Sari la conținut
Autor: Constantin Coroiu
Apărut în nr. 490

Niculae Gheran, revanşa talentului

    Numele lui Niculae Gheran este în cultura noastră contemporană o marcă de prestigiu sau, cum se spune astăzi, un brand. Sunt foarte puţini cei de prin această parte a lumii capabili să ducă până la capăt un mare proiect. Niculae Gheran l-a dus, pentru asta sacrificându-şi propria creaţie literară, propriul talent. A investit aproape o jumătate de secol de viaţă şi de muncă asiduă în edificarea celei mai bune ediţii critice a unui scriitor clasic pe care o avem până în prezent, Liviu Rebreanu – „o ediţie monumentală“ (Şerban Cioculescu), „exemplară sub toate aspectele“ (Alexandru Piru). Dar talentul obligă, cere să fie onorat, ilustrat, nu te lasă să-l neglijezi şi nici să te afunzi definitiv fie şi într-un univers de o frumuseţe miraculoasă, precum cel rebrenian. Uneori reuşeşte chiar să-şi ia  revanşa, aşa cum, de altfel, s-a şi întâmplat în cazul Niculae Gheran însuşi. Comentând acum câţiva ani volumul Cu Liviu Rebreanu şi nu numai, remarcam că autorul lui, alergător de cursă lungă, rememora la sfârşitul cursei, din vârful performanţei, etapele drumului parcurs de-a lungul multor decenii: dificultăţile, inerente până la un punct într-o asemenea aventură, lupta cu ignoranţa şi nepăsarea deţinătorilor de diverse dregătorii înainte şi după „marea gălăgie“ din decembrie ’89, pentru care cultura nu înseamnă aproape nimic, dar inubliabile erau şi sunt pentru marele editor mai ales generozitatea şi sprijinul unor oameni cu cultul valorilor. Ajuns la linia de sosire, abia trăgându-şi sufletul, privirea în urmă îi dezvăluia ceea ce numea metaforic pădurea pe care a străbătut-o, pădurea Rebreanu unde „am doborât mulţi stejari, brazi şi mesteceni…, plină de buturugi şi aşchii, care mai de care amintind esenţa materialelor folosite cândva la ridicarea marilor construcţii. A rămas şi puiet, teme şi subiecte avute cândva în vedere, date uitării din varii motive. Pe cât mi-a stat în putinţă, le-am adunat în paginile cărţii… Ce să mai spun la apariţia ultimului tom din seria Opere (textul din care reproduc este datat 29 martie 2005 – nota mea) care, pe nesimţite, mi-a legănat lenea de a scrie propria mea carte, sufleteşte dorită mai mult?/ Momentul mă ia pe nepregătite şi, efectiv, rămân interzis“.
    E de înţeles, scriam la apariţia volumului amintit din care am citat această confesiune, starea pe care o trăieşte Niculae Gheran contemplându-şi edificiul. Şi întrebam: se poate vorbi de o angoasă a izbânzii?! Da, îmi răspundeam, şi mi se părea că ea nu putea fi depăşită decât într-un singur mod: scriind propria carte dorită de multă vreme. Era unicul antidot. Cum s-a şi dovedit. Şi, într-adevăr, fără ca editorul să iasă cu totul din scenă – a se vedea, de pildă, râvna sa, împreună cu un grup de tineri cercetători şi editori cărora le predă ştafeta, privind publicarea vastei corespondenţe a lui Rebreanu –, rolul principal i-a revenit prozatorului a cărui proprie carte este nu una oarecare, ci Arta de a fi păgubaş, o veritabilă frescă din care au fost publicate până acum trei volume însumând circa 1500 de pagini. În această naraţiune-fluviu, prozatorul Niculae Gheran, ajutat de o memorie prodigioasă, dublat de un ironist cordial şi de cunoscător profund al limbajului cu delicioase inflexiuni şi elemente de argou ce individualizează sufletul unui anumit topos,  reanimă cu un condei de fermecător povestitor şi fin portretist lumi apuse din epoci ale secolului XX până în 1990. Să scrii într-un timp grăbit ca al nostru, când şi literatura tinde să devină un fel de fast-food pentru a corespunde, nu-i aşa!, exigenţelor economiei de piaţă, o amplă frescă e deopotrivă un act temerar şi un răspuns la chemarea unei vocaţii multă vreme ignorată.
    Primul volum, ce are ca personaj generic mahalaua de dinaintea epocii totalitare, este o captivantă poveste din cartierul de Est, cum o caracterizam parafrazând titlul unei celebre compoziţii muzicale a lui Leonard Bernstein, un cartier pe care Gheran îl reanimă cu umor şi duioşie, privindu-l dintr-o dublă perspectivă: a copilului şi adolescentului de odinioară şi a bărbatului trecut nu numai printr-o lungă experienţă livrescă, ci şi prin multe altele, trăite, mult mai decisive în formarea personalităţii intelectualului şi scriitorului. Comentatorii acestui prim volum al trilogiei au relevat mai ales pitorescul spaţiului spiritual şi moral al Târgului Moşilor, evocat de Niculae Gheran. Ioana Pârvulescu îl situa ferm „în linia pitorescului balcanic Anton Pann – Ghica“. Dar dincolo de pitoresc, ceea ce frapează sunt acordurile grave ale prozei lui Gheran faţă cu tragicomedia existenţei umane dintr-o cosmopolită margine a continentului european, o zonă, în noul limbaj de lemn, multietnică şi multiculturală. O lume cu o enormă poftă de viaţă, care încearcă şi chiar reuşeşte să sfideze vicisitudinile istoriei şi tăvălugul ei ce, nu o dată, striveşte nepăsător vieţile şi destinele oamenilor. Tulburătoarea undă de tristeţe ce străbate cartea nu face decât să releve şi mai mult nobleţea morală a unei oaze de umanitate. Râdem adeseori datorită irezistibilului umor al autorului, dar nu o dată printre lacrimi, căci scriitorul are abilitatea de a-l implica sufleteşte pe cititor într-un destin colectiv dramatic şi în spectacolul existenţial dintr-un areal al unor fecunde interferenţe. În Târgul Moşilor, oamenii trăiesc, iubesc, mor după un cu totul alt cod decât cele îndeobşte cunoscute, un cod care e numai al lor, cu legi şi reguli ce nu se află înscrise în tratatele de etică sau juridice, altminteri acestea mereu incomplete, mereu amendabile şi pline de portiţe prin care de regulă scapă hoţii, criminalii şi trădătorii. O lume, în fine, care fascinează, încât până şi Carol al II-lea – „neamţ de profesie, se adaptase miraculos mitocănimii neaoşe, mai-mai s-o înghesuie în corul Patriarhiei“.
