere al autoarei: „Sunt şi rămân Nina Cassian!“
Poetă de prim plan a literaturii române din a doua jumătate a secolului trecut, muzician polivalent, avându-se însă bine şi cu arta plastică, înzestrată nu doar cu mai multe talente, dar şi cu o inteligenţă, aş spune, periculoasă pentru proşti, pentru cei mediocri, dar nu numai, bântuită de complexe de inferioritate, cel mai devastator, îndeosebi în adolescenţă, fiind, mărturiseşte poeta, generat de propriul „chip strâmb de care fuge umbra“, de „persistenţa urâţeniei“; în fine, conştientă de evreitatea sa, dar simţindu-se româncă: „Încă la Institutul Pompilian, o colegă evreică se apropiase de mine şi, încercând să-mi descrie actualitatea politică, mă invita să devin sionistă./ Eram în 1940 şi, deşi conştientă de ameninţarea fascistă, propunerea nu m-a atras, ea limitându-se la soluţionarea problemei evreieşti./ Ceva mai încolo, o altă fată mi-a sugerat să intru în mişcarea sionistă «Haşomer Haţair», care, pe lângă strămutarea în Palestina, avea în vedere şi anumite reforme sociale care corespundeau dorinţelor mele de echitate – punctul vulnerabil rămânând însă tocmai „strămutarea». Nu doream să părăsesc România, nu mă simţeam «evreică» (obişnuiesc să spun şi astăzi, cu umor sumbru, că, dacă în cursul unui pogrom, aş fi atârnată într-un cui la abator, cum au făcut-o legionarii cu «corelegionarii» mei, aş fi victima unei grave erori judiciare…)“. Sunt doar câteva trăsături ale portretului Ninei Cassian.
A parcurs în forţă „obsedantul deceniu“, o epocă complexă şi dramatică, confuză şi contradictorie. Este uimitor însă câtă febrilitate a creaţiei şi ce scriitori, ce mari artişti apăreau sau se manifestau atunci, atât cât şi cum puteau. Între ei, nu puţini însufleţiţi cu adevărat de noul ideal – comunist sau, mă rog, socialist. Nina Cassian se numără printre aceştia. Scrie la comanda socială şi politică, doar militase în ilegalitate, suferă când este criticată şi taxată ca „formalistă“, îi invidiază pe confraţii consacraţi sau recunoscuţi oficial, este neliniştită când nu i se publică ceva, mai ales în „Scânteia“, crede într-o viitoare societate „a echităţii“, consideră că a sta la Castelul Peleş ca scriitor, ca muzician, ca artist în general, ca om de ştiinţă este o dovadă a preţuirii de care aceştia se bucură şi i se pare firesc. Replicând post-factum (şi indirect) unei ziariste cam intempestive, dintre cei care şi-au schimbat repede blana după 1989 şi au devenit peste noapte anticomunişti, monarhişti, Nina Cassian notează: „Locuind în vile sau în castele, nu mă simţeam nici «îndreptăţită», nici «onorată» – nicidecum o «uzurpatoare», ci beneficiara unei legitime generozităţi a unui regim care-şi preţuia talentele şi le încuraja să creeze… Un oarecare sentiment de jenă am încercat când, locuind în vila Enescu (unde am conceput compoziţia Fascinaţii tonale), m-au vizitat prietenele mele: Rodica Iulian şi Ioana Orlea-Marioana, nepoata Marucăi şi fata lui Bîzu Cantacuzino care mi-a povestit cum, copil fiind, se juca în acele încăperi. Deşi sunt convinsă că genialul George Enescu n-ar fi avut nimic împotrivă să adăpostească, în lipsa lui tineri compozitori…“. Poeta şi compozitoarea nu se consideră totuşi o răsfăţată a regimului şi nici o conştiinţă liniştită faţă cu realitatea vremii. Personaje sinistre ca Nicolae Moraru, Traian Şelmaru sau Leonte Răutu – „atoputernicul criminal în domeniul culturii“ – ori „clovnul drapat în «băiat simpatic», Mihai Novicov, dar şi alţii, fac viaţa literară, culturală a epocii greu de suportat. Te trec fiori când îi cunoşti, fie şi numai din evocările Ninei Cassian, pe aceşti călăi ai spiritului, gata să înăbuşe cu brutalitate orice tresărire de libertate a gândului, a cuvântului. Chiar critici de recunoscută valoare, cu incontestabile merite în promovarea unor mari talente, cum a fost, de pildă, Paul Georgescu, aveau prestaţii de un dogmatism feroce. Citez o însemnare din jurnalul poetei datată august 1952: „Mare nenorocire! Cronica din Viaţa Românească e intitulată O manifestare violentă a formalismului, iscălită de Paul Georgescu (la volumul Horea nu mai este singur? – nota mea) – şi cuprinde atâtea minciuni, erori şi absurdităţi, încât, de cinci zile, sunt absolut scoasă din funcţie. Nu-mi pot reveni. E ceva atât de strigător la cer, de nefundat, de neargumentat şi de înverşunat, pamfletar – încât nu ştiu ce să fac. Să mă adresez tovarăşului Dej? Să-i scriu despre teroarea care domneşte în lumea literelor şi artelor?… Despre bunul plac al şelmarilor, morarilor etc.? Despre spiţa parazitară, feroce în despotism, şi crasa ignoranţă a «îndrumătorilor»? Să lupt? Să mă sinucid? Să mă las de meserie? Să mă resemnez? Ce să fac? E în mine un urlet mut care-mi sfârtecă măruntaiele…“ Etalonul suprem al poeziei proletcultiste îl reprezenta, se pare, în „obsedantul deceniu“ nimeni altul decât A.E. Baconsky, ale cărui versuri ca acestea – „Trece înc-o noapte şi încă-o zi,/ lupta se ascute între clase/ iar chiaburii se arată-a fi/ elemente tot mai duşmănoase“ – erau propuse ca model de poezie militantă!  – autorul Antologiei poeziei universale atingând, notează Nina Cassian – „punctul cel mai de jos al poeziei proletcultiste de la noi (mai jos decât Deşliu, Frunză etc.)“.
