Sari la conținut
Apărut în nr. 293

NICULAE GHERAN in dialog cu DANIELA SITAR-TÃUT

    Am preferat sa fiu calfa  în atelierul domnului Rebreanu, decât  sa încropesc o literatura de mântuiala

    Daniela Sitar-Taut: Sincer vorbind, dupa repetate amânari, renuntasem la gândul interviului.
    Niculae Gheran: La fel de sincer îti spun si eu: ideea ca poate fi ultimul interviu nu-mi dadea ghes. Ma aflam în fata unei interventii chirurgicale si eram bântuit de gânduri negre. Din acelasi motiv, am evitat sa discut si cu Ion Bogdan Lefter, care ma invitase la T.V.R.Cultural.

    D. S.-T.: Prejudecata?
    N. G.: I-as zice presentiment, daca schimbarea vocabulei nu m-ar obliga si la respectarea lui. Din fericire, traim în România, unde prevederile ramân pe hârtie.

    D. S.-T.: V-am prins într-un moment nefericit.
    N. G.: Mai curând de amaraciune. Astept sa treaca, sa privesc detasat la tot ce se petrece în jurul nostru, fara acreala proprie batrânetii, de care, sufleteste, ma simt strain.

    D. S.-T.: Ati avea toate motivele sa fiti multumit, dupa terminarea unui travaliu de patru decenii, cât a durat editarea operei rebreniene, precedata de publicarea nuvelisticii în „Biblioteca pentru toti“, de unde s-ar zice ca s-a iscat si pofta de a merge mai departe cu exegeza aceleiasi creatii.
    N. G.: Nicidecum. Cel care a insistat sa continui cercetarea a fost profesorul meu, Alexandru Piru. Eu, dimpotriva, consideram oferta prea dificila, peste posibilitatile mele.

    D. S.-T.: Exces de modestie?
    N. G.: De luciditate. Sa nu uitam ca la acea ora, dupa noua ani de ignorare, scrierile autorului fusesera repuse în circulatie doar partial, prin „Ion“, „Padurea Spânzuratilor“ si „Rascoala“, la rândul lor forfecate, restul romanelor fiind considerate în bloc ca un tribut adus ideologiei burgheze.

    D. S.-T.: Primele trei tomuri le-ati publicat în colaborare cu Nicolae Liu.
    N. G.: Care anuntase ca detine o bibliografie generala a operei, instrument esential în alcatuirea unei editii integrale. Lipsa ei explica abandonarea ritmului de aparitie preconizat initial: trei volume anual. Asa se face ca întreaga documentare a trebuit s-o realizez din mers, cu multa acribie, mai ales ca profilul aparatului critic era diferit de notele si comentariile seriilor anterioare.

    D. S.-T.: Adica?
    N. G.: Editiile de pâna atunci aveau un caracter preponderent lingvistic, concentrate pe alegerea si stabilirea textului, plus inventarierea variantelor. Deliberat, am largit cadrul informatiei, acordând o atentie deosebita datelor de istorie literara. Fiecarei opere i-am deschis un dosar, ca la politie: 1. Când a avut loc „delictul“, respectiv datele bibliografice ale lucrarii (editia princeps, reeditarile, traducerile si cota manuscrisului, daca exista în vreo arhiva); 2. Declaratia faptasului, preluata din interviuri, jurnalele sale sau epistole; pe scurt: ce relateaza initial si în timp autorul despre propria lui opera, inclusiv contrazicerile pe aceeasi tema; 3. Ce spun martorii, respectiv ecoul scrierii în epoca si posteritate, în ordinea pronuntarilor; 4. Care este adevarul în lumina urmelor descoperite la locul „crimei“ (reproducerea caietelor de creatie si a variantelor de text, prilej de a corecta greselile strecurate în ultima editie, considerata din comoditate „definitiva“, în lipsa coroborarii versiunilor anterioare si a manuscrisului). Aceasta operatie este de mare însemnatate. Daca la Sadoveanu, de pilda, editia princeps este fundamentala – pentru ca de regula nu revenea asupra ei –, la Rebreanu si la alti creatori nu prezinta acelasi interes, deoarece aveau obiceiul ca la reeditari sa intervina asupra vechii redactari. Mai grav este ca adesea „ultima editie“ nu este si cea firesc cronologica, pentru ca editorul, retiparind o carte sau alta, a preluat un text intermediar cu greseli deja corectate. Numai studiul comparat al tuturor versiunilor mi-a permis sa corectez erori evidente, dând socoteala în aparatul de variante pentru fiecare interventie.

