Nimic despre Don Quijote

Poeta si eseista Carmelia Leonte a petrecut o torida luna de iulie, la Mojácar, în Andaluzia, unde „totul se lichefia în jurul meu. Chiar si ceasurile ca în tablourile lui Dali“, alaturi de alti sapte scriitori si artisti din Argentina, Italia, Portugalia, Spania, SUA, gratie unei burse acordate de Fundatia Valparaíso. În acest timp a tinut un jurnal sub forma unor epistole sau mesaje, cum le numeste autoarea, catre o persoana nenumita, poate imaginara. Intitulat „La umbra lui Don Quijote“ si aparut la „Ideea europeana“, jurnalul este un foarte interesant exercitiu de autoscopie, de confruntare spirituala într-un univers cu totul inedit pentru autoare, de initiere, de meditatie pe tema identitatii, dar si de scriere pur si simplu. Notatiile Carmeliei Leonte, asa-zicând, la cald sunt pline de reflectii, de sentente, idei si propozitii incitante, nu putine memorabile în sensul cel mai propriu al cuvântului. Diarista se dovedeste a fi printre putinii poeti, prozatori, eseisti, jurnalisti care îsi înteleg bine epoca, una a imaginii electronice în miscare prin excelenta, când într-o scriere de acest gen consemnarea de date, descrierea ampla, somnolenta, în cuvinte a unor realitati cunoscute, de obicei superficial, la fata locului, evocarea într-un stil metaforico-liricoid si adeseori gaunos a unor impresii si întâmplari sunt atât de defazate si de inutile, încât e neserios sa crezi ca cineva îsi mai poate pierde astazi timpul cu astfel de lecturi. Cititorul cultivat si talentat – întrucât si cititul presupune talent! – asteapta si vrea sa vada ce se întâmpla cu spiritul si personalitatea diaristului, memorialistului, ce se întâmpla cu sufletul celui care traieste o anumita experienta într-un univers nou pentru el, caci peisajele, monumentele etc. dintr-un loc sau altul i se înfatiseaza mult mai spectaculos în imaginile de televiziune si de pe Internet. Iar apoi, fireste, cum exprima ceea ce traieste, fiindca, vorba lui Calinescu, atât existi cât exprimi. Cu o pana de poet si de fin eseist, cu un umor adeseori înfiorat de o unda de tristete, dar si cu subtire ironie, Carmelia Leonte se scrie de fapt pe sine sur le vif. În literatura noastra, mai avem un jurnal oarecum asemanator, cel mexican, al lui Octavian Paler, „Caminante“. „Îti scriu mereu mesaje“ – i se destainuie la un moment dat autoarea misteriosului confident –„dar nu le pot trimite. Le scriu în caiet. Am fost prevazatoare. În absenta laptopului, pe care nu am putut sa mi-l cumpar, m-am dotat cu ditamai caietul. Si acum scriu! Desi as fi vrut sa ma înrudesc cu îngerii… Ti-am povestit ce cred eu: îngerii tin evidenta populatiei pe laptop. Seara se aduna deasupra capului meu (si al tau), deschid laptopul si bifeaza problemele care trebuie rezolvate. Altfel nu ar face fata, la atâtia oameni si atâtea probleme! De aici rezulta ca un laptop este indispensabil“. Experienta scrisului e traita plenar de autoare chiar si în conditii cu totul insolite pentru o asemenea îndeletnicire: noaptea, pe trotuar, printre boschetari si alte fiinte umile, ciudate, agresive, o lume subterana de o umanitate tragica. Dupa o excursie fabuloasa –Granada, Cordoba, orasul care „reabiliteaza romantismul, într-o lume atât de cruda“, Sevilla -, Carmelia Leonte, ca tot intelectualul român onest si sarac, nu are cu ce plati un taxi care sa o duca de la Almería, la vreme de seara, pâna în localitatea de rezidenta, aflata la multe zeci de kilometri distanta. Situatia se complica si mai mult, deoarece cladirea autogarii unde spera sa poata înnopta si de unde dimineata sa ia autobuzul se închide. Nu i-a mai ramas decât sa-si petreaca noaptea în strada, într-o ambianta promiscua din care nu poate „evada“ decât scriind: „Noaptea în Almería va ramâne pentru mine o experienta interioara. Este noaptea în care am învatat ce înseamna sa scrii“. Tentata de psihanaliza, poeta observa ca „oamenii disperati spera cel mai mult“. (Ceea ce ma duce cu gândul la Cioran, care credea ca numai optimistii se sinucid; pesimistii ce motiv ar avea sa o faca?!). Carmelia Leonte îsi duce gândul mai departe si noteaza în jurnal: „E atât de simplu sa minti un om… Pentru ca omul spera…“
