Stau cu telefonul la ureche, ramasa paf!
Am vorbit cu Silvana Depounti.
Silvana nu e de fapt o persoana. E un personaj. Care îsi asteapta doar scriitorul. Pâna atunci, scrie ea însasi poezii. In doua limbi, în româna si greaca. Printre altele. Fiindca Silvana creste cai in Kefalonia. Da lectii de calarie pe insula. Este arbitru la concursuri nationale si internationale. Silvana culege maslinii si face ulei. Ea traduce literatura româna în greaca pentru edituri din Atena.
Traieste pe insula. Cu marea la picioare. Din când în când apare prin Atena. În vizita la barbatul ei, muzician în orchestra Operei Nationale.
A plecat din România pe când avea vreo 20 de ani. Dupa un concurs de calarie la Istanbul, unde luase un premiu. S-a oprit o vreme în Grecia. Destul ca sa se marite si sa nasca o fata. Apoi a plecat singura în Canada. Si-a scos dupa ea familia din România. Dar, spre deosebire de parintii ei, n-a reusit sa se adapteze în nord. S-a întors pe Mediterana.
De curând a predat unei edituri traducerea unui volum al lui Steinhardt. Si o sun s-o întreb când apare cartea.
Vorbim de una, de alta. Îi spun ca am vazut un film documentar, la Muzeul Benaki. Despre anul 1922, care în istoria grecilor se mai numeste si anul „marii catastrofe“.
Documentarul prezenta imagini ale refugiului celor mai mult de un milion si jumatate de greci de pe malul turcesc. Smirna ardea în spatele lor, casa dupa casa, strada dupa strada, toate cu iesire la tarm. Aerul devenise de nerespirat, Sufocati, cei de pe mal se aruncau în mare. Marea era plina de vapoare grecesti si europene. Care aveau însa ordinul sa nu primeasca pe punte refugiati. Astfel încât acestia, când se apropiau de vase, erau stropiti de echipaje cu jeturi de apa fiarta. Este o scena pe care n-am s-o uit niciodata si am s-o povestesc tuturor. Asa cum i-am povestit-o Silvanei, la telefon.
„La ce ne referim noi oare când rostim cuvântul umanism? o întreb. Când vorbim despre Europa, leaganul umanismului… Si asa mai departe?“
„Ei, lasa asta, spune Silvana. Umanismul este o trasatura strict individuala“.
Asa ca ma lasa paf.
Prin meserie si, probabil, si prin vocatie. ma ocup de „-isme“. Si cum a spune ca „te ocupi“ de asa ceva suna ca dracu, si, oricum, în cazul meu neadevarat, am sa rectific: ma framânt în sinea mea sa le dau de capat.
Si iata ca vine Silvana, de la cai si de la masline (nu Hegel, nu Heidegger!), acum vine deci Silvana Depounti din insula Kefalonia si rosteste un adevar suprem: „-ismele“, de fapt nu exista. Exista oameni cu o structura umanista. Umanismul, cu aplicabilitate la o multime, e un nonsens.
Pai, daca e asa… atunci ce? Atunci cum?
Exista o structura individuala, încerc sa duc în sinea mea gândul ei mai departe. O anume structura individuala, înclinata spre bine sau spre rau.
De unde i s-o fi aratat acest lucru, atât de simplu, Silvanei? De la valul care se sparge de tarm? De la coama cailor în alergare? De la culoarea grea a uleiului de masline? Din cartea lui Nicu Steinhardt?
Chiar daca pare desavârsit, argumentul ei nu acopera însa realitatea. Fiindca omul e fiinta de grup. Si în orice grup exista Puterea. Care, sa credem, depinde pur si simplu pe mâna cui încape? Nu. Puterea nu se manifesta de capul ei, nici macar în cele mai perfecte dictaturi. Puterea e sustinuta. Puterea reprezinta, de fapt, grupul. Si grupul este, tocmai ca structura umana, eterogen. Grupuri de buni si grupuri de rai nu exista, decât în basme.
Si de-aici încolo, mai urmareste daca poti „individualul“. De aici încolo începe sminteala.
Povestea asta însa, cu „-ismele“ care (dupa Silvana) sunt de fapt fantezii, fiindca structurile umane sunt individuale, ma obsedeaza.
Si asa cum se întâmpla de fiecare data atunci când cauti raspunsuri, viata îmi pune pe masa elementele necesare.
Citesc un articol al unui profesor din diaspora româneasca, despre opiniile unui om de stiinta nobelist. Care spune ca, daca acceptam teoriile evolutioniste, înseamna ca partea de animalitate a speciilor anterioare s-a pastrat în AND-ul uman. Unde era sa se duca? Ea primeaza la unul mai mult, la altul mai putin, în functie de structura genetica.
Mai dau peste interviul unui mare om de stiinta din diaspora greceasca, profesor la o universitate americana axata pe cercetare. Si grecul vorbeste mult despre chirurgia genetica. Spune ca vom putea, operându-l de gene, sa-i schimbam omului caracterul. Sa îl facem cum? Cine va decide ce trebuie taiat si ce trebuie lasat? Dupa care model? Dupa cel al structurii „individuale“ a chirurgului? Sau a parintilor? Sau a celor cu bani, care pot sa achite asemenea operatii? Intram într-o ceata profunda. Umanismul? Pai daca are acoperire doar în individual…
Si-asa, din îndoiala în îndoiala si din întrebare în întrebare, dau peste un alt articol (scris de niste oameni de stiinta indieni emigrati în America, daca nu ma însel). Despre Neuronul Gandhi sau „neuronul oglinda“.
Articolul vorbeste despre o anume localizare fiziologica, în creierul uman, a empatiei. Savantii spun ca exista persoane care, datorita unei anumite localizari în creier, pe baze fiziologice deci, a unui neuron anume, al empatiei, fac transfer de durere. Ei sunt deci mai sensibilizati, prin însasi structura lor fiziologica, de la natura.
Pai tocmai astia or fi cei care (îmi spun, traducând constatarea în limbajul meseriei mele), nu pot dormi noaptea, daca pe pragul lor un om moare de foame. Altii, mai saraci în neuronul Gandhi, dorm de rup patul sub ei. Ba chiar, daca cineva le tulbura somnul, scot si pistolul. Empatia? Nu se încurca cu ea.
Mai ramâne, desigur, de gasit în acest puzzle, locul ideii de Dumnezeu.
Si pentru ca ea este mult prea departe, chiar si în cazul celor mai actuale si mai subtile cercetari, poate ca ar fi bine sa ne oprim cu întrebarile la cei care vorbesc în numele lui. La cei care ne promit fericirea si îsi asuma si rolul de-a ne îndrepta catre ea. Conducatorii de grup adica, propovaduitorii, oamenii „ismele“-lor.
Oare ce se va întâmpla daca, într-o zi, stiinta va ajunge atât de departe încât, înainte de a fi lasati sa vorbeasca, sa li se masoare neuronul Gandhi?