    D. S.-T.: Un exemplu de transcriere gresita.
    N. G.: „Ca un cântec de bolnav“, în loc de „Ca un scâncet de bolnav“, transcriere aberanta din multele aflate într-o versiune „academica“, alaturi de altele semnalate de mine în cazul „Padurii Spânzuratilor“. Îngrijitorul, altminteri un confrate onorabil, s-a lasat înselat de ispita reproducerii ultimei tiparituri (a XII-a), fara sa compare textul cu variantele anterioare si cu atât mai putin cele doua manuscrise. De-ar fi facut-o, i-ar fi fost necesari ani de zile sa compare, litera cu litera, zecile de editii antume – cât totalizeaza romanele lui Rebreanu, fara a mai adauga numeroasele reeditari din domeniul prozei scurte si dramaturgiei –, plus câteva dioptrii pentru parcurgerea manuscriselor din arhiva Academiei Române. Munca de Sisif. De ce s-o fi facut? Atâta vreme cât o atare activitate este ignorata si remunerata sub nivelul celei depuse de un salahor.

    D. S.-T.: Va ramân recunoasterea publicului si distinctiile acordate.
    N. G.: Este adevarat, dar si urmatoarea nostimada. Prin 1985, când ispravisem publicarea integrala a operei magna, în 11 volume, cu texte adnotate, Uniunea Scriitorilor a înfiintat un premiu special pentru editii critice, acordat în premiera. Peste vreo doua decenii, când am terminat integrala creatiei, adaugându-i masa tipariturilor din periodice si manuscrisele inedite, cu mii de pagini de note, comentarii si variante, acest premiu a fost desfiintat. Omagiu adus singurei editii critice integrale de opere interbelice.

    D. S.-T.: Oare dificultatile de ordin material sa explice abandonarea majoritatii seriilor începute si întrerupte pe parcursul ultimelor decenii?
    N. G.: În buna masura; doar un fanatic se poate angaja sa munceasca de pomana la realizarea unor lucrari monumentale, ce presupun un imens consum de energie. Asa ca pe parcurs se lasa pagubas. Se mai adauga si considerente de ordin metodologic, la care o sa ma refer. Cu ani în urma, atare responsabilitati erau încredintate unor personalitati academice, precum Rosetti si Vianu. Or, vârsta nu le îngaduia sa-si onoreze angajamentele contractate. Perpessicius a început munca la editia Eminescu mai tânar, dar în cele din urma tocmai neplata drepturilor convenite l-a determinat sa renunte la continuarea activitatii. Initial, cu banii încasati pentru aparitia primului tom la Editura Fundatiilor Regale îsi cumparase casa de pe strada Romana (actualmente Eminescu). Cu ce a primit la volumul 6 de „Opere“ abia a izbutit sa acopere remuneratia ucenicilor încredintati spre instruire, între care si Eugen Simion. Disperat ca trebuie sa-i plateasca din buzunarul sau, s-a adresat Comitetului Central al P.M.R., anuntându-l ca, în asemenea conditii, este obligat sa lase condeiul jos. Dupa moartea sa, un întreg colectiv, în cap cu Petre Cretia si Dimitrie Vatamaniuc, s-a straduit sa-l înlocuiasca, statul cheltuind de zece ori mai mult decât i s-ar fi cuvenit eruditului eminescolog.

