Cornel Ban, Dependenţă şi dezvoltare: Economia politică a capitalismului românesc, Editura Tact, Cluj, 2014
În Dependenţă şi dezvoltare: Economia politică a capitalismului românesc, Cornel Ban îi împarte pe neoliberalii români finanţaţi şi educaţi de instituţiile occidentale responsabile cu diseminarea neoliberalismului în două categorii. Prima categorie, concentrată în jurul BNR, este cea a tehnocraţilor şi include personaje cu responsabilitate directă în elaborarea politicilor publice (Isărescu, Croitoru, Dăianu, Lăzea etc.). Sau, altfel spus, în acest caz vorbim, cum s-ar spune, de oamenii de la butoane. De cealaltă parte, grupaţi în jurul unor instituţii precum SAR sau a unor publicaţii precum 22, se află cei care s-au ocupat cu promovarea a ceea ce Ban numeşte „neoliberalism cultural“ (Alina Mungiu-Pippidi, Sorin Ioniţă, Patapievici etc.) (p. 174). Altfel spus, în acest al doilea caz vorbim de oamenii de la gazetă. În condiţiile în care „reformele neoliberale presupuneau o nesfârşită serie de tragice dislocări sociale“, misiunea lor a constat în „a face“ ca „procesul de aliniere la neoliberalism să pară mai voluntar şi mai autohton“ (p. 171). În mod concret, aceasta a însemnat că orice formă de opoziţie faţă de neoliberalism a fost înfierată de „elitele intelectuale“ ca mentalitate comunistă şi obstacol în drumul ţării de la noaptea totalitară la zorii reîntoarcerii în lumea civilizată. Cu menţiunea că, pentru aceşti „intelectuali transnaţionalizaţi, punctul terminus al tranziţiei nu era o formă generică de «economie occidentală de piaţ㻓 sau, altfel spus, liberalismul încastrat social ce rezultase din compromisul postbelic occidental şi rezistase, în bună măsură, asaltului neoliberal declanşat la finele anilor ’70. În viziunea acestor intelectuali, pentru care „până şi instituţiile asistenţiale standard ale democraţiei sociale occidentale erau văzute drept patologii politice a căror implementare în Europa de Est“ ar fi compromis „decomunizarea“, tranziţia ar fi trebuit să ducă nu la liberalismul încastrat al Occidentului, ci la „o societate de piaţă eliberată de solicitările populare de redistribuţie şi supusă îndrumării luminate a «intelectualilor civici»“ (p. 175). Trebuie indicat faptul că autorul, care îşi asumă orientarea social-democrată, insistă asupra faptului că nu a existat nicio legătură necesară între orientarea de centru-dreapta a partidelor istorice şi capturarea lor de către neoliberali, o capturare care, cel puţin PNŢ-ului, avea să-i fie fatală. Cu atât mai puţin a existat o legătură între proiectul democratizării anticomuniste şi neoliberalism. În acest sens, dacă pe de o parte „unele dintre cele mai puternice state ale bunăstării şi dezvoltării – Franţa, Japonia, Finlanda – au fost construite de forţe politice asociate cu zona de centru-dreapta“ (p. 166), pe de altă parte, în primii ani de după revoluţie, când procesul de cooptare la neoliberalism al intelectualilor încă nu demarase, „politica economică nu era o prioritate“ pentru aceştia din urmă, ba mai mult, „imaginaţia economică a acestor lideri civici“ se situa mai degrabă undeva în zona de centru-stânga (pp. 172-173). După cum arată Ban, dincolo de puterea financiară din spatele neoliberalismului, această paradigmă economică s-a impus şi datorită capacităţii ei de a „masca tensiunile“ dintre neoliberalism şi democraţie, recomandându-se astfel ca tovarăş de nădejde al democratizării, ba mai mult, ca unică formulă economică compatibilă cu democraţia, în condiţiile unei înţelegeri a democraţiei ce exclude drepturile sociale, dacă nu chiar şi pe cele politice (1), limitându-se la garantarea drepturilor civile pe care regimurile comuniste nu au putut să le asigure, drepturi civile care, în ultimă instanţă, pot fi suspendate în situaţii de urgenţă cu scopul salvării „democraţiei“ (2). Dacă sub raport teoretic aici revenim la miezul polemicii dintre Hayek şi Polanyi, anume măsura în care este posibilă reconcilierea dintre libertate şi societate, în context românesc se ridică întrebarea în ce măsură, atunci când discutăm convertirea la neoliberalism a elitei postdecembriste, avem de-a face cu mercenariat ordinar şi în ce măsură avem de-a face cu fanatism şi orbire ideologică explicabilă, cel puţin într-o anumită măsură, prin prisma contextului istoric. Este una dintre multiplele probleme ridicate de această carte foarte ambiţioasă, problemă ce necesită, cu siguranţă, un studiu separat şi detaliat de istorie intelectuală.
