Un scriitor maramuresean care pregateste o carte de amintiri despre calugarul Nicolae de la Rohia (recte: Nicolae Steinhardt) ma intreaba daca l-am cunoscut personal pe autorul „Jurnalului fericirii“ si, de l-am cunoscut, daca pot sa scriu ceva despre intâlnirile noastre. Dau curs, in cele ce urmeaza, acestei solicitari, desi n-am trait in cercul lui de prieteni si nici el, surprinzatorul Nicu Steinhardt, cum ii ziceau prietenii, n-a frecventat prea mult cercul de intelectuali in care ma miscam eu.
L-am cunoscut, in schimb, bine in si prin cartile lui. Am scris, cred, aproape despre toate si i-am facut, dupa disparitia lui, mai multe portrete. In clipa in care notez aceste gânduri, o tânara cercetatoare de la Institutul „G. Calinescu“ pregateste o antologie de texte critice si moralistice (teologice) pentru seria de „Opere fundamentale“, acolo unde se afla marii scriitori români, clasici si moderni. Ma gândesc sa fac acelasi lucru cu Petre Pandrea (mandarinul oltean fantast si turbulent, filosoful spiritului cobilitar) si Ion D. Sirbu (epistolierul si diaristul). Nota lor comuna este, cred, spiritul eretic (nu in inteles religios, ci politic si moral). Cât au trait, ei au fost marginalizati, inainte si dupa ce au trecut prin detentie, si opera lor a câstigat greu atentia si pretuirea criticii estetice. N-o au, dupa opinia mea, nici azi in totalitate, asa cum s-ar cuveni… Nu corespund, probabil, „corectitudinii politice“ actuale care, nu-i greu de observat, continua sa decida statutul scriitorilor vechi si noi. Pandrea si Ion D. Sirbu – oameni de stânga – sunt, din aceasta pricina, suspecti in ochii publicistilor, N. Steinhardt sta mai bine prin religiozitatea lui, dar nici optiunea lui pentru ortodoxie nu multumeste pe toata lumea. Am auzit, cât timp traia, pe unii confrati care-l suspectau de ipocrizie si chiar de tradare. Moravuri si naravuri recurente in lumea noastra…
Revin la Nicolae Steinhardt, figura emblematica, dupa mine, a intelectualului român care, trecând prin suferinta (detentie), nu cedeaza moralmente. Mai mult, devine un om religios… L-am intâlnit rar. si, la drept vorbind, n-am stat de vorba cu el decât de câteva ori. De trei – patru ori, nu mai mult. Nici eu nu stiu prea bine de ce. Am auzit insa vorbindu-se de el dupa iesirea lui din puscarie. In micul nostru grup de critici de la „România literara“ (Lucian Raicu, Valeriu Cristea, G. Dimisianu), completat cu prozatorul Sorin Titel si poetul Marcel Mihalas, numele calugarului Steinhardt revenea des in discutiile noastre. Era simpatizat. Il simpatiza si Marin Preda care mi-a vorbit primul, de nu ma insel, de intâmplarile din inchisoare ale acestui inteligent evreu convertit la ortodoxie. A facut din el, cum se stie, un personaj memorabil in romanul „Cel mai iubit dintre pamânteni“.
Despre Nicolae Steinhardt am auzit vorbindu-se si la Paris, in casa Monicai Lovinescu si a lui Virgil Ierunca. Acolo am aflat ca eseistul trimisese un articol in care interpreta, altfel decât criticii anteriori, personajele lui I. L. Caragiale. Descoperea dimensiunea lor umana, frumoasa, crestina. M-am mirat si, când am ascultat eseul transmis la „Europa Libera“, am inteles despre ce este vorba. Nicolae Steinhardt n-a reusit, cred, sa schimbe opinia critica româneasca in privinta tipologiei lui I. L. Caragiale, dar a reusit, totusi, ceva, si anume sa induca ideea ca Trahanache, Jupân Dumitrache, Rica Venturiano, Zita, Veta, Chiriac si toti ceilalti pot fi cititi si din alt unghi… Inaintea lui Steinhardt, incercase o lectura de acest fel G. Calinescu in eseul „Domina Bona“, observând, de pilda, ca Trahanache crede in bine, are cultul femeii si al prieteniei si ca, in candoarea lui de natura umoristica, sufletul lui este sublim. Trahanache este, apoi, incoruptibil in increderea lui in onoare, ca si Jupân Dumitrache, si cum onoarea este o notiune esentiala in morala aristocratica, Trahanache si Jupân Dumitrache sunt doua spirite aristocratice, conchide G. Calinescu, stârnind stupoarea spiritului nostru… Mai putin paradoxal si fara intentia de a scandaliza, N. Steinhardt merge in aceeasi directie in interpretarea lumii calomniate a lui Caragiale, scotând in evidenta, repet, valorile ei crestine.
