Acelora care vor fi înclinati sa strâmbe din nas auzind ca i-am dat prea mult nas nasului, transformându-l nemeritat în tema de reflectie, le raspund astfel: n-o fi el buricul Pamântului, cum se zice, dar, mai mult ca sigur, nasul e un fel de buric al fetei omenesti. Altfel nu se explica de ce limba i-a dat atâta atentie, de ce exista în mai toate culturile o bogata mitologie consacrata nasului, inclusiv un prodigios repertoriu de superstitii legate de nas si de fiziologia lui primara. În ce ma priveste, am descoperit treptat, cu uimire si placere, ca povestea nasului e mult mai întinsa, mai complicata si mai plina de miez decât am putut sa banuiesc atunci când m-am apucat s-o depan.
Nas frumos, nas urât… O chestiune vesnic controversata, dar mai ales una frivola, fara relevanta în privinta umanitatii omului. Si totusi… Câte complexe, depresii, drame nu se consuma din pricina nasului mare, strâmb, turtit, coroiat! Cum sa iesi în lume cu un astfel de nas? Cum ai putea sa placi celorlalti sau macar sa fii acceptat de ei? Un stigmat natural, o piedica în calea fericirii! Expus cu ostentatie maximei vizibilitati, abandonându-se complet si în permanenta examenului public – nasul e întruchiparea perfecta a obscenitatii. Oricât te-ai feri, ti se vede. Oamenii zâmbesc, îsi dau coate, schimba priviri cu subînteles, te compatimesc sau trec la glume nesarate. Pacoste si blestem. Noroc cu rinoplastia. Fireste, daca ai acces la ea…
Si totusi, parca lucrurile nu stau de fiecare data la fel de rau. Cum lumea e sucita, se întâmpla ca pe unii tocmai nasul „urât“ îi avantajeaza, îi ajuta sa capteze simpatia, le sporeste forta de seductie, le asigura popularitatea, succesul, gloria. În anumite cazuri, nu doar nasul fin, ci si nasul „mare“ poate avea o neasteptata valoare de întrebuintare, prin urmare poate fi, pentru posesorul sau, o adevarata mina de aur. „Da, vor zice scepticii, dar nu prin el însusi, ca o simpla curiozitate anatomica, ci prin asociere cu altceva, prin potrivire sau compensare cu ceva superior“. Propun sa ne lamurim apelând la un studiu de caz.
Recent, am gasit pe un site câteva fraze despre Grigore Vasiliu Birlic: „Avea un fizic împotriva tuturor canoanelor profesionale. Era un om maruntel, insignifiant, cu o figura caricaturala. Iar în mijlocul acestei fete ilare se aflau doi ochi de o infinita tristete, doi ochi de câine batut. Acest contrast crea un soi de tensiune care era însasi esenta artei lui. El juca precum un echilibrist care merge pe o sârma, atent sa tina aceasta cumpana fragila între tragic si comic“.
Admirabila descriere, dar parca lipseste ceva din acest mestesugit portret al marelui actor: nu se pomeneste nimic despre nasul lui proeminent, alungit, terminat cu nari umflate, carnoase. Curios lucru, îmi permit a zice, si anume din cel putin doua motive. Mai întâi ca nasul celui ce avea sa fie poreclit Birlic reprezinta o „piesa“ esentiala fara de care n-am putea avea o buna reprezentare a figurii lui „caricaturale“ (la o adica, ar trebui sa-i fie luate în considerare si urechile) si nici n-am putea întelege pâna la capat îngemanarea dintre tragic si comic, ce îi definea – într-o maniera inconfundabila – arta. Birlic avea capacitatea de a electriza instantaneu publicul, de a-l conecta la o tensiune magica. Se spune ca stârnea râsul chiar si numai prin simpla lui aparitie pe scena. E de înteles: parea împins sau, mai de graba, târât în scena de propriul lui nas. Nas suveran, rigid, în jurul caruia, prin contrast, se consumau grimase sugubete, inflexiuni nebanuite ale vocii, scaparari ale ochilor. Nasul era un fel de pârghie sau bieleta situata între sprâncene si colturile gurii, ceea ce determina ridicarea sau coborârea lor concomitenta.
Dar numai nasul, fie el chiar si mare, nu te face actor, nu te face nici macar clown. În acest scop e nevoie de mult mai mult. Birlic nu era un saltimbanc, un tonomat comic ce punea „la bataie“ o mimica rutinata, exersata în culise. El nu era pur si simplu unul de care îti venea sa râzi (nici acest fapt nu e putin lucru pentru cel aflat pe scena), cât mai ales actorul de geniu care poseda arta/stiinta de a te face sa râzi ori sa te înduiosezi. I-a reusit asumând roluri variate, complexe, ce au solicitat multiple calitati interpretative. Candoare si siretenie, stupiditate si inteligenta, umilinta si aroganta, bonomie si rautate – pe toate le-a exprimat în jocul sau. Nasul i-a fost, si el, mereu la post. În functie de rolurile jucate, nasul lui Birlic semana când cu o scrumbie, când cu un claxon de bicicleta, când cu o cheie franceza, când cu o para malaiata atârnata de sprâncenele bine arcuite.