    D. S.-T.: Vorbeati si despre dificultati metodologice.
    N. G.: Am în vedere lipsa bibliografiilor generale. Paradoxal, editiile consacrate literaturii vechi – dificile la transcriere, datorita alfabetului chirilic sau de tranzitie -, sunt mai lesne de înfaptuit, gratie existentei unor lucrari fundamentale, precum „Bibliografia româneasca veche (1508-1830)“ de Ion Bianu si Dan Simonescu, sau „Publicatiunile periodice românesti (1820-1930)“ de Nerva Hodos, Al. Sadi-Ionescu si Ion Bianu. Dupa ei, pustiul. Or, dupa Marea Unire, am asistat la explozia tiparnitei românesti, cu mii de periodice, multe cu durata efemera, în care zace un tezaur literar de valoare inestimabila. Sat fara câini: nimeni nu-l revendica. La Ministerul Culturii exista lista monumentelor istorice, cu grija repararii multor pronaosuri si clopotnite avariate, care, de bine de rau, mai pot fi renovate si prin cutia milei. La acelasi minister n-ai sa gasesti nicidecum vreun proiect de cercetare care sa aiba ca obiect scoaterea la lumina a acestor valori. Cum sa înfaptuiesti o serie de opere complete, fara sa cunosti masa colaborarilor sale din presa, alcatuita din interviuri, raspunsuri la anchete, precum si articolele esentiale sau de serviciu care-i definesc profilul? Mai mare rusinea: în timp ce la S.R.I. exista kilometri de arhiva cu mâzgaleala dragilor turnatori, Biblioteca Academiei Române si Biblioteca Nationala nu se pot lauda cu evidenta scrierilor apartinând marilor români. Rea-vointa? Nicidecum. Comparati aparatul salariat care se ocupa cu gospodarirea turnatoriilor autohtone cu putinii bibliografi, pe umerii carora apasa crunta nepasare a culturnicilor de tip nou si a celor care gospodaresc bugetul tarii. Pâna deunazi, fosta Biblioteca de Stat se ocupa, între altele, si de bibliografia curenta a periodicelor, treaba utila, dar la care s-a renuntat.

    D. S.-T.: Într-adevar, asa se explica distanta în timp, patru decenii, de realizare a unei editii critice.
    N. G.: Asa se explica si nefericita inspiratie de a-mi fi risipit viata, ca si cum mi-ar fi garantat cineva ca voi trai o suta de ani.

    D. S.-T.: N-aveti ce regreta.
    N. G.: Dar nici lauda. Cine-o face ca mine ca mine sa pateasca! Sincer vorbind, nu angajamentul initial ma deranjeaza, pentru ca ma scutise de tributuri conjuncturale. Era de preferat ca în tinerete sa fiu calfa în atelierul domnului Rebreanu, decât sa încropesc o literatura de mântuiala. N-am stiut sa ma opresc însa la timp, când m-am aflat în fata unui ocean de periodice. Adaugarea a înca 12 tomuri de scrieri, majoritatea inedite, mi-a scos peri albi.

    D. S.-T.: În istoria acestui îndelungat proces de editare exista vreun moment care sa va fi îndreptatit continuarea travaliului?
    N. G.: Unul comic, despre care am mai vorbit, daca nu si scris. S-a întâmplat la al patrulea volum, „Ion“, a carui aparitie am întârziat-o deliberat cu doi ani. Cenzura îmi solicitase sa tai din text sintagma Rapirea Basarabiei, amintita de doamna Herdelea în pridvorul din Pripas, piesa în care ar fi jucat în tinerete. Am refuzat, convins ca, daca admit compromisul, deschid culoar forfecarilor, la moda în epoca. Cum ditamai cartea zacea în redactie, chiar si Mihai Sora, pe atunci redactor-sef la editura, ma îndemna sa nu ma proptesc în doua cuvinte, adesea omise mecanic la tipar. M-am încapatânat sa refuz, mergând în audienta la Gheorghe Pana, pe atunci seful directiei organizatorice si de cadre la partid, pe care-l cunosteam de pe vremea când lucrase la U.T.M. stiam ca n-are habar de limba rusa, asa ca am avut grija sa iau cu mine versiunea moscovita a romanului, asezând un bilet de tramvai pe la mijlocul ei. Concentrez discutia:
    N.G.: Rau a ajuns cultura româneasca daca un scriitor ca Rebreanu a ramas la discretia unui prapadit de cenzor si la protectia unui amarât ca mine. Îmi taie fara rost doua cuvinte, Rapirea Basarabiei, ca si cum cartea ar sta în ele!
    G. P.: Mai baiete, esti nebun? Cum fara rost?
    N. G.: Uitati-va aici, în editia sovietica: expresia e tradusa aidoma. si nu degeaba: din roman nu rezulta cine a rapit Basarabia, rusii sau românii? Fiecare crede ce vrea. De ce sa fim mai catolici decât papa?
    S-a uitat ca pisica-n calendar în exemplarul adus de mine si a ridicat embargoul. Asa ca, spre dezamagirea cenzurii, textul romanului se tiparea, fara nicio omisiune. Din ziua aceea, n-am mai avut vreo opozitie la cenzura, convenind cu Elena Doxanescu de la D.G.P.T. reproducerea integrala a textelor, cu obligatia ca în subsolul unor pagini litigioase sa se faca amendari de rigoare. Asa am procedat în cazul romanelor „Craisorul“, „Gorila“ si al unor interviuri ale scriitorului, preferând sa mi se impute mie inutilitatea adnotarilor, decât forfecarea operelor în cauza. De regula, ma foloseam de afirmatiile aceluiasi autor, adesea contradictorii. si, totusi, de-o omisiune n-am scapat.