Revin la omul Nicolae Steinhardt pe care l-am intâlnit, repet, doar de câteva ori. O data când mi-a cerut sa-i imprumut editia frantuzeasca din „Stapânul Inelelor“ de J.R.R. Tolkien (a scris despre aceasta carte in volumul „Critica la persoana intâi“, 1983)… Alta data a participat, fara sa ma previna, la o intâlnire pe care am avut-o cu profesorii din Oradea, in anii ’80. L-am zarit, la sfârsit, in mijlocul acestor dascali nordici care ma chestionau asupra literaturii. Am regasit, dupa o vreme, intr-un interviu al lui N. Steinhardt sau poate intr-un articol – nu mai stiu exact – o replica pe care o dadusem unui profesor oradean. Care-i cel mai patriotic poem românesc, ma intrebase acel profesor, vadit sastisit de poezia patriotica in voga atunci. „In voga“, adica impusa, ceruta de oficialitatile comuniste. Poetii buni fugeau ca de ciuma de asemenea ode dedicate cuplului Ceausescu, altii le acceptau si chiar le solicitau… O prostitutie, pur si simplu. Intrebat, dar, ce cred despre poezia patriotica, am raspuns ca, pentru mine, cel mai patriotic vers scris in limba româna este versul liminar din „Oda in metru antic“: „Nu credeam sa invat a muri vreodata“… pentru ca sugereaza, intr-un chip memorabil, conditia existentiala a omului românesc oriunde ar fi si in orice situatie de existenta. Ca român, ziceam eu, acest vers – in care intra, in succesiune, trei verbe – ma aduna, ma exprima, ma defineste, ma impaca in cele din urma cu conditia mea, si pentru ca toate acestea si cele ce urmeaza sunt scrise in limba româna, pot spune ca poemul exprima melancolia româneasca, norocul si nenorocul nostru. „Oda in metru antic“ este, dar, un poem patriotic, incheiam eu fortând si amestecând deliberat sensurile cuvintelor… Nicolae Steinhardt a retinut acest raspuns si, cum am zis, l-a notat (citându-ma) intr-un interviu sau intr-o insemnare de-a lui, nu mai stiu bine. Intelegea usor lucrurile subtile acest om invatat si prietenos…
Dupa moartea lui, criticul iesean Zaharia Sângiorzan mi-a vorbit intr-o zi de dialogul pe care l-a avut timp de un an de zile cu parintele Nicolae de la Rohia… L-am publicat, noi, cei care redactam, atunci, revista „Literatorul“, la inceputul anilor ’90, adica Marin Sorescu, Fanus Neagu, Valeriu Cristea, Gh. Tomozei si cu mine. Citindu-l, am descoperit, cu surprindere, ca N. Steinhardt urmarea cu atentie ceea ce scriam si, intr-un exces de bunavointa si bunatate, m-a desemnat ca un model moral si intelectual pentru tineri… Nu stiu de ce, ma pusese in vecinatatea strivitoare a altui model, Eugen Ionescu… Am primit cu umor intelectual aceasta vecinatate si, in fond, aceasta caftanire greu de suportat pentru mine. Am luat-o, repet, ca un act de simpatie si amabilitate in lumea scriitoriceasca. Un act neobisnuit pentru ca, de regula, confratii au alte masuri si alte propozitii când este vorba de contemporanii lor… N. Steinhardt, spirit religios, vedea lumea din jur, am sentimentul, prin bunatatile si frumusetile ei… I-am citit scrisorile adresate lui Virgil Ierunca: ce dovada de modestie (as zice: o spectaculoasa modestie), devotament, dârzenie si cum zice el, credinciosenie la acest intelectual calugarit… Are in el o fervoare a spiritului pe care o stapâneste bine si-o pune, iarasi, bine, cu multa chibzuinta, la treaba… Scrisul lui tradeaza o mare agitatie interioara si, totodata, o vointa dârza (as zice: o vointa disperata de pustnic) de a infrânge in el „pacatoseniile“ spiritului (un alt cuvânt de-al lui)…