Al doilea motiv pentru care omiterea nasului lui Birlic din descrierea amintita mi se pare curioasa se refera la faptul ca autorul portretului cu pricina – nimeni altul decât Radu Beligan – poseda el însusi un nas special (dar nu din categoria Depardieu), chiar o voce usor nazala. Aceste elemente sunt poate neimportante în alte meserii, dar nu la fel stau lucrurile când e vorba de arta interpretativa, actoriceasca. Sarmul scenic, puterea de seductie si de convingere ale unui actor sunt decise, neîndoielnic, de talent, dar nu în mica masura de înzestrarea si expresivitatea naturala a fetei, a corpului în integralitatea lui. Si ar mai fi un aspect important ce arata functia speciala a nasului în creatia actoriceasca. A intra în pielea unui personaj – o spun maestrii incontestabili ai genului – presupune nu doar informatie obiectiva, adunata constiincios prin studiu sau documentare, ci si un tip special de intuire, respectiv cunoastere prin adulmecare a personajului în cauza. Numai în acest fel personajul capata sau prinde viata.
Revenind la repertoriul lui Birlic îmi amintesc de rolul Jupân Canciano din „Badaranii“. Este stiut ca în aceasta piesa, ce încununeaza creatia lui Carlo Goldoni, femeile, mai istete decât sotii lor, reusesc ceea ce stiu ele cel mai bine sa faca: sa-i duca de nas pe „badarani“, sa aranjeze în secret întâlnirea tinerilor îndragostiti (Filippetto si Lucietta) înainte ca mariajul lor sa se produca. „Ambâtul“ lui Canciano, puseurile lui autoritariste, vanitatea lui de sot si jupân erau vestejite de vocea castrata a lui Birlic, compromise de bâlbâielile lui tâmpe, de enervarile lui tipate. În plus, un efect comic irezistibil izvora din faptul ca întreaga mimica a actorului se articula în jurul nasului, un fel de ancora caraghioasa plantata între pometii foarte mobili. În interpretarea lui Birlic, Canciano abia se mai vedea de sub papucul nevestei (dona Felice), numai nasul îi ramasese pe afara.
În fine, adâncind studiul de caz, e musai sa-l evoc pe Birlic în rolul Cracanel, din filmul „D’ale carnavalului“ (1958), mai ales ca în farsa lui Caragiale tot despre ducerea de nas a barbatilor de catre femei este vorba. Telemac (Mache) Razachescu alias Cracanel întruchipeaza conditia nefericita a unui ins mediocru („rubla stearsa)“, amant vesnic înselat, un fel de încornorat de serviciu al urbei. Într-un dialog lamuritor cu aprigul Pampon, Cracanel îsi da seama ca e „tradus a opta oara“ si ca „mangafaua“ plecata la Ploiesti, de care se facea vorbire într-un bilet ratacit, era chiar el.
Incapabil sa înfrunte realitatea, Cracanel traieste sub mastile grozavirii, afiseaza o vitejie în care nici el nu crede, o dorinta de razbunare careia îi lipseste curajul. Pretentiile lui virile sunt în contrast evident cu chemarea în ajutor a politiei, cu smiorcaiala, cu stergerea nasului. Din nou, nu numai ochii, ci si nasul – impozant semn de exclamare întors pe dos – compun împreuna figura memorabila a actorului nascut parca sa materializeze – sub numele de Cracanel – „mangafaua“ în tipar etern. Unele cuvinte din textul lui Caragiale par scrise anume pentru Birlic, mai precis pentru dictia lui seminazala; amintiti-va cum suna, în rostirea lui Birlic, cuvinte precum „scandal“, „amanta“, „Bibicul“, „Ploesti“, „galant“ si mai ales… „mangafaua“.
Alte câteva detalii ale farsei carnavalesti îmi par de asemenea importante pentru povestea nasului. În salonul frizeriei navalesc Pampon, Cracanel si Catindatul. Sunt pe urmele Bibicului.L-au adulmecat, trebuie sa fie pe aproape. Pe mese, trei masti, aruncate în graba, abandonate de curând. Pampon examineaza una din ele. O duce la nas si o miroase cu nesat. „Asta e masca Didinii! Îi cunosc mirosul…“, zice Pampon. La rândul lui, Catindatul a realizat ca a fost stropit cu „cerneala violenta“, nicidecum cu „vitrion“. Cum si-a dat seama? Simplu: „am cunoscut-o dupa miros; m-a stropit si-n gura; îi cunosc gustul…“.
Vasazica, nu te poti descurca în lume fara nas. Uneori e nevoie si de câte o expertiza olfactiva.