Omenirea nu este stationara, ci într-un proces de necontenita miscare. Este adevarat ca omul a iesit din „ordinea fireasca“. Toti ceilalti membri ai regnului animal sunt supusi unor reguli care par legate de vesnicie, iar mutatiile si evolutiile – mai ales daca nu au loc imixtiuni ale omului – sunt extrem de lente, aproape imperceptibile la scara umana. Oamenii au iesit însa de milenii din acest cadru evolutiv. Evident, trupul lor nu înregistreaza schimbarile în masura în care ele au loc pe planul comportamentului si al spiritului. Dar, pe acest plan, mutatii esentiale pot avea loc în cursul fiintarii unei singure generatii. Ritmul la care a ajuns umanitatea ascunde evident si nemasurate primejdii, mergând pâna la cea a pieirii ei. Evolutiile sunt uneori benefice, dar alteori daunatoare, primejdioase sau nepotrivite. Mai mult ca oricând, întelepciunea s-ar impune ca unitate de masura. Si mai ales… masura! Ceilalti componenti ai regnului animal urmeaza niste reguli imuabile care le apara existenta si le asigura continuitatea. Oamenii nu actioneaza cu „unitatea de monolit“ a celorlalti, ci în în functie de o diversitate de motivatii. Evident, în aceasta situatie, asistam la o varietate de atitudini si mai ales la consecinte neasteptate.
Si, totusi, s-ar impune ca omenirea, cât mai are timp, sa se trezeasca, pentru a nu avea soarta unei „planete a maimutelor“! Toti oamenii de oricare rasa sau apartenenta, cei bogati si cei saraci, cei învatati si cei nestiutori, se gasesc vrând nevrând „în aceeasi barca“. Toti suntem confruntati cu probleme esentiale, fundamentale, a caror solutionare poate avea drept consecinta stagnarea, mersul înainte sau chiar disparitia. Ritmul de crestere a populatiei mondiale a devenit ametitor. În general, nu se ia în considerare masura în care el poate duce la o catastrofa planetara. Si anii trec…
În aceeasi vreme, cu toate silintele savante, productia de produse alimentare pare, la un moment dat, sa atinga niste praguri de nedepasit, cu toate inovarile introduse în ultimele decenii. Logic, se ridica o întrebare care priveste scara omenirii în ansamblul ei: cum se poate rezolva contradictia dintre cresterea populatiei si necesitatile ei de hrana sau, la un moment dat, chiar de spatiu?
În problema esentiala a energiei apar alte necunoscute. Ce se va întâmpla când se vor epuiza, într-un viitor, din pacate, nu prea îndepartat, sursele actuale… inclusiv cele existând în straturile de sist sau pe fundul marilor? Vom fi capabili cu mintea noastra scormonitoare sa gasim alte solutii?
Tot astfel, suntem departe de momentul unei repartizari relativ proportionate a bunurilor de care umanitatea poate dispune între oamenii din zone diferite si chiar dinauntrul fiecarei societati. Egoismele egocentrice nu vor avea limite ori vor provoca reactii uriase, când discrepantele vor deveni coplesitoare?
Traim într-o lume noua, avioanele – si mâine rachetele! – asigura legaturile dintre oameni, încât uneori avem senzatia, pe acest plan, cel putin, al unicitatii si comunitatii. Lumea virtuala s-a suprapus celei reale, dublând-o si uneori înlocuind-o, nu totdeauna în modul cel mai fericit. Dimensiunile ni se schimba, distantele se relativizeaza, lumea în care traim nu mai seamana, nu numai cu cea a înaintasilor si a parintilor nostri, ci chiar cu cea a începuturilor propriei noastre existente, mai ales a celor care am atins o anumita vârsta!
Din pacate, progresele noastre extraordinare sunt uneori unilaterale, domenii întregi ramânând mai departe în nestiinta si întuneric. Dar mai ales evolutia noastra spirituala a ramas mult în urma. Mult prea multi sunt aceia care au devenit sclavii bogatiei si ai propriei îmbogatiri fara limite, care au ajuns sa cântareasca lucrurile numai… în aur si au uitat ca nu sunt singuri în lume. Mai grav este si felul în care ne formam si educam urmasii, preocupati sa le asiguram opulenta si cu mult mai putin sa le pretindem sa se afirme în societate printr-o activitate valoroasa. Morala, cea crestina a majoritatii dintre noi, am cam uitat-o si pe ea. Modestia si dorinta de a-i ajuta si pe ceilalti ori a sluji o cauza buna, chiar nerentabila, nu le mai avem. Am cam uitat, de asemenea, sa dorim sa lasam în urma noastra înfaptuiri destinate celorlalti, dupa cum am uitat datoriile pe care le avem catre tara în care ne-am nascut, am crescut sau cel putin ne ducem existenta.
Cât de necesar ar fi sa ne trezim, sa încercam sa mai fim si altfel, sa cautam sa gasim sensuri chiar si în lumea aceasta noua si în vesnica transformare, sa credem din nou în virtute, sa avem dorinta de a conlucra cu ceilalti si de a realiza bunuri destinate mersului înainte al tuturor, cu atât mai mult în vremuri de profunda schimbare, care pot duce la extraordinare realizari, dar care, nestapânite, ne pot duce si în prapastii fara fund…