    Secvenţe din Arta de a fi păgubaş m-au trimis cu gândul la capodoperele filmografiei neorealiste italiene. Cât priveşte portretele „oamenilor şi javrelor“ ce au dominat viaţa publică a epocii postbelice, dar nu numai a acesteia, ele compun o întreagă galerie de caractere în linia unui Daumier, creionate de un fin observator şi de un psiholog născut, nu făcut. La prima lectură m-a tentat comparaţia cu cele din jurnalele lui Petre Pandrea, ce nu mi se pare întru totul forţată. Pandrea este însă grăbit, nu are răbdare, notează febril şi mizează pe caricatură şi pamflet. Dar portretele lui abia schiţate sunt tot morale. Niculae Gheran nu e, nici el, mai puţin necruţător cu „javrele“, doar că liniile şi culorile din portretele sale sunt încălzite fie de umorul debordant, fie de ironia rareori casantă. Mulţi ilegalişti, al căror număr crescuse aberant, ca şi cel al revoluţionarilor decembrişti, încât şi unora şi altora li se potriveşte perfect faimoasa butadă „puţini am fost, mulţi am rămas!“, apar loviţi de boala suficienţei paranoice. Ilegaliştii şi revoluţionarii de ieri şi de azi devin peste noapte competenţi în toate domeniile, mari filozofi, mari scriitori, mari oameni politici, mari conducători de ţară. Cunosc destui veleitari, unii au pătruns şi în jurii ce acordă premii literare, destule dame bune şi riguros agramate, cărora dacă îndrăzneşti să le spui, fie şi cu delicateţe, că nu au, cum ar fi zis Alexandru Piru, un personaj cât se poate de pozitiv în fresca romanescă a lui Niculae Gheran, nici un talent, îţi scuipă printre dinţi că eşti comunist şi-ţi bagă sub ochi certificatul de revoluţionar. Dar asta a fost o simplă paranteză. Revin la ilegaliştii şi revoluţionarii din fresca lui Niculae Gheran. Figuri luminoase, altele, incomparabil mai multe, întunecate, chiar sinistre – precum, de exemplu, Valter Roman sau Leonid Tismeniski, alias Leonte Tismăneanu, acesta din urmă organizator de celule teroriste în favoarea puterii sovietice, în Basarabia din România întregită, ambii kominternişti cu vechi state de serviciu. Personaje literalmente romaneşti populează fresca lui Gheran: Petru Manoliu, intelectual rasat, victimă a noilor orânduieli, dar şi liderul comunist – de fapt, cine ştie cu adevărat ce fel de lider era! – enigmaticul Emil Bodnăraş, a cărui elocinţă o întrecea până şi pe cea a lui Ion Gheorghe Maurer, înţeleptul şi hâtrul evreu Herşcu din Târgul Moşilor sau Belu Zilber, autorul unei definiţii memorabile: comunismul românesc se situează între Marx şi Caragiale. Dacă ar fi cunoscut capitalismul de cumetrie autohton, ar fi văzut că acesta se situează între Caragiale şi… Caragiale. Nu lipsesc, ba chiar au întâietate în Arta de a fi păgubaş, înaltele feţe ale vieţii culturale, cu preponderenţă ale vieţii literare. Remarcabile sunt siluetele feminine: Vera Lungu, „a cărei frumuseţe exterioară se maria cu isteţimea frunţii şi delicateţea regească a întregului comportament“; Cornelia Filipaş, femeie simplă, „fiinţă luminoasă, devotată credinţei că nimic nu-i mai presus decât să-ţi dăruieşti viaţa în folosul celor mulţi“ sau Constanţa Crăciun, o mare doamnă care, ca ministru al Culturii, a făcut mai mult decât toţi miniştrii Culturii din toată perioada postbelică, până astăzi. Arta de a fi păgubaş este nu numai literatură de cea mai bună calitate, dar are şi o incontestabilă, aş spune, inestimabilă valoare documentară.
    Abia acum îmi dau seama că nu m-am aflat niciodată face à face cu Niculae Gheran. Comunicăm însă, telefonic şi prin mail, cu sentimentul, cel puţin în ceea ce mă priveşte, că ne cunoaştem şi suntem prieteni din vremuri imemoriale. La ceas aniversar, îi doresc mulţi ani rodnici şi îi reamintesc că aştept cu nerăbdare promisul volum al patrulea, subintitulat Bordel nou cu ştoarfe vechi, care va întregi vasta sa naraţiune nonfiction cu povestea tragicomică a istoriei noastre din ultimul sfert de veac.