    D. S.-T.: Care?
    N. G.: Dedicatia de pe romanul „Craisorul“, facuta lui Iuliu Maniu. Marele ardelean murise în închisoarea de la Sighet, fara sa se stie pâna azi unde-i mormântul. Rana era mult prea vie pentru a darâma un tabu.

    D. S.-T.: Paralel cu editia, ati consacrat doua volume biografiei romancierului. Ultimul tom, „Glorie si amurg“, a ramas nepublicat. De unde ideea redactarii si care-i cauza abandonarii de care vorbeam?
    N. G.: Cu mult înaintea centenarului Rebreanu, m-am întâlnit în Cluj cu Eugen Uricariu, pe atunci redactor la „Steaua“, spunându-mi ca tot anul 1985 va fi marcat de eveniment. Insistent, mi-a cerut sa deschid sirul colaborarilor. Regretând ca nu apare un volum consistent, m-am angajat sa scriu un „Cuvânt înainte la o carte nescrisa“. Deranjat de multele inexactitati din memorialistica vremii, datorate cu precadere membrilor de familie de-o parte si de alta a Carpatilor, m-am pomenit scriind, fara întrerupere, la o biografie ce urmarea sa prezinte cât mai exact biografia omului si a operei sale. Scriam cu naduf, pâna a intervenit prietenul Mircea Zaciu cu staruinta de a ma concentra exclusiv pe munca de redactare si lexicografie la „Dictionarul Scriitorilor Români“, de care raspundeam din partea Editurii Enciclopedice. În lipsa regretatului confrate, pot dovedi aceasta solicitare cu numeroasele scrisori primite de la el în acea perioada. De comun acord, am ales o cale de compromis: am fragmentat biografia, dând drumul la tipar unui prim tom, intitulat „Tânarul Rebreanu“. Spre satisfactia mea, volumul s-a bucurat de laudele multor critici, între care Serban Cioculescu, Constantin Ciopraga, Marian Papahagi, Alexandru Piru, Ion Vlad s.a. Mai târziu, am redactat, în aceeasi maniera, preponderent documentara, si tomul urmator: „Amiaza unei vieti“, la rândul sau elogiat, mai putin de Nicolae Manolescu, care si el se pronuntase pozitiv la aparitia primului tom. De data aceasta, din titlu socotea cartea a fi o biobibliografie. Poate ca si avea dreptate, dar s-o fi analizat ca atare. Nicidecum sa-mi impute ca nu-s romancier, deoarece nu ma angajasem sa fac o biografie romantata. Este adevarat ca în finalul recenziei conchidea ca, din tot ce s-a scris pe aceeasi tema, cartea e cea mai buna, dar pe mine, ma dureau rezervele celui pe care îl socoteam cu un cap deasupra celorlalti. Mi-era drag de când locuia în Câmpina si-l vizitam cu rugamintea de a-mi face referate la cartile pe care le socoteam nepublicabile. Ma verificam prin el, mereu nedumerit: „Nu stiu cum se face, dom’le Gheran, dar niciuna dintre lucrarile primite nu prezinta un interes literar.“ Tot Nicolae Manolescu mi-a dat recomandarea de a fi primit în Uniunea Scriitorilor, împreuna cu profesorul Piru. Pe scurt: fara sa vrea, m-a inhibat, vina fiind exclusiv a mea. Cât priveste esenta celui de-al treilea tom, poate fi regasita în puzderia de articole, publicate de mine în periodice despre anii care s-au scurs între demisia romancierului de la Directia Educatiei Poporului din 1930, pâna la tragicul sfârsit din 1 septembrie 1944.

