News alert: Mircea Dinescu a refuzat premiul Nobel

Nu s-a facut, fireste, mare tam-tam (ba chiar deloc), intrucât toata lumea stie cât de secretos si de discret e Comitetul Nobel. Dar lucrul e pozitiv. Si se stia de el mai de mult, chiar daca din surse extrem de oculte (insa cu atât mai de incredere, nu?!). Se stia inca de pe vremea când onor comitetul tot cauta un poet premiabil, fiind de evidenta ca trebuia sa vina, dupa atâta excludere, si rândul poeziei. Cum Mircea Dinescu a refuzat, comitetul, neconsolat, a ales un poet de treaba, de-al nostru (adica de-al lor, desigur), pe Thomas Transtomer.
Cântece de lume si de gang
Cum a refuzat Dinescu o onoare pe care românii o asteapta tot mai nevricosi? Cu nonsalanta-i de totdeauna, pur si simplu nemaiscriind si lasând comitetul in perplexitate ultragiata si-n criza de candidaturi. E drept ca Dinescu a revenit, dar era deja prea târziu; „Femeile din secolul trecut“ (Editura Fundatiei pentru poezie „Mircea Dinescu“, 2010) s-au aratat pe când jocurile erau ca si facute (mahmureala de dupa „betia cu marx“ a durat prea mult; 14 ani sunt exasperanti chiar si pentru un comitet eminent dedicat). Si chiar daca n-ar fi fost facute, nu stiu daca sensibilitatea comitetului s-ar mai fi impresionat. Pentru ca nici devotii români ai poetului nu s-au demonstrat in totul impresionati. Aparte Liviu Antonesei, care considera volumul alcatuit din poeme de „24 de carate Dinescu“, ceilalti sunt fie mai temperati la admiratie, fie de-a binelea nemultumiti (unii chiar in tonuri rezolute, cum, bunaoara, Alex Goldis). Admiratorii temperati sunt asa nu din pornire, ci numai de nevoie. Daniel Cristea-Enache, de pilda, se recomanda ca vechi admirator dinescian, dar ce sa faca daca poetul vine cu trei feluri de poeme, cu „texte slabe si foarte slabe“, cu „poezii bune si foarte bune“ si, intre ele, cu „versificari nici prea-prea, nici foarte-foarte“ („Observator cultural“, nr. 304/2011)?! Musai sa cumpaneasca admiratia cu rezerve (intristate). Imparteala pe clase valorice a lui Cristea-Enache e, de fapt, si o imparteala pe clase tematice si de atitudine. Ea e in totul acoperita si o regasim intacta si la Nicolae Coande (in „Cultura“, nr. 21/2011), nici el prea impresionat de sectorul „cântecelor deocheate“. Desigur ca nici unul nici celalalt n-au ezitat in fata desuchelilor dintr-o estetica de mironosite, chiar daca poetii care profeseaza licenta (si licentiozitatea) de alcov presupun, de regula, ca orice observatie critica pe seama unei astfel de poezii devine de la mironosite masculine. Nu-s nici criticii asa de speriosi si nici asa de sfiosi incât sa roseasca instantaneu la cazuri de ultragiere a moravurilor de amor si, mai ales, a discursivitatii senzuale si a exceselor sale. Daca se trag inapoi, n-o fi din cauza de tema si nici de limbaj, fie el cât de pe sleau. Trebuie sa fie pricini mai intemeiate, care tin de procesarea amorului pe hârtie – o cu totul alta arta decât cea a profesarii lui in locuri mai adecvate. O arta mult mai pretentioasa decât practica din care se inspira. Romantele cu licenta ale lui Mircea Dinescu sunt o concesie facuta publicului mai neliterat, caruia poetul vrea sa-i intre in gratii printr-o atitudine de illettré, de om frust, cu gusturi si limbaj directe si neaose. Nu stiu de ce vrea Dinescu sa faca pe voia unui public (fie el cât de mare) care, si daca exista, tot nu conteaza, când, la cât e el de simpatic, poate fi sigur ca trage publicul dupa el cu orice. Si-n plus, in toate aceste cântecele de frustete joaca un fond cultural si referential care le face apte tot unui public literat, unuia care stie de Villon si de peripetiile poetice ale lui ubi sunt: „azvârle-ti in iahnie cununa ta de laur/ sa redescoperi ce-a ratat columb:/ eleva-n salopeta a epocii de aur/ depanusata-n lanul de porumb,/ studenta de la mate, ce-o vizitai ades c-o/ spaima ca din nou ai sa te pierzi/ in fosnetul ciorapilor adesgo/ ca un cioban prin logaritmii verzi,/ si profa de chimie ce-si decanta magneziul/ in snaga ta de repetent suav,/ sorbind din flaut moale sol-diezul/ icnind usor ca iapa cu narav“ etc. („Femeile din secolul trecut“).  Senzualitatea jucata in provocare isi face efectul (literar) doar când nu mizeaza pe tupeul strict al vocabularului (si poate ca nici nu-i nevoie sa mizeze pe el; Sapho a transcris un orgasm cât se poate de concret fara sa aiba trebuinta de vocabularul consacrat in pat). E drept ca Dinescu nu mizeaza doar pe el, dar parca il lasa, totusi, protagonist.