Dacă neoliberalismul a fost susţinut de la centru prin presiuni şi recompense, iar poziţionarea efectivă a ţărilor de la periferie în raport cu centrul este rezultanta intersectării dintre influenţa externă şi răspunsul elitelor locale – la rândul lor influenţate de gradul şi modul în care societăţile periferice se mobilizează –, în cazul românesc, dincolo de simplul oportunism, între posibilele motive datorită cărora elitele de dreapta au fost atât de dispuse să-şi demonstreze europenitatea prin asimilarea obedientă a neoliberalismului dictat de puterile occidentale, am putea să enumerăm următoarele (după cum am spus, o analiză amănunţită a fenomenului este necesară pentru a stabili exact în ce măsură au contat aceste motive): a) Factorul geopolitic, sau ancestrala frică de ruşi, din cauza căreia elitele locale au fost dispuse să vândă tot şi să execute orice ordine primite din Vest, numai pentru a vedea România primită sub umbrela NATO şi în braţele protectoare ale Mamei Europa. De altfel, pornind de la observaţiile autorului cu privire la varietăţile de capitalism din Europa de Est, am putea spune că există în linii mari o corelaţie între apropierea geografică de Rusia şi disponibilitatea de a accepta măsuri neoliberale radicale, ipoteză care ar trebui însă verificată. b) Strâns legat de primul aspect, vorbim de trauma ceauşismului decadent din anii ’80, perioadă în care majoritatea persoanelor în discuţie s-au maturizat, precum şi de cea a mineriadei din iunie 1990. La acestea se adaugă intersectarea dintre frustrarea morală a vechii generaţii din partidele istorice, cu privire la inexistenţa unui proces al comunismului, şi frustrarea de acelaşi tip a tinerei generaţii, cauzată de lipsa unor criterii meritocratice de promovare în cadrul sistemului postcomunist gestionat de partidul lui Ion Iliescu, deficit subliniat de altfel de Ban şi care avea să afecteze negativ performanţele economice şi sociale ale guvernărilor din prima jumătate a anilor ’90, fapt sancţionat la alegerile din 1996. Din nou, integrarea în NATO şi UE a fost văzută ca singurul mod de tratare a acestor traume şi vicii. c) Dar există probabil o legătură între aceste aspecte ale postcomunismului şi construcţia identităţii naţionale moderne româneşti prin antagonism cu tot ceea ce înseamnă Orientul – turcesc sau rusesc, musulman sau ortodox –, fapt care şi explică preluarea pe nemestecate, deseori sub forma discursului autocolonizator, a tuturor clişeelor orientaliste. În opinia mea, structura internă a neoliberalismului a contat prea puţin atunci când vine vorba de deciziile locale care au dus la acceptarea consecinţelor economice ale integrării în structurile militare şi politice ale lumii occidentale. Pur şi simplu, cred că cei responsabili cu aceste decizii ar fi implementat orice le-ar fi cerut Occidentul.