    D. S.-T.: Despre care nu demult s-a scris amanuntit în „România literara“ ca ar fi murit împuscat…
    N. G.: Am citit.

    D. S.-T.: Si?
    N. G.: Mai tot ce se spune acolo este adevarat. Cu o singura deosebire: victima n-a fost Liviu Rebreanu, ci regizorul Soare Z. Soare, ucis de-o santinela în Piata Victoriei, pentru ca automobilul în care se afla cu generalul Manolescu, fratele actorului Ion Manolescu, n-a oprit la somatie. Persoana care cunoaste toate detaliile accidentului este Ionut Niculescu, directorul Muzeului Teatrului National.

    D. S.-T.: De ce n-ati intervenit în presa?
    N. G.: Din doua motive: o data ca îmi pierdusem deja vremea citind articolul, în al doilea ca m-as fi facut de râs, polemizând cu un ageamiu, care, de buna-credinta, ar fi avut datoria sa se documenteze în prealabil. De altfel, nu-i singurul care a trosnit din bici. Mai sunt si alti manelisti care au cântat pe partitura împuscarii, nu de catre santinele tricolore, ci de catre ostasi ai armatei rosii. Înca putin si cu asemenea guristi ajungem la bravul soldat Svejk. Nu reiau ce-am scris pe aceasta tema. Ma rezum doar sa afirm ca numai un nebun ar fi renuntat la sursele vii de informatie, pentru aflarea adevarului. Ma consider privilegiat ca am apucat sa comunic despre amurgul romancierului cu Fanny Rebreanu, Puia si Radu Vasilescu, cu doctorul curant al lui Rebreanu, Vasile Titescu –  medic care l-a vazut la Valea Mare cu câteva ore înaintea decesului –, ca în plus le-am confruntat afirmatiile cu ale unor ftiziologi de mare autoritate din Spitalul Filaret, pe baza maldarului de radiografii pulmonare aflate în arhiva B.A.R. Ceea ce nu înseamna ca exclud si posibile opinii viitoare, dupa care domnisorul Liviu ar trai si azi în Honolulu, în asteptarea urmatoarelor alegeri parlamentare…

    D. S.-T.: Constat ca v-a revenit umorul, motiv pentru care as continua seria întrebarilor.
    N. G.: Atacati!

    D. S.-T.: Pozitia de secretar al Comitetului de Stat pentru Cultura si Arta pentru probleme editoriale v-a ajutat în abordarea integrala a operei rebreniene?
    N. G.: Neîndoios! Dar asta asta s-a petrecut între anii 1964 si 1969, o scurta perioada de dezghet, dupa care tot comandamentul editorial a fost pus pe liber – în cap cu: Alexandru Balaci, Mihai Sora, Dumitru Tranca si subsemnatul, fiind înlocuiti cu Ion Brad, Ion Dodu Balan s.a. –, pe considerentul „rotirii cadrelor“. Din general am devenit soldat, respectiv redactor la Editura Enciclopedica Româna. Cum schimbarile efectuate nu erau vazute cu ochi buni de multi beligeranti din structurile de stat si de partid, îmi ramasesera destule usi la care puteam bate, inclusiv la cenzura, oficial desfiintata si mutata pe usa din dos în minister. Multi nu-l vedeau cu ochi buni pe Dumitru Popescu – blonda din Bahcisarai ratacita în haremul ceausist –, care, convertit la dogmatism, condusese epurarile din sistem. Vechile legaturi le-am folosit pentru lansarea unor instrumente de lucru, precum dictionarele de literatura, biobibliografii si cronologii literare – serii coordonate redactional si lexicografic de mine –, ori editarea unor autori interzisi, ca Alexandru Zub, de pilda.