Deloc tonifiante, dar întristator de relevante din multe puncte de vedere sunt notatiile privind relatia sa cu colegii straini rezidenti la Mojácar, altfel, acestia, personaje simpatice, inclusiv datorita bizareriilor lor, asa cum sta bine unor artisti (unul deseneaza sau picteaza numai pisici cu expresii umane, altcineva confectioneaza fluturi etc.). Se pare ca e din ce în ce mai greu sa fii român în lumea de azi. Carmelia Leonte este, daca îmi dau bine seama, un om funciarmente religios. Îsi pigmenteaza jurnalul, ori de câte ori se iveste prilejul, cu reflectii despre credinta, crestinism sau despre alte religii. În ignoranta lor, cei alaturi de care petrece o luna de zile considera ca interesul româncei pentru religie ar fi, si acesta, un semn ca vine dintr-o tara înapoiata, pe deasupra si ortodoxa. E drept, pâna la un punct, as putea sa le dau dreptate. Nu are cineva de pe alte meleaguri decât sa asiste la spectacolul grotesc, de un primitivism socant pentru un om civilizat al secolului XXI, ce se produce, în fiecare an, în Iasul meu si al Carmeliei Leonte, de ziua Sf. Parascheva. Ar fi destul pentru ca acel om civilizat sa ne puna stampila de înapoiati. Oricum, colegii ei „sunt total siderati de tupeul meu de a fi românca“. Sa fie oare aceasta atitudine si expresia unui complex de inferioritate fiindca românca este poliglota, ceea ce nu e cazul americanului venit de la New York, dar nu numai al lui, sau pentru ca e mai meditativa, mai culta, mai profunda ca sensibilitate, gândire si chiar mai frumos, mai cu gust îmbracata?! Nici vorba. Baietii si fetele campati în fascinanta Andaluzie nu sunt impresionati de astfel de fleacuri. Imaginea lor despre români si tara lor se bazeaza pe altceva. E adevarat ca în straduinta sa, altminteri de o exemplara discretie, de a-si câstiga statutul de egal al lor, Carmelia Leonte se vede înjosita de un fapt compromitator: într-o seara, un compatriot, chelner la terasa centrala din orasul andaluz, încarca grosolan nota de plata a grupului de bursieri Valparaíso, punând-o pe Carmelia într-o situatie dintre acelea în care îti vine sa intri în pamânt. Dar ce te faci când imaginea României, una eminamente falsa, este inoculata de cutare film ori de o stire de presa superficiala sau prefabricata: „Nu prefera sa vada lumina când se uita la mine, ci o proiectie…“ Iar exemplul concret din acest punct de vedere i-l ofera unul dintre colegii straini: „Vincent îsi bazeaza impresiile (despre România – nota mea) mai ales pe filmul lui Mungiu «Patru luni, trei saptamâni si doua zile», de unde a tras concluzia ca în România este un spatiu gri-cenusiu, remarcabil prin promiscuitate, invincibil la capitolul murdarie si sordid, si unde, mai ales, toti barbatii sunt betivi si toate femeile sunt usuratice. Sau invers“. Poeta noastra încearca sa-l convinga ca tara sa are multe valori care, ele, o reprezinta cu adevarat si o definesc. Si nu un film ce poate fi si tezist. Mari valori?! „Dar le si sustine?“ –întreaba Vincent. „Înghit în sec. Ce sa-i spun? Sunt vinovata!“. La rândul meu, ce as putea spune? Doar atât: toti suntem vinovati! Pe de alta parte, subscriu la aceasta opinie a Carmeliei Leonte: „Arta ar trebui sa aduca un grad în plus de puritate, de inocenta, nu sa transmita vinovatii, nicidecum sa mânjeasca fata lumii, si asa murdara“. Pâna la urma, scrie triumfator ironic diarista –„ei toti au înteles ca sunt si eu o fiinta umana, desi vin din România“. Încât „seara ne adunam la masa. E un moment placut, de socializare. Toata lumea e bine dispusa, gata sa povesteasca amintiri simpatice de acasa. Numai eu trebuie sa povestesc despre comunism! Asta mi se cere“.
E, într-adevar, cât se poate de trist sa cantonezi în prejudecati si sabloane, sa nu poti trece dincolo de fapte si aspecte izolate, sa nu dai drumul imaginatiei nici chiar în patria lui Cervantes si a lui Don Quijote. E o contraperformanta rara pentru niste oameni care se pretind artisti. De aceea nici nu ma mai mir, desi e cel putin bizar, ca, asa cum noteaza, surprinsa, diarista la încheierea stagiului andaluz, în grupul literar-artistic de la Mojácar nu se vorbise deloc despre Don Quijote! Si asta tocmai „la umbra“ lui. „Cum am putut?“– se întreaba Carmelia Leonte. „Nici macar nu l-a pomenit nimeni, macar putin, din politete. Tacerea asta echivaleaza cu un act de violenta. S-ar putea numi ucidere din culpa“.
Si când te gândesti ca Don Quijote, o proiectie feminina a lui, se afla printre ei! Dar cine sa-l vada? De vreme ce venea din România…