Conservatorism atipic, revoluţie neoliberală şi stângă inexistentă
Nefiind economist sau specialist în studii referitoare la dezvoltare, nu mă voi încumeta să evaluez critic volumul lui Ban, redactat de autor în urma parcurgerii unei vaste bibliografii de specialitate care îmi este în cea mai mare parte străină. Cu siguranţă, un volum de o astfel de anvergură şi care acoperă o perioadă istorică atât de lungă e de natură să ridice probleme şi să provoace dezbateri în rândurile specialiştilor cu fiecare capitol al său. E de aşteptat aşadar ca acest volum provocator să suscite o serie de reacţii critice şi este interesant de văzut ce vor avea de spus – dacă vor binevoi să spună ceva – actorii istorici criticaţi de autor, mulţi dintre ei încă jucând roluri mai mult sau mai puţin însemnate în sfera publică românească. Ca atare, mă voi limita la a sugera ce anume implică analiza polanyiană a lui Ban atunci când vine vorba de cartografia politică a spaţiului românesc postdecembrist. Astfel, dacă acceptăm concluziile lui Ban, ar trebui poate întâi de toate remarcat faptul că, spre deosebire de cazul-şcoală britanic analizat de Polanyi în Marea transformare, unde industrializarea şi dislocările sociale se suprapun, fiind ambele opera capitalismului, în România, în forma sa autentică, sistemul capitalist apare practic abia după jumătatea anilor ’90. Înainte de război România nu cunoscuse o mare transformare, în sensul unei dislocări masive de populaţie rurală care să alimenteze o dezvoltare industrială al cărui principiu de funcţionare să fie dez-încastrarea economicului din social. Mai degrabă, în spatele unui capitalism anemic şi prea puţin competitiv, se ascunde în mare parte persistenţa subdezvoltării şi a mecanismelor de exploatare feudale, accentuate în contextul integrării României pe piaţa agrară mondială şi combinate cu dezvoltarea, tot pe seama maselor rurale, a unui aparat de stat modern supradimensionat şi, în mare parte, corupt şi ineficient. Industrializarea şi urbanizarea României este în mare parte opera PCR şi, deşi combinat cu represiunea politică vastă şi brutală şi regresul în materie de drepturi civile şi politice prin comparaţie cu scurtul experiment de democraţie interbelică, proiectul dezvoltaţionist comunist, aşa cum subliniază Ban, este un proiect încastrat social, fapt ce explică şi larga popularitate de care avea să se bucure până când sistemul avea să intre în criză. Ajunşi la acest punct, să ne reamintim că, potrivit lui Polanyi din Marea transformare, forţele sociale care în secolul al XIX-lea au apărat ţesutul social de impactul dezintegrator al revoluţiei economice capitaliste au fost de două tipuri. Pe de o parte avem forţele conservatoare, în speţă aristocraţia funciară, care a îmbinat protejarea propriilor sale interese economice, ameninţate de liberalizarea comerţului, cu o serie de măsuri paternaliste, a căror origine era corporatismul medieval precapitalist, măsuri menite să protejeze clasele populare de forţele pieţei eliberate ca urmare a ascensiunii burgheziei. Prin aceasta, forţele politice conservatoare au încetinit procesul de trecere de la un sistem economic mai puţin productiv (cu toate că „mai omenos“) la un sistem economic mai productiv, făcând astfel mai suportabilă o tranziţie altminteri extrem de traumatică. De cealaltă parte avem forţele politice care vizează reîncastrarea socială a noii economii industriale şi combaterea efectelor antisociale ale capitalismului prin emanciparea politică şi mobilizarea democratică a claselor populare, logica democratică determinându-le să atace în acelaşi timp privilegiile moştenite de nobilimea funciară din vechea ordine capitalistă – fapt care împinge forţele conservatoare spre o alianţă cu forţele liberale, al cărei scop este apărarea drepturilor de proprietate în faţa revendicărilor de tip socialist. Acestea sunt forţele de stânga (4). Întrebarea care se pune la acest punct este ce clivaje politice se articulează în contextul transformării româneşti postdecembriste