    D. S.-T.: Mai departe?
    N. G.: Cu prilejul Marii Revolutii din Decembrie (sau ce-a fost), când câtiva colegi editori s-au urcat în vârful pomului de Craciun, mi s-a propus sa fac un pas înainte, iar mai târziu functia de senator. Am refuzat, pe motivul ca vreau sa termin editia Rebreanu. Afirmatia „tara arde si baba se piaptana“ aveam s-o aud si peste cinci ani, de data aceasta din gura confratelui Petre Mihai Bacanu, care m-a invitat sa trec la Alianta Civica. As minti sa spun ca n-am sovait, dar la fel de adevarat este ca replica fostei mele sotii, m-a convins: „Ma baiatule, astia încep un lucru, tu ai de terminat. Vezi-ti de treaba ta!“ Fara a fi ironic, as zice ca în ce ma priveste am ispravit ce-mi propusesem, pe când ceilalti se tot straduiesc sa înceapa un lucru ca lumea.

    D. S.-T.: Regrete?
    N. G.: N-am! Si mai e ceva. Facusem parte dintr-un partid. Mi-era de ajuns, mai ales ca acum, cu foarte mici exceptii, toti bagaretii din conducerea noilor tarabe politice proveneau din fostul partid unic. Dar sa punem batista pe tambal si sa ne uitam doar la cine ne-au fost si ne sunt presedintii de tara, prim-ministri s.a.m.d.

    D. S.-T.: Si, totusi, dupa revolutie ati acceptat sa reveniti în Ministerul Culturii, cu vechile atributii.
    N. G.: Adevarat, pâna la un punct. Cel care m-a invitat sa preiau Departamentul Carte a fost Ion Vartic, la vremea respectiva ministru adjunct peste edituri si teatre. Convins ca viitorul nu va fi al întreprinderilor de stat, am propus sa renuntam la tutela unor edituri stiintifice, ca Tehnica si Ceres, sa le transferam ministerelor de resort, la fel cu cele de alt profil decât literar-artistic, astfel ca din 16 unitati subordonate sa pastram doar doua: una consacrata valorificarii patrimoniului cultural, iar alta creatiei originale. Am facut atunci un memoriu catre domnul Andrei Plesu – pastrat în copie – si cu rabdare astept raspunsul  în viata de apoi. Neprimind nicio dezlegare, m-am ocupat exclusiv cu atestarea noilor editori si apoi m-am retras la Editura Stiintifica, unde, la vot, fusesem ales redactor-sef, functie avuta pâna la pensionare. Ulterior, urmasii domnului Plesu au facut-o si mai de oaie.

    D. S.-T.: Mai precis!
    N. G.: Cuprinsi de furia privatizarilor, au vândut totul pe mai nimica. Atunci s-a produs dezastrul, odata cu politizarea aparatului de „specialitate“. S-a simtit lipsa unor voci autorizate care sa înteleaga rostul unei edituri de stat, menite sa se ocupe de tezaurul culturii nationale, asa cum pe vremuri a fost Editura Casei Scoalelor, ori, pe lânga Palat, Editura Fundatiilor Regale. Aceasta editura exista, se numea „Minerva“ si putea fi sustinuta cu banii de care si acum ministerul dispune, ca fond de subventii. Personalul acelei edituri, azi risipit aiurea, era supracalificat, incomparabil cu amatorismul unui om de afaceri, care, în afara de investitia redactionala, mai are în antrepriza si câteva restaurante. Miliardele acordate de stat si contabilizate de el puteau fi mai curând îndreptate spre Editura Academiei, o institutie a carei competenta, incontestabila, s-a dovedit în timp.