Am calatorit alta data cu el de la Bucuresti spre Râmnicu Vâlcea, in satul Ladesti. Aceasta este, in fapt, intâmplarea cea mai importanta pe care am avut-o cu Nicolae Steinhardt. Adica discutia cea mai lunga si mai plina de miez pe care am purtat-o cu acest om, trecut prin puscarie si convertit, acolo, la credinta ortodoxa… Am amintit intr-o nota din cartea mea „Genurile biograficului“ (acolo unde comentez corespondenta lui N. Steinhardt cu Virgil Ierunca) motivele si circumstantele acestei calatorii… Le rezum: aflat la Paris pe la inceputul anilor ’80, cred, Virgil Ierunca mi-a imprumutat o suma de franci pe care trebuia sa-i returnez mamei sale, in localitatea Ladesti. Tot el mi-a sugerat ca-l pot solicita pe prietenul sau, N. Steinhardt, sa ma insoteasca in acest voiaj primejdios… Ceea ce am si facut de indata ce m-am intors in tara… Asa ca, imprumutând o masina de la amicul Ion Baiesu, am pornit spre Ladestii de Râmnic cu N. Steinhardt… Am avut timp sa discutam de toate… el disponibil, cu vorba repezita, cu o fata trasa si o barba nu suficient de concludenta pentru un batrân monah, dar, totusi, o barba ce sugera dezinteresul pentru mondenitati, el, N. Steinhardt, zic, afabil si comunicativ, eu atent la circulatie, atent si ce spune pasagerul meu. Am luat drumul Râmnicului, trecând usor in conversatia à battons rompus de la un subiect la altul… Nu bârfea, cum face usor si cu talent scriitorul român, dar din când in când pronunta cuvântul „ticalos“ despre câte un scribalau pus in slujba stapânirii de atunci. Dadea insa acestor termeni cruzi o nuanta crestina. Nemernicul si ticalosul s-ar putea, adica, pocai. Exista o sansa pentru ei de a-si salva sufletul prin cainta…
L-am intrebat atunci pe N. Steinhardt daca ceea ce scrie Marin Preda este adevarat si daca se recunoaste in personajul de acolo. Da, este adevarat si cam asa s-au petrecut lucrurile, a recunoscut el. Si le-a mai povestit o data, cu unele detalii noi, fara sa se faleasca si fara sa se victimizeze, mi-am dat seama. Crestinul nu trebuie sa se laude cu faptele sale bune. L-am chestionat, apoi, asupra unor zvonuri care circulau in viata literara privind arestarea sa (cum ca n-a acceptat sa fie martorul acuzarii in procesul Noica – Voiculescu – Dinu Pillat). A confirmat si acest fapt dupa cum mi-a confirmat si faptul ca alt scriitor (nu-i mai dau numele), cu un caracter mai sovaielnic, a acceptat sa fie martorul acuzarii si a devenit, ulterior, unul dintre conducatorii vigilenti si gretosi ai Uniunii Scriitorilor. Este si azi tot gretos, mediocru si inchipuit ca si atunci. S-a urcat doar in alt tren… E singura schimbare…
Nicolae Steinhardt era un om frumos prin bunatatea, inteligenta si prin credinta pe care si-o asumase integral. Un veritabil crestin care a inteles ca suferinta il poate duce mai aproape de Dumnezeu si, deci, de adevar… S-a purtat demn in puscarie si n-a semnat pactul cu diavolul. S-a putut, dar, si asa. Infernul nu l-a infrânt moralmente. Trecând prin infernul detentiei, el a iesit intarit… Un personaj, repet, memorabil pentru lumea româneasca.
demn de tot interesul, deși chestiunea convertirii nu a fost lămurită și nu se va lămuri, Steinhardt s-a rupt de lume, prin călugărire, s-a rupt de o apartenenţă originară, ceea ce nu-i scade din valoare, dar rămâne un mister
Comentariile sunt închise.