analizate de Cornel Ban prin grila interpretativă polanyiană şi în ce măsură mai sunt valabile în acest context noţiunile de stânga şi dreapta? Sau, mai precis, care este relaţia dintre ceea ce se pretind a fi marii actori politici postdecembrişti şi ceea ce sunt de fapt, în lumina impactului concret al acţiunilor lor? Cu greu am putea vorbi de conservatorism la dreapta spectrului politic românesc, reprezentată de partidele istorice, în contextul în care, sub faţada unui discurs politic încărcat de nostalgii interbelice, aceste partide preiau agenda neoliberală a instituţiilor financiare internaţionale şi a agenţilor lor din teritoriu, cu consecinţe socio-economice devastatoare inclusiv pentru sectoarele sociale care s-ar fi putut constitui într-un bazin electoral conservator, ca de exemplu ţăranii. Reprezentând încă aproximativ jumătate din populaţia ţării, aceştia votează mai degrabă cu PSD-ul şi antecesorii săi – şi pe bună dreptate, dacă ţinem cont ce mesaje de eutanasiere economică le trimit tehnocraţii şi propagandiştii neoliberali care au redactat şi respectiv au popularizat agenda partidelor de dreapta din România (3). Mai mult decât atât, întârziind integrarea în structurile occidentale şi efectele sociale legate de aceasta, se poate spune că PSD-ul, partid care numai anticlerical nu e, a întârziat şi transformările culturale care până nu demult au reprezentat singura preocupare a celei mai mari părţi din dreapta naţional-ortodoxă, altminteri rămasă complet opacă la problematica socio-economică şi la legătura dintre cultura tradiţională şi baza ei economică (4). Realitatea este că, în ciuda originilor nomenclaturiste ale partidului lui Ion Iliescu, combinaţia de paternalism asistenţial şi apărare a privilegiilor baronilor face din PSD un partid care are multe în comun, dacă facem abstracţie de diferenţa de context istoric, cu modul de funcţionare al forţelor politice conservatoare descrise de Polanyi în Marea transformare (5). Forţa revoluţionară, în contextul postcomunismului românesc, a fost reprezentată de clasa de mijloc meritocratică şi individualistă. Văzând în capitalul transnaţional, dornic să acapareze piaţa românească, aliatul natural al propriilor sale ambiţii de ascensiune socială, aceasta a reprezentat baza de susţinere a politicilor neoliberale adoptate de partidele de centru-dreapta. Revoltându-se împotriva monstruoasei alianţe dintre baronii PSD şi votanţii lor „pomanagii“, ea a mers pe principiul conform căruia corupţia primilor trebuie tratată prin DNA, iar presupusa lene a celor din urmă prin politici economice antisociale patronate de înaltul cler neoliberal de la BNR. În plus, tot din această zonă s-a putut auzi un discurs hibrid în care s-au suprapus mai multe componente: critica liberalilor secularişti la adresa ortodoxiei, percepută ca forţă culturală opusă europenizării şi dobândirii unei etici protestante a muncii; instrumentarea împotriva „comuniştilor“ din PSD, uneori pe filieră legionaroidă, a memoriei martirice a ortodoxiei româneşti; manipularea sentimentelor naţionaliste antiruseşti combinată cu denunţarea oricărei reacţii naţionaliste împotriva intereselor politice şi financiare ale Occidentului în România; în fine, pe alocuri învăţături duhovniceşti sui generis (dacă nu de-a dreptul eretice) anticorupţie şi anti-lene, secretate de teologii neoliberali ai tranziţiei (6). În condiţiile unei economii liberalizate, ca urmare a schimbărilor radicale de după 1996, a exodului de forţă de muncă ce a debutat cu prima parte a anilor 2000, şi a constrângerilor instituţionale exercitate de UE, PSD-ul a fost tot mai puţin capabil să-şi facă jocul politic şi rămâne de văzut în ce direcţie va evolua acest partid. Deşi a fost constrâns să se adapteze la exigenţele noii economii neoliberale după eşecul electoral din 1996 şi a profitat cum la rândul său de „oportunităţile“ oferite de noul regim economic, totuşi, paternalismul său clientelar a mai amortizat pe ici pe colo impactul social al neoliberalismului. În fine, dacă