Se vorbeste, adeseori, despre misiunea pe care o au muzeele. Cele dedicate unei comunitati anume trebuie, pe buna dreptate, sa fie nu doar depozitarele marturiilor existentei acelei comunitati, de-a lungul timpului, ci si un factor de coagulare a comunitati în si pentru care exista. În România, de exemplu, lucrurile sunt destul de simple în cazul muzeelor comunale, orasenesti sau municipale. În cazul comunelor sau oraselor, de pilda, muzeul, biblioteca si caminul cultural sau casa de cultura sunt, de regula, singurele institutii de cultura si, în consecinta, sunt nevoite sa acopere, la un loc, toate nevoile culturale ale comunitatii. În municipii, uneori, mai exista si teatre sau chiar filarmonici, iar, daca acestea sunt resedinte de judet, importanta institutiilor de cultura creste. Ele se adreseaza, în primul rând, unui public ce depaseste marginile localitatii. Pentru muzee, aceasta nu înseamna ca doar tematica expozitiilor lor permanente este dedicata, mai ales, istoriei si culturii din judetul în cauza; muzeul are si datoria de a merge cu expozitii, conferinte, activitati educative în toate localitatile judetului, nu doar pentru ca trebuie sa onoreze o titulatura de muzeu judetean, ci si pentru ca toti cetatenii judetului contribuie, prin taxele pe care le platesc, la sustinerea financiara a institutiilor de cultura din municipiul de resedinta a judetului.
Lucrurile încep sa se complice în cazul muzeelor care sunt menite sa se ocupe de cultura unor regiuni istorice mai mari. Muzeul Olteniei, de exemplu, este, prin titulatura sa, responsabil pentru o zona ce cuprinde, integral, judetele Dolj si Gorj si, partial, judetele Olt, Mehedinti, Vâlcea si Teleorman. Singurul finantator, însa, este Consiliul Judetean Dolj. Chiar daca efortul muzeografilor se îndreapta înspre acoperirea, prin expunerea permanenta, a întregii Oltenii, în ceea ce priveste evenimentele pe care muzeul le creeaza în afara sediului, interesul sau este marcant, mai ales, în judetul Dolj. Desigur, relatiile bune existente între muzeele din zona faciliteaza schimbul de expozitii si organizarea unor evenimente în comun, dar, în mod evident, muzeul craiovean este preocupat, mai ales, de ceea ce se întâmpla pe teritoriul judetului administrat de finantatorul sau.
Nici pentru alte muzee de interes regional situatia nu este mai simpla. Muzeul National de Istorie a Transilvaniei este menit sa se preocupe de istoria întregii regiuni a Transilvaniei. Muzeul, însa, este finantat de Ministerul Culturii si este unul de importanta nationala. Daca tematicile expozitiilor muzeului au, de regula, în vedere întreaga Transilvanie, este greu de spus ca muzeul se adreseaza, mai ales, transilvanenilor. Lasând la o parte faptul ca el este o institutie bine ancorata, în primul rând, în viata culturala clujeana si aproape absenta pentru sibieni, hunedoreni, salajeni etc., muzeul ambitioneaza sa atraga atentia unui public care sa depaseasca fruntariile tarii sau, în cel mai rau caz, sa fie interesant pentru toti cetatenii României. Aceasta, cu conditia ca cetatenii sa vina la muzeu, în vreme ce acesta din urma nu are cum sa se apropie mai mult de publicul pe care îl vizeaza (sa spunem, mai ales, locuitorii Transilvaniei, asa cum ar fi normal), pentru ca resursele asigurate de minister sunt absolut insuficiente pentru un asemenea demers. Tot un muzeu clujean, si tot unul dedicat spatiului transilvanean, este Muzeul Etnografic al Transilvaniei. Aici, situatia este diferita. Muzeul este finantat de Consiliul Judetean si, chiar daca raza cercetarilor sale se întinde pe aria întregii Transilvanii, muzeul are în grija, mai ales, locuitorii judetului Cluj.
Lasând la o parte cazuri cu totul deosebite (Muzeul National Peles ori Muzeul National Bran), muzee cum sunt Muzeul National al Satului „Dimitrie Gusti“, Muzeul National al Taranului Român, Muzeul National de Istorie a României si Muzeul National de Arta al României ar trebui sa fie nu doar niste institutii interesate sa achizitioneze bunuri culturale reprezentative pentru întregul teritoriu al României si sa faca cercetari în toata tara, ci sa se si apropie de publicul din toata România. Toate cele patru muzee amintite mai sus (ar mai fi si altele, dar cele patru mi se par a fi suficient de reprezentative) sunt finantate de la bugetul Ministerului – asadar, din taxele platite de toti cetatenii României. De serviciile lor ar trebui sa beneficieze nu doar bucurestenii, ci toti contribuabilii. Veti spune, poate, ca, în practica, acest lucru este greu de îndeplinit. Confirm ca nu este deloc usor, în primul rând, din cauza lipsei resurselor umane si financiare. Dar primul lucru de care este nevoie este dorinta de a face.
În chiar aceste zile, la Budapesta are loc o conferinta la care, din pacate nu am putut participa, rezervata rolului muzeelor nationale într-o Europa în schimbare si fortei culturale a muzeelor nationale. Ma bucur sa constat ca România este reprezentata de câtiva cercetatori (Irina Hasnas – Hubbard, Valentina Iancu, Mihaela Lucia Ion, Simina Badica, Monica Bira si Alexandra Zbuchea, fara a-l mai pune la socoteala si pe istoricul Constantin Iordachi, actualmente, profesor la Universitatea Central – Europeana) si sper ca vom afla care au fost concluziile conferintei. De altfel, comunicarea prezentata de Monica Bira si Alexandra Zbuchea porneste exact de la aceasta problema: ce le face pe muzeele nationale sa fie nationale? Dar discutia despre publicul – tinta al muzeelor nationale se poarta, tot mai intens, pe întregul continent. Cel mai recent, a fost reluata în Franta.
Se stie ca fiecare presedinte al Frantei, de la De Gaulle încoace, a fost preocupat sa lase, în urma sa, o „ctitorie“ în domeniul muzeelor (am relatat, deja, în paginile „Culturii“ care au fost acestea). Orgoliosul Sarkozy nu a mai avut parte de un al doilea mandat, în care sa apuce sa taie panglica macar la unul dintre muzeele planuite în primul sau mandat. A facut-o François Hollande, amintind, onorant, contributia predecesorului sau în initierea unui nou sediu al Muzeului Luvru: la Lens.
Orasul minier din zona Pas-de-Calais a fost, ca multe altele, afectat de procesul de închidere a minelor si de dezindustrializare. Municipalitatea a cautat, cu disperare, o solutie de revigorare a unui oras muribund. Numai echipa de fotbal nu parea sa fie de ajuns pentru atingerea acestui scop. În aceste conditii, exemplul stralucitor al rezolvarii gasite la Bilbao a parut sa fie cel mai eficace de aplicat. Desigur, pentru asta este nevoie de consilieri locali cultivati si inventivi. Credeti ca si la Petrila s-a auzit despre solutia gasita la Bilbao? Municipalitatea din Lens nu a avut la dispozitie mijloacele bascilor, pentru a invita Fundatia Guggenheim sa construiasca un muzeu în Franta. În schimb, s-a orientat catre ceea ce avea de oferit chiar Parisul: Muzeul Luvru!
Autor: VIRGIL STEFAN NITULESCUApărut în nr. 403