    D. S.-T.: Si, totusi, în pofida acestor bariere, ati izbutit sa terminati o serie monumentala care va onoreaza. Ati fi avut calitatea sa va adresati unor foruri competente.
    N. G.: Daca va spun ceva numele unor ministri ca Razvan Theodorescu, Ion Caramitru, al unui prim-ministru ca Radu Vasile, ori Gabriel Tepelea, sef de comisie culturala la Camera Deputatilor, aflati ca m-am adresat. Stateam cu doua cosciuge în casa si nu puteam sa le îngrop în tintirimul lui Gutenberg. I-am întrebat daca-si pot închipui ca în Franta, Anglia sau Rusia sa se descopere opere inedite de Balzac, Dickens sau Dostoievski, fara sa vada lumina tiparului. „Inutil degeaba!“ Nu le pun la îndoiala buna-credinta, ci proasta calitate a subordonatilor clientelari, care, incompetenti, dadeau din fund fara sa-i curteze nimeni. Eram atât de necajit, încât ma hotarâsem sa apelez la ajutorul unor confrati unguri, care, cu ani în urma, mi se adresasera, interesati de creatia lui Liviu Rebreanu în limba maghiara. Cu Gyorgy Fischer din Budapesta colaborasem la volumul 11 de „Opere“, cu piese din perioada când ofiterul de honvezi Oliver Rebrean se afla în capitala Ungariei sau în garnizoana din Gyula. El îmi putea face rost de subventie.

    D. S.-T.: Jenant pentru români.
    N. G.: Jenant pentru politichia guvernantilor nostri, care nici azi nu se gândesc la patrimoniul culturii române, confundat, cum am spus, cu monumentele bisericesti. Mai vii decât organele centrale s-au dovedit institutiile din provincie. Aparitia volumelor 19 si 20 a fost subventionata de Consiliul Judetean Bistrita-Nasaud. Ce n-au facut un prim-ministru, doi ministri si un deputat au realizat pe plan local Gheorghe Marinescu, presedinte de Consiliul Judetean, si Mircea Prahase, directorul Complexului Muzeal, carora le datorez terminarea editiei de opere complete. si nu doar atât. Paralel cu publicarea tomurilor 19, 20, 21, 22 si 23 – tiparite între 1998 si 2005 –, au fost editate carti pecum „Cu Liviu Rebreanu si nu numai“ (2007), „Rebreanu prin el însusi“ (2008), s.a. Cu „Rebreniana“, prima parte a volumului „Sertar“ (2004), începusem sa valorific corespondenta adresata romancierului, de valoare inestimabila pentru cunoasterea culiselor culturale interbelice. Din vreo 5 000 de documente aflate în arhiva Academiei, selectasem circa 2 000 de epistole, programate sa apara în patru volume, însotite de un riguros aparat critic. Îmi dadusem demisia din functia de director al Editurii Institutului Cultural Român – demisie refuzata de Augustin Buzura si acceptata ulterior de Horia Patapievici –, în favoarea unui modest post de muzeograf, care îmi îngaduia sa ma consacru exclusiv asupra arhivei amintite. Sorti de izbânda aveam, întrucât Editura Academiei Române, prin directorul ei general D.R. Popescu, aprobase planul de cercetare stiintifica al Muzeului Judetean, suportând, ca si pâna atunci, toate costurile de tipar. În plus, ma bazam pe sprijinul unor scriitori locali, precum Andrei Moldovan, Ion Moise, Olimpiu Nusfelean, Ioan Pintea, Virgil Ratiu, grupati în jurul revistei „Miscarea literara“, confrati cu care am pregatit îndeaproape colocviile nationale Rebreanu. Lor li se adauga colaboratori precum Nicolae Galatean si Alexandru Catcauan, de pe aceleasi meleaguri. Mergeau prea bine lucrurile – dovada ecoul cartilor publicate, elogiate în presa – ca dracu’ sa nu-si vâre coada.