Cântece de exasperare
Cântecele de lume si de gang sunt, insa, doar o deviatie de juisanta in poezia lui Mircea Dinescu. Poeziile propriu-zis dinesciene sunt cele de exasperare, in continuitate imediata (pauza de odihna nu se vede) cu cele din „Moartea citeste ziarul“ si „O betie cu Marxs. O continuitate poate chiar prea flagranta, caci e si una de formula si una de atitudine si una de rezolvare sarcastic si deprimant imaginativa. Când a iesit „O betie cu Marx“ mi s-a parut ca poetul se repeta pâna la a deveni el insusi un „post-dinescian“. Intr-un fel, e si mai adevarat acum decât atunci. Faceam insa o greseala de neiertat, intrucât greseam chiar unde aveam dreptate (si chiar in masura in care aveam). E adevarat ca Mircea Dinescu e tot Mircea Dinescu, dar in lunga vacanta pe care si-a luat-o mi-am dat seama cât de necesara era institutia „poetului Dinescu“, cât de imperativ era ca poezia sa supravegheze aventurile de azi ale României. Iar in aceasta vocatie singurul specializat, abilitat si calificat era Dinescu (ceea ce nu inseamna ca nu s-au mai incercat si altii). E drept ca le-a urmarit ca gazetar, ca pamfletar si exeget mediatic, dar toate astea nu au taria si dramatismul unei poezii implicate pâna la durere in mezaventurile actualitatii. Lui Dinescu trebuie sa i se taie toate concediile, ba chiar si pauzele, caci poezia lui e in permanenta de urgenta.
Poezie de reactie spontana, de nerv civic si moral, de iritari care dau in disperari, poezia lui Dinescu are ca materie detracarea (de la cea spirituala la cea sociala) si ca motor cu aprindere subita exasperarea. Exasperarea lui Dinescu e o forma ultragiata de dragoste, o pasiune calcata in picioare si care devine, tocmai de aceea, o patima/patimire. Cu aparenta de pamflet, cu stilistica de sarcasm si malitie, ea e, de fapt, o ipostaza contrariata a suferintei. Ceea ce-l atinge, ceea ce-l doare, e spectacolul decaderii ca mecanica a istoriei (si a neamului; Dinescu e poet „patriotic“ prin excelenta); detracarea nu scoate insa la el jelanii si elegii, ci replici usturatoare, caustice (dar replici de indreptare; oricât de deceptionat, Dinescu n-a renuntat la misiunea „educativa“ a poeziei; s-a plâns el de gratuitatea artei, de manipularea ei, de alienarea ei, dar tot mai crede in misionarismul de arta). Apostrofele lui vin direct din fondul de iubire si de idealitate; ele sunt, de fapt, o declaratie de dragoste: „o, curvistina dulce de bizant/ in descompus amor c-un princip neamt/ care ti-a fost in tinerete riga,/ iar ai ratat un puci de mamaliga/ fugind in bigudiuri si-n capot/ la oteve c-un chipes matelot/ ce te-a sedus proptindu-te piezis/ in gangul scolii de la paltinis/ de ma apuca boala lui râmaru/ la coada, la matache macelaru,/ sa caut printre sunci si antricoate/ coapsele tale mult prea framântate/ si printre fleicile de chihlimbar/ farmecul tau de care n-ai habar“ (Tara). Nu mai putin declaratii de iubire sunt si blestemele, cele in care dialectica pasiunii a ajuns la capatul prefacerilor, dincolo de care reactiile nici nu mai pot fi de vorbe. Fireste ca mecanismul acestor declaratii pe dos functioneaza ca exorcizari, dar la Dinescu exorcismele abia de incita grotescul istoric, necum sa-l relaxeze sau evacueze. Poetul e in pragul crizei supreme de nervi tot strângând deceptie dupa deceptie, dar poemele doar ii intensifica sarcasmul si deprimarea: „tara de doctori si de prosti cu stema,/ azi te iubesc cumplit ca pe-o eczema/ ce-mi supureaza in bocanc continuu,/ hai baga-ti pompa-n mine si fa-ti plinu!/ cei ce te-au dus pe inima ca-n targa/ pe toti i-ai condamnat ani grei la zarca,/ pe toti i-ai macinat si le-ai spart osu/ pastrând din morti ca proba pe coposu./ oarba-n nisip te joci si-acum cu ciurul/ si unde dai de aur intorci curul/ si unde dai de oase scuipi morminte,/ o, tara fara tinere de minte!/ ca sa uitam de hainele vargate/ ti-ai resapat bisericile toate/ si i-ai vopsit in miercurea cenusii/ pe activisti, ca sfinti, in stânga usii./ treizeci de ani molozul sfintei vineri/ l-au dus pe talpi buldozeristii tineri/ in sat la ei si azi, bolnavi de brânca,/ se-nchina in pronaos la cozmânca“ („Blestem“). Oricât de legate de evenimentialul imediat, politic si social, oricât de ocazionale, asadar, si oricât ar face ele o unitate cu pamfletele de prin ziare, apostrofele lui Dinescu sunt o terapie poetica a realului care nu poate fi suspendata. Poet in alerta, Dinescu traieste acum la cota de exasperare pe care o va fi atins doar Goga in „Cântece fara tara“. Doar ca pasivismul si „neutralitatea“ pe care le ataca el par mult mai greu de dislocat, caci ele nu sunt decât pragul initial al unei detracari resimtite ca avalansa istorica si pervertire spirituala si morala. Dar cu aceasta patologie nevindecabila isi face poetul de lucru. Devine deci ca n-are cum face alte pauze.