Muzeul marii comunitati (II)

Pentru început, municipalitatea din Lens a considerat ca nu poate lasa de izbeliste locul de unde porneau galeriile miniere, acum, închise. Tocmai de acolo a început proiectul cultural. Exact pe locul fostei mine a fost proiectata cladirea noului muzeu. Mina de carbuni, deschisa în 1849, a fost închisa în 1990. Orasul a intrat în criza. Populatia a saracit, magazinele si restaurantele au început sa se închida si ele; ultimul cinematograf a tras cortina în 1999. Somajul a crescut într-un ritm galopant, iar afacerile mergeau din ce în ce mai prost. Orasul avea nevoie de investitii. Spre deosebire de edilii români, de toate nationalitatile, care par a fi legati la ochi, cei din Lens au înteles ca salvarea lor le-ar putea veni dinspre cultura. Dupa câtiva ani de cautari, pentru cea mai buna solutie, în noiembrie 2004, guvernul Jean-Pierre Raffarin a anuntat ca orasul a fost ales pentru un proiect-pilot, menit sa le aduca avantaje tuturor: crearea unei „antene“ a Luvrului la Lens. Pentru localitate, avantajul era clar: dintr-o data un mare oras, lipsit de orice atractie culturala, avea ceva ce nu exista în nici o alta mare municipalitate franceza: o sectie a Luvrului! Dar si muzeul parizian avea (si are) ceva de câstigat de aici…
Cu cât un muzeu este mai mare, cu atât procentul de obiecte expuse, din totalul bunurilor culturale detinute, este mai mic. Pentru oricare muzeu departamental, regional sau national, aceasta este o problema extrem de dificil de solutionat. Spatiile de depozitare se restrâng de la o zi la alta, muzeografilor le vine tot mai greu sa faca o selectie obiectiva, iar, în muzeele cu un management defectuos (nu neaparat actual; poate sa fie si unul mostenit de cel putin 10 ani!), orice excursie prin depozite echivaleaza cu o cercetare arheologica: niciodata nu stii peste ce poti sa dai!… Asadar, pentru Luvru, a scapa de povara unor obiecte este un motiv de celebrare, nu de tristete.
Guvernul francez a investit la Lens, prin urmare, sprijinind orasul aflat în dificultate, dar si pentru a deschide o noua linie de politica în domeniul culturii, linie ce urmareste descentralizarea activitatilor institutiilor publice de cultura nationale prin vocatie si importanta, dar concentrate aproape exclusiv asupra capitalei, în practica. Meritul adoptarii acestei politici de descentralizare apartine unui ministru al Culturii si Comunicarii (Jean-Jacques Aillagon, aflat în functie între 2002–2004) caruia si noi, românii, îi datoram ceva (aducerea la Bucuresti, la initiativa ministrului de atunci al Culturii si Cultelor, Razvan Theodorescu, a primului blockbuster muzeal, expozitia Umbre si lumini). Renaud Donnedieu de Vabres, ministrul care i-a succedat lui Aillagon si care a si vernisat expozitia de la Bucuresti, a avut de ales între sapte, apoi, sase orase care sa poata primi „antena“ Luvrului. Decizia a fost favorabila Lensului – decizie sprijinita si de directorul în functie (si acum) al muzeului parizian, Henri Loyrette, un om care crede sincer în rolul democratizator si binefacator al culturii.
Accentuez faptul ca, totusi, initiativa salvarii Lensului prin cultura i-a apartinut chiar primariei locale, fiind rodul unei gândiri strategice a edililor; guvernul nu a facut altceva decât sa dea o mâna de ajutor. Merita subliniat si ca, dintre toate institutiile de cultura, decidentii politici au ales muzeul – nu cinematograful (desi nici o sala nu mai exista în oras), nu biblioteca, nu sala de concerte, teatrul sau circul; si asta, pentru ca solutia construirii unui muzeu, ca investitie majora, pentru reconvertirea unei zone dezindustrializate si saracite într-un magnet pentru turisti si, în consecinta, în transformarea sa într-un adevarat fitil menit sa reaprinda boom-ul economic, este o solutie deja verificata. Probabil ca, în România, municipalitatea, cu un generos sprijin parlamentar, ar fi ales sa construiasca un stadion pentru fotbal sau o catedrala; din fericire pentru francezi, modelul orasului Bilbao este, acolo, mai cunoscut decât cel al oricarui oras românesc.
