Cât de numeroase si de semnificative trebuie sa fie rezultatele cercetarii faptice pentru a se constitui intr-o teorie? Ne tot intrebam in aceasta rubrica si incercam sa raspundem altfel decât pâna acum de unde vine cutare sau cutare cuvânt. S-au adunat destule (destule?), dar ne aflam departe de a fi incheiat operatia de reexaminare. Drept care ne luam un moment de respiro, pentru a lamuri mai bine, desi tot sumar, in acest scurt popas teoretic, oricum insa mai raspicat decât pâna acum, scopul cercetarii de fata. Altfel spus, a sosit poate momentul sa vedem nu numai de unde vin aceste cuvinte, ci si unde duc, de vreme ce sunt convergente si legate atât de organic intre ele. Câte ceva am spus in treacat si inainte, in mai multe rânduri, si anume ca noile etimologii pe care le stabilim aici, apelând la fondul latin si la fondul getic sau moeso-gotic, duc la:
– intâi, o reevaluare a stratului de baza sau a amprentei latine, care se dovedeste a fi mult mai puternica in limba româna decât se credea si se mai crede indeobste
– si apoi, la o evaluare complet diferita decât s-a facut pâna acum a fondului autohton, impletit curând cu superstratul germanic vechi si alcatuind pentru limba noastra in acelasi timp un fel de substrat si superstrat, greu disociabile si solidare. Acest fond e cel dintâi, atât in ordine cronologica, cât si in ordinea ponderei si importantei.
Exemplele pe care le-am examinat deocamdata sunt inca putine, dar in realitatea limbii, nedezvaluita complet, ele sunt foarte numeroase si deloc periferice, ba chiar isi pot disputa cu elementele latine zona centrala, miezul semantic al limbii.
Dezvelirea unui bogat fond nelatin impletit strâns cu cel latin pune problema unei simbioze timpurii si de lunga durata, eventual cu mai multe etape de apropiere si in cele din urma de fuziune. Ar fi pentru noi prima simbioza (daca nu chiar singura, oricum singura definitorie), si existenta ei (pe care am incercat sa o schitez in chiar titlul acestui articol prin expresia „a avea habar“, formata prin alaturarea in chip de glosa a verbelor „habere“ si „haban“) ne-ar inscrie in normalitatea europeana a neolatinitatii. Macar aici, n-am fi „altfel“, in sens rau, cum ni se atrage uneori atentia cu o discutabila pedagogie a autoflagelarii.
Cred ca a sosit momentul sau, oricum, am putea sa-l ajutam sa se nasca si sa folosim „clipa cu prilej“, deoarece, daca astepti sa vina singur, el nu vine niciodata, iar acest moment a si venit. Nu acela al concluziei finale, ci momentul in care putem sa anticipam, pasind, iata, pe un teren partial rejalonat si imbogatit cu elemente latine, pâna acum ignorante ca atare, si cu elemente moeso-gotice ignorate (aproape) complet, daca nu chiar contestate in principiu, si putem sa avansam convingerea, pe care voi incerca in continuare sa o sustin cu numeroase fapte, anume ca situatia limbii române nu se deosebeste fundamental de situatia neolatinitatii apusene. Deoarece la fondul (stratul) latin se adauga si la noi, in mod hotarâtor si definitoriu, tot un element germanic vechi, cel moeso-gotic si gepidic, si nu, cum gresit se crede, superstratul slav, care e mult mai târziu si mult mai subtire.
Reexaminarea riguroasa a faptelor ne arata ca majoritatea slavonismelor din limba româna sunt târzii, tinând de etapa slavonismului cultural, sau sunt false slavonisme, cum sper sa demonstrez curând in aceasta rubrica si, in mod similar, sa pot arata ca influenta maghiara, precum si cea a turanicilor, e mult mai putin insemnata decât se crede.
Momentul despre care spuneam ca a si venit e momentul in care vom apela la memoria cuvintelor intr-un mod mai apasat ca inainte, mai compact si mai sistematic, examinând domenii intregi, nu doar cuvinte izolate, pentru a utiliza faptele de limba ca arhiva a istoriei.
Nu mai departe decât data trecuta, cu mostenii si razesii, dar si cu muntenii, codrenii, plaiesii si câmpenii am vazut ca oamenii sunt desemnati cu vocabulele vechi ale tarii: cele mai multe latinesti, dar si câteva getice sau moeso-getice.
Structurile politice vechi, acele „romanii“ orientale despre care vorbea Nicolae Iorga, sunt denumite, de cele mai multe ori, cu vocabule socotite gresit a fi slavisme, gresit dar cu o lesne amagitoare „acoperire“ stiintifica in sens strict, ca sa nu zic habotnic, pentru ca apar pentru prima oara in texte slavice, chiar daca acestea sunt târzii si vadit ulterioare institutiilor, pe care cei mai multi savanti, deopotriva istoriografi si lingvisti (fie romanisti, fie slavisti, fie germanisti) le considera o creatie româneasca.
Ne vom ocupa in continuare, asadar, de aceste structuri prestatale sau statale vechi: jupe (sau jupanate), cnezate si voivodate, a caror origine e in realitate germanica, la fel ca in apusul Europei. Cuvintele de la care provin si pe care le vom analiza in detaliu sunt „siponeis“, care l-a dat pe „jupân“, „skalkinassus“, care a dat „cneazul“, si „veitvods“, care a dat „voivodul“. Continutul exprimat de aceste cuvinte ne e cunoscut, ceea ce urmeaza sa examinam aici impreuna e sensul lor originar in cadrul comunitatii de crestini vechi pe care o alcatuiau stramosii nostri, in configuratii trainice, care dainuie in aceste locuri in urma simbiozei romanico-germanice, anterioara migratiilor slava, maghiara, turanica etc.
Daca, pe de o parte, de sorginte latina sunt „imparatia“, „domnia“, „judecia“ etc., pe de alta parte de sorginte getica sau moeso-gotica sau gepidica sunt „jupanatele“, „cnezatele“ si „voivodatele“. Ele coexista, cu unele specializari variabile in epoca veche, confirmând sinteza romanico-germanica care sta la temelia limbii române. Trebuie sa reamintim pentru cei care, pe buna dreptate, cer dovezi scrise, ca exista marturii vrednice de crezare ale unor calatori straini despre exemplare ale Sfintei Scripturi in gotica la Dunarea de Jos, pâna târziu, in veacul al X-lea. Iar pasajele biblice in care apar cuvintele amintite putin mai inainte sunt „scrisoarea“ care ne lipsea si de a carei lipsa se jeluia cândva cronicarul. Vom avea prilejul sa ne ostoim jalea.
Autor: ANDREI IONESCUApărut în nr. 419