A miza pe sinceritate în jurnal, în memorii, poate fi riscant. Dar este un risc care trebuie asumat; altfel poţi să faci eventual Confidenţe fictive, cum inspirat şi-a intitulat Nina Cassian un volum de proze.
Nina Cassian vorbeşte deschis, învăluind totul într-o poezie frustă, despre „veleitatea juvenilă şi livrescă de a fi considerată o «femeie fatală», eu, fata urâtă, ignorată în adolescenţă, devenită acum irezistibilă pentru ambe sexe!“. În biografia sa, amorurile se situează într-un plan esenţial. De aceea, mărturisirea, consemnarea ori povestirea lor, uneori excesive, sunt obligatorii. Unei comentatoare i-a prilejuit o formulă pe cât de maliţioasă şi de tipic feminină, pe atât de memorabilă: „stahanovism erotic“. Interesează mai ales ceea ce Nina Cassian numeşte „lunga istorie a turburatei mele relaţii cu Marin Preda“ care a început prin 1949, la Sinaia. În iulie 1975, poeta nota în contrajurnalul său, un fel de oglindă paralelă: „În paginile următoare, se va evidenţia temperatura de început a relaţiei mele cu această fascinantă personalitate care s-a întins pe durata unui număr de ani, cu mari variaţii de intensitate, cu lungi pauze, dureroase sau neutre, cu tensiuni nerezolvate, nici astăzi, după douăzeci şi cinci de ani. (Parţial, cu personaje fictive şi compuse, am analizat un asemenea problematic cuplu în proza Un love story din volumul Confidenţe fictive)“. Marin Preda avea, la începutul „relaţiei“, 26 de ani şi lucra deja la capodopera sa – Moromeţii, după ce îi apăruse volumul de nuvele Întâlnirea din pământuri (1948), în opinia celei care debutase, şi ea, editorial cu La scara 1/1 (entuziasmându-l pe Ion Barbu, providenţialul său prieten) – cea mai bună carte din câte a scris Preda.  Fără îndoială, dintre toate „ecárt-urile“ erotice ale Ninei Cassian, acesta este cel mai interesant, nu numai prin evoluţia imprevizibilă a poveştii de iubire, ci fiindcă celălalt protagonist al ei e un personaj de complexitate seducătoare. Nu întâmplător dramatica „istorie a relaţiei“ a devenit şi subiectul unei proze de ficţiune, al unui love story, cum îl subintitulează Nina Cassian.
Frapează în povestea de iubire dintre cei doi, cea reală, marea singurătate a lui Marin Preda. O singurătate ce crea în jurul său un fel de nelinişte. Pentru cine vrea să înţeleagă mai bine personalitatea celui ce a scris Viaţa ca o pradă, jurnalul Ninei Cassian este unul dintre documentele de mare preţ. Sunt mărturiile unui spirit pătrunzător, potenţat de un sentiment de mistuitoare iubire. Iată însemnările dintr-o zi de aprilie a anului 1949: „E trist – dar sunt la Bucureşti. Ali a venit alaltãieri la Sinaia şi m-a luat. Mi-e teribil de dor de Marin. Teribil. Aştept o scrisoare de la Marin. Despărţirea noastră a fost foarte frumoasă. Eram împreună în odaia lui, fermecaţi de ploaia luminoasă de afară. Tocmai îmi spunea că pentru el lucrurile au devenit nespus de serioase când am auzit sosind o maşină. Am sărit amândoi la fereastră. Din maşină au sărit Novicov şi Ali (acesta o prevenise că Preda ar fi un «individ periculos»; «E crud şi sălbatic. Nina fereşte-te!» – nota mea)“.
În 1975, după mulţi ani şi deci cu atât mai relevant, Nina Cassian consemnează ceea ce numeşte „recunoaşterea datoriei“, a unei alte datorii faţă de Marin Preda: „Trebuie să recunosc că-i datorez lui Marin Preda apropierea de marea proză rusă a secolului al XIX-lea. Fanatizată de «ultraismul» poetic, dispreţuind aglomerarea de detalii nesemnificative (conform vederilor mele de atunci), de acord cu negările drastice, deşi subtile, ale lui Kleber Haedens şi ale altora, nu acceptam decât proza interpretativă a unui Proust sau proza parabolică, vizionară, a lui Kafka sau proza fantastico-poetică a lui Poe sau proza-şoc, delirantă, a suprarealiştilor… Sau, în sfârşit, proza de mare economie şi excelenţă stilistică a lui I.L. Caragiale. Şi datorez, lui Marin, topirea rezistenţelor mele sectare şi deschiderea spre o vastă zonă de cunoaştere nu numai estetică, ci şi umană./ După Dostoievski au urmat Tolstoi, Balzac, Flaubert, Gogol, Turgheniev, Cehov, Thomas Mann, Faulkner şi mulţi alţii – dar Fiodor Mihailovici a rămas magnificul cap de listă./ Eu i-am dat lui Marin în schimb (?) muzica şi sentimentul naturii (ciudat lucru, deşi născut şi crescut la ţară, nu «percepea» decorul, nu «vedea» munţii, nu «înregistra» marea – poate doar, vag, câmpia…)“.