acceptăm teza că PSD „este un partid de stânga vopsit“ (www.criticatac.ro/25025/decalogul-radio-erevan-al-criticatac), suntem forţaţi să conchidem că, limitându-se strict la un demers intelectual marginal, stânga nu există în România din punct de vedere politic. În general, spre deosebire de alte ţări europene, în România nu se întrezăresc la orizont mişcări sociale capabile să genereze forţe politice anti-neoliberale cât de cât semnificative, lipsa acestei mobilizări constituind în sine un subiect de analiză. Pentru moment, nu ne rămâne decât să sperăm că, în faţa presiunilor capitalului, actuala guvernare va mai face măcar câte ceva din puţinul care se poate face, în condiţiile în care fosta guvernare a executat ordinele primite cu exces de zel.
(1) A se vedea în acest sens afirmaţia unui binecunoscut intelectual neoliberal postdecembrist: „Cred cu convingere că garanţia progresului în România este votul cenzitar: România va evolua numai în măsura în care poporul, misera plebs, nu va avea acces direct la decizie“ (H.-R. Patapievici, Politice, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, pp. 67-68). A se pune această afirmaţie în legătură cu reacţia elitelor intelectuale la masiva mobilizare populară împotriva regimului neoliberal al preşedintelui Băsescu din vara lui 2012, când „flacăra democraţiei“ a fost salvată de voinţa exprimată prin referendum a 88% din electorat doar printr-o combinaţie de boicotare a referendumului de către partizanii preşedintelui Băsescu, înlocuire a listelor electorale reale cu nişte liste lipsite de legătură cu realitatea electorală efectivă şi, în fine, intervenţie a puterilor occidentale în România, fără de care Băsescu probabil nu ar fi scăpat de furia populară cauzată, în esenţă, de măsurile de austeritate pe care le adoptase. Însă, după părerea mea, nu persoana lui Băsescu a reprezentat preocuparea principală a autorităţilor occidentale, ci contestarea democratică a neoliberalismului, care risca să dinamiteze corsetul constituţional ce garanta reproducerea acestui regim economic. Odată impusă voinţa populară împotriva dictatului pieţelor, s-ar fi produs o breşă esenţială şi drumul ar fi fost deschis către o serie de alte posibile înfrângeri ale capitalului în confruntarea cu mobilizarea populară.
2) Vezi în acest sens afirmaţiile lui Friedrich Hayek, referitoare la situaţiile excepţionale în care este nevoie de suspendarea temporară a democraţiei de către un „dictator liberal“, pentru a se pune astfel capăt presupuselor tendinţe autodistructive ale democraţiei ce se manifestă atunci când o majoritate populară solicită măsuri de redistribuire a bogăţiei şi naţionalizarea anumitor sectoare economice. Făcute în contextul susţinerii acordate de către Hayek regimului lui Augusto Pinochet – regim responsabil de numeroase crime împotriva umanităţii (multe dintre ele de un sadism ce depăşeşte şi cel mai coşmăresc imaginar) – şi teoretizate în Capitolul 17 din Law, Legislation and Liberty, aceste afirmaţii plasează gândirea lui Hayek în vecinătatea gândirii faimosului teoretician al dictaturii şi al stării de excepţie Carl Schmitt (vezi şi Corey Robin, The Hayek-Pinochet Connection: A Second Reply to My Critics: http://crookedtimber.org/2013/ 06/25/the-hayek-pinochet-connection-a-second-reply-to-my-critics/). În anul 2007, la puţin timp după moartea lui Pinochet, Revista 22, cea mai importantă publicaţie de orientare neoliberală din România, a publicat un articol din care rezulta că, din nefericire, dictatura lui Pinochet, altminteri lăudabilă în opinia respectivului autor din multe puncte de vedere, a reprezentat o soluţie binevenită, cel mai probabil singura, pentru a stopa avansul statului Chile către mult mai nociva dictatură de tip castrist la care, susţine autorul, s-ar fi ajuns inevitabil dacă guvernul ales democratic al lui Salvador Allende n-ar fi fost răsturnat prin lovitură de stat (vezi Daniel Dragomirescu, Sfârşitul unei dictaturi: http://www.revista22.ro/sfarsitul-unei-dictaturi-3641.html).