    D. S.-T.: Are vreun nume? Sau o dati anonima?
    N. G.: Când îl înjura toata lumea, mi-e peste mâna sa arunc o piatra într-un câine muribund. Mai bine sa-ti spun lucrarile asupra carora eram aplecat pâna la interventia lui Încurca Lume. Unu: Reluarea vechii editii, publicata pe parcursul a patru decenii, prilej de corectare a greselilor strecurate la tipar si de adoptare a unei formule inedite: „Opere complete, scrise si prezentate de Liviu Rebreanu“. Realizare sigura, atâta timp cât dispuneam de toate marturisirile autorului despre creatiile sale. Bineînteles, în Addenda volumelor urma sa fie cuprinse datele bibliografice ale operei, caietele de creatie si aparatul de variante. Premiera pe mapamond, ca nu stiu de existenta vreunor serii similare, în prezentarea unui Thomas Mann, Marcel Proust sau James Joyce. La noi, cartusele erau pe teava, deoarece de mult terminasem o noua colationare a textelor. Doi: „Scrisori adresate lui Liviu Rebreanu“, patru volume, din care primul tom (literele A-C) se afla în lucru, carte în jurul careia antrenasem si confrati mai tineri, precum Andrei Moldovan, Emese Câmpean si Mircea Prahase. Trei: „Biobibliografia Rebreanu“, cu circa 5 000 de titluri, aflata în fisele mele, folosite la alcatuirea editiei. Practic, am fost eliminat din cursa.

    D. S.-T.: Nu pot crede ca cineva sa se fi opus unui asemenea plan.
    N. G.: Pe fata nu, indirect da. Desi repet: Editura Academiei se angajase sa preia toate cheltuielile. În bugetul judetean, o privata publica i-ar fi costat mai mult.

    D. S.-T.: Nu înteleg care-i încurcatura, unde v-ati poticnit?!
    N. G.: Simplu: am fost invitat la Bistrita – ca si cum la telefon n-am fi putut conversa – si somat sa aleg între pensie si functia de muzeograf, pentru care mi se platea lunar 1 601 lei. Am ales pensia, în timp ce noul presedinte al Consiliului Judetean, Oliviu Rusu, m-a asigurat ca totul se va rezolva, îndemnându-ma sa nu abandonez lucrarile. Ceea ce am si facut. Pe degeaba. Pâna am oprit motoarele, en attendant Godot.

    D. S.-T.: S-ar putea ca, la rândul sau, sa fi întâmpinat greutati. Ce v-a spus?
    N. G.: Nimic! Îi ceri prea mult. Domnia sa are scuza ca-i inginer. M-a lasat în transee, fara sa-mi transmita ca între timp s-a terminat razboiul. Oricum, timpul trece si va corecta erorile prezentului. Am convingerea ca într-o zi lucrurile vor reveni la normal. Se va gasi atunci vreun functionar din guvern sau primaria Bistritei sa priceapa ca Rebreanu a fost, este si va fi mai viu decât bocii, seitanii si udrele unei vremi de trista amintire. Din pacate, atunci voi fi departe.

    D. S.-T.: Ascultându-va, îmi vine în minte titlul cartii dvs.: „Arta de a fi pagubas“. Ce se aude cu volumul 2, „Oameni si javre“?
    N. G.: L-am predat recent Bibliotecii Metropolitane Bucuresti, sub egida careia a aparut si primul volum. Ar trebui sa multumesc celor care m-au îndepartat de Rebreanu. În fiecare rau e si un bine: m-au lasat sa scriu în pace la o carte care s-a bucurat de succes. Desi nu s-a difuzat prin librarii, a avut parte de peste 20 de cronici si recenzii elogioase, în presa centrala si din provincie, ba chiar si peste hotare, în Israel si S.U.A., semn ca „Târgul Mosilor“ are ambasadori pe toate meridianele. Regretul meu e ca n-a aparut la „Cartea Româneasca“, unde a fost în stand by multe luni, pâna mi-am retras manuscrisul. Ramân îndatorat confratelui Florin Rotaru, care a preluat-o pentru bibliotecile din Bucuresti, fiind difuzata exclusiv la târgurile de carte.

    D. S.-T.: O vorba despre noul tom!
    N. G.: Mahalaua din Obor, cu negustorimea ei blajina, se muta în centrul orasului. E doar începutul migratiei, pe zi ce trece mai dura. Dumneata nu observi ce se întâmpla în jurul nostru, nu te uiti la televizor, nu urmaresti vorbaria din Parlament, nu vezi cum se danseaza la „Ciresica“? Terasa e vizavi de vila scriitorilor din Neptun. Sau te deranjeaza vecinatatile?

    D. S.-T.: Nicidecum! Ce e val ca valul trece!