A construi un muzeu (mai ales daca acest lucru se întâmpla, asa cum este cazul la Lens, deasupra unui fost put minier) nu presupune doar un simplu proiect de arhitectura pentru reconvertirea unei cladiri cu valoare de patrimoniu (aceasta este o alta fantoma care bântuie mintile mai tuturor celor cu responsabilitati politice din România: un muzeu ar trebui amplasat, dupa ei, doar într-un monument istoric). Dimpotriva, la Lens, cladirea a fost localizata în mijlocul unui imens parc (pe 20 de hectare s-au plantat mai mult de 32.000 de arbori si arbusti), realizat special pentru a pune în valoare noua cladire a muzeului, proiectata, dupa un concurs international, de un consortiu japonezo-american. Ansamblul muzeal este compus, de fapt, din cinci cladiri învecinate, care adapostesc sali pentru expozitii temporare si pentru o expozitie numita semipermanenta – care este alimentata si înnoita, anual, din colectiile muzeului-mama.
Constructia muzeului a început abia la 4 decembrie 2009 (au existat probleme cu alegerea antreprizei de constructii) în prezenta lui Frédéric Mitterrand, pe atunci ministru al Culturii. Constructorul a promis ca va face astfel încât, peste exact trei ani, muzeul sa fie inaugurat. Si, într-adevar, la 4 decembrie 2012, presedintele Hollande, actualul ministru al Culturii, Aurélie Filippetti, precum si toti predecesorii ei, de la Jack Lang încoace (un gest foarte elegant, pe care nu l-am observat la omologii români ai ministrei franceze, indiferent daca este vorba despre portofoliul Culturii sau despre cel al Industriilor: invitarea, la marile evenimente, a predecesorilor ministeriali, chiar si a celor din partide adversare celui aflat la putere), au inaugurat muzeul.
Muzeul a dus deja la scaderea somajului, prin angajarea unor persoane din zona si a atras alte investitii, în drumuri, facilitati, hoteluri, diverse elemente de infrastructura turistica etc. Fiind foarte apropiat de granita cu Belgia, este sigur ca va beneficia si de turisti de peste frontiera.
Efortul pe care îl fac autoritatile franceze nu este de neglijat. Pâna la 4 decembrie 2013, accesul în muzeu va fi gratuit; deci, într-o zona, oricum saracita, nu se asteapta ca povara bugetara a muzeului sa fie refinantata din biletele de intrare. Vizitatorii vor avea ce vedea. În fiecare an, o cincime din expozitie va fi reînnoita. Unele dintre piese ramân, de pe acum, cinci ani. Între ele, celebrul tablou al lui Delacroix Libertatea conducând poporul. Asa încât, daca v-ati planificat sa vedeti aceasta pânza, în urmatoarea jumatate de deceniu, va trebui sa faceti un drum pâna la Lens.
Ce mi se pare semnificativ în toata aceasta poveste este ca, pentru Ministerul Culturii si Comunicarii din Franta, a fi institutie de rang national (iar lucrul are importanta, mai ales, pentru muzee), începe a însemna ca este necesar ca acea institutie sa fie prezenta pe tot teritoriul tarii. Este o atitudine corecta, mai ales, fata de cetateni. Imaginati-va ca marile muzee bucurestene ar putea sa îsi deschida filiale în judete precum Gorj, Vaslui, Tulcea, Botosani, Bacau, Alba sau Hunedoara (asadar, nu neaparat în Timis, Cluj, Iasi sau Constanta!). Eu cred ca, în pofida tuturor prejudecatilor, ele s-ar bucura de succes pe plan local, iar muzeele ar putea, pe aceasta cale, sa îsi rezolve problema lor permanenta: aceea a spatiilor de depozitare pentru obiectele care nu intra în expoziitile din sediul central. Sa fie doar un vis?