(3) Probabil că în ceea ce îi priveşte pe ţărani, exemplul cel mai extrem de gândire tehnocratică neoliberală înrădăcinată în premise ce ţin de registrul darwinismului social a fost declaraţia economistului-şef al BNR, Valentin Lăzea, care invoca necesitatea lichidării agriculturii de subzistenţă, pe seama căreia trăieşte cea mai mare parte din populaţia rurală, printr-o politică de impozitare a proprietăţii ţărăneşti care i-ar fi constrâns pe micii proprietari să-şi vândă terenurile marilor agrobusinessuri private, fapt care ar fi dus la o productivitate sporită a sectorului agricol (vezi Costi Rogozanu, Economistul-şef de la BNR le declară război deschis ţăranilor. Băieţii de aur ai lui Isărescu: http://www.criticatac.ro/19703/economistul-ef-de-la-bnr-le-declar-rzboi-deschis-ranilor-bieii-de-aur-ai-lui-isarescu/).
(4) Legătură analizată magistral de Polanyi, care insistă asupra faptului că trauma promovată de dezîncastrarea capitalistă a economicului din social este întâi de toate o traumă culturală cu efecte abrutizante (Karl Polanyi, Marea transformare: Originile politice şi economice ale epocii noastre, traducere de Ciprian Şiulea, Editura Tact, 2013, pp. 224-225, 262-266). După cunoştinţele mele, nu există în mediile ortodoxe româneşti o critică la adresa neoliberalismului înaintea publicării volumului A Treia Forţă: România profundă de către Mircea Platon şi Ovidiu Hurduzeu (Editura Logos, Bucureşti, 2008). Publicat în anul în care avea să înceapă criza, volumul, dacă e să-i dăm crezare lui Ban, a apărut la momentul în care, în ceea ce priveşte modelul economic românesc, jocurile erau deja făcute în favoarea neoliberalismului, teză pe care autorii, altminteri acuzaţi de utopism de inspiraţie paseistă, se încăpăţânau să o respingă. Critica neoliberalismului se făcea de pe poziţia conservatorismului clasic şi a personalismului ortodox, care, în răspăr cu depersonalizarea şi masificarea de care se făceau responsabile atât comunismul, cât şi neoliberalismul, ar fi trebuit să-şi găsească expresia într-o „economie la scară umană“ a micii proprietăţi ţărăneşti, a antreprenorilor mici şi mijloci şi a formelor de asociere cooperativă, toate acestea într-un cadru politic suveranist, opus instituţiilor transnaţionale ale UE. Cu înclinaţii ce ţin de populismul tory, volumul ataca atât „noul marxism“, cât şi „şdreaptaţ think tank“ care nu reprezintă interesele niciunei categorii sociale concrete din România, ci doar pe cele ale finanţatorilor ei externi (vezi Ibid., pp. 210, 304).
(5) Într-un text ce se vrea a fi un catehism, în zece puncte, al autenticei stângi româneşti, publicat pe platforma CriticAtac, se afirmă, destul de corect zic eu, cu privire la actualul PSD, că acesta „e un partid“ al „clasei capitaliste locale, conservator social şi cultural, rupt de orice bază socială concretă şi neinteresat de promovarea unei agende sociale sau măcar minimal progresiste (…) Eticheta de stânga pe care acesta şi-o arogă sau pe care dreapta i-o aplică este complet eronată. Protecţia socială pe care acest partid o promovează uneori este una de tip medieval, similară celei în care baronii îşi protejau supuşii şi populaţia din subordine – în nici un caz o politică conştientă de stânga. În mod normal, dacă contextul istoric ar fi fost diferit, PSD-ul ar fi fost un partid clar de dreapta“ (vezi Decalogul Radio Erevan al CriticAtac: .)
(6) Din acest punct de vedere, nu mă pot abţine să nu comentez pe scurt două note de subsol din capitolul şase al volumului Dependenţă şi dezvoltare, capitol intitulat Revoluţia neoliberală vine în România. În aceste note de subsol, aflate la pagina 175, Ban face trimitere la combinaţia de neoliberalism şi creştinism din gândirea lui H.-R. Patapievici, afirmând că „marea masă a aspiraţiilor neoliberale a fost grefată pe conservatorismul antebelic, inclusiv pe anti-modernismul ortodoxiei estice, puţini“, printre care şi Alina Mungiu-Pippidi, fiind cei care au adoptat „o variantă de neoliberalism seculară“ (p. 175). Voi reveni pe larg asupra acestui subiect, într-un articol care actualmente se află în pregătire. Pentru moment, mă limitez la a-mi exprima speranţa că autorul sesizează natura profund dubioasă a altoirii pe trunchiul refractar la modernitate al ortodoxiei estice a unei ideologii pe care, pe urmele lui Polanyi, Ban o identifică pe bună dreptate, în însuşi titlul capitolului, ca fiind una revoluţionară, deci prin definiţie modernă, şi care îşi are rădăcinile nu în ortodoxia estică, ci în puritanismul calvinist, deficitul de etică protestantă fiind altminteri unul din principalele capete de acuzare în procesul intentat ortodoxiei de o bună parte din intelighenţia neoliberală. Altminteri, am putea să credem că toate acuzaţiile referitoare la deficitul de calvinism al ortodoxiei sunt pure aiureli şi că, de fapt, tradiţia ortodoxă e cât se poate de calvinistă, lucru pe care însă ortodcşii nu l-au ştiut până nu s-a găsit Patapievici să-i lumineze. Din acest punct de vedere, sper că autorul realizează că neoliberalismul secular al Alinei Mungiu-Pippidi are totuşi meritul de a fi un produs ideologic mai coerent decât neoliberalismul „ortodox“ al unora precum H.-R. Patapievici sau M. Neamţu. În fine, dacă tot veni vorba, aş mai fi curios să aflu ce anume înţelege autorul prin „pietism religios“, fenomen care, aparent, s-ar combina în România zilelor noastre cu „etnicismul“ şi „rasismul“, întreaga combinaţie fiind calificată drept o „reacţie de masă“ la dislocările produse de capitalism, ce se caracterizează prin „solidaritate regresivă“ (p. 13). Este religiozitatea ortodoxă „pietistă“? Iar dacă da, ce presupune asta? Sau doar parte din religiozitatea ortodoxă este „pietistă“? Iar dacă da, care parte? Spun asta deoarece un binecunoscut teolog ortodox, altminteri foarte critic în raport cu capitalismul şi cu modernitatea în ansamblul ei, se distinge printre altele şi printr-o critică a pietismului şi a influenţei sale în spaţiul ortodox, subliniind faptul că, asemenei capitalismului, şi pietismul este un fenomen tot de origine protestantă (pentru mai multe detalii, vezi Christos Yannaras, Libertatea moralei, Editura Anastasia, Bucureşti, 2002, pp. 119-134).