Muzeele beneficiaza, din pacate, de un soi de giulgiu aplicat peste toate obiectele lor. Atunci când vine vorba despre muzee, regula aplicabila, nu doar de catre omul de rând, ci chiar si de catre cei cu pretentii de intelectuali, este fie cea a unei eterne Cântari a României, fie cea a pânzei care oblitereaza orice initiativa de innoire, orice posibilitate de schimbare.
Recent, Muzeul Taranului s-a aflat in miezul unei dispute invizibile marelui public, dar destul de stresante pentru cei apropiati institutiei. O oarecare organizatie neguvernamentala a dorit proiectarea unor filme artistice pe care multi dintre noi le vazuseram, deja, in cinematografe (unul dintre ele a fost nominalizat la patru premii Oscar, celalalt a si câstigat doua premii Oscar). Singura problema cu aceste filme era aceea ca tematica lor era apropiata de cea a problemelor vietii homosexualilor. Pentru oamenii pe care societatea contemporana ii considera normali, desigur, nu era nici un fel de problema. Problema reala a aparut pentru cei care cred ca homosexualii sunt anormali, sunt un fel de viciosi ai omenirii, niste fiinte care nu ar trebui sa isi gaseasca locul printre oameni, ba, daca se poate, ar trebui sa se retraga prin pesteri. Cu alte cuvinte, „nu avem nimic impotriva lor, atâta vreme cât nu ies din ghetto“.
Am avut ocazia, recent, sa vad câteva muzee extraordinare in Germania. Sper sa pot reveni asupra acestui subiect in saptamânile urmatoare. Ce cred ca trebuie sa spun, aici si acum, este ca societatea germana este, in mod evident, una care a stiut sa invete din lectiile trecutului. Pentru un vizitator analfabet, s-ar parea ca Hitler a fost un personaj frecventabil. Poate fi vazut in toate muzeele. Vesnic surâzator, cu privirea sa vultureasca si atitudinea sa demna. Un om intre oameni! Alaturi de el, numai oameni remarcabili: germani, frumosi, blonzi, crestini, sanatosi, heterosexuali, tineri si, mai ales, normali. Nimic nu putea umbri normalitatea lor. Erau toti virtuosi, cinstiti, religiosi (cu frica lui Dumnezeu, adica) si, evident, devotati Partidului National Socialist al Muncitorilor Germani. Unii dintre dumneavoastra ar fi mirati sa afle ca existau si oameni anormali in acea societate: nu erau germani, nu erau blonzi, nu erau frumosi, nu erau tineri, nu erau heterosexuali, nu erau sanatosi, nu erau crestini, nu erau membri ai NSDAP si unii erau (grav!) masoni si evrei. Totusi, ei existau! Dar, partidul (nazist, in Germania, comunist, in alte tari) avea grija ca acesti oameni sa nu intunece peisajul. Asa incât, acesti oameni au fost trimisi in lagare. Evident, as spune, nimeni nu avea nimic impotriva lor. Ei puteau sa traiasca bine mersi in lagare, puteau sa isi arate anormalitatea lor intr-o societate de tip apartheid, dar nu intre oamenii normali. Cu alte cuvinte, puteai sa nu fii german, tânar, crestin, frumos, sanatos, heterosexual s.a.m.d., dar nu la noi acasa, nu in societatea noastra. Erai bolnav, erai melancolic, erai nevolnic, erai ciudat? Nici o problema. Partidul avea grija sa te ascunda intr-un lagar, ca sa nu intristezi lumea din jur.
Veti spune, poate, ca nu e nici o legatura intre ce gândeau alde Hitler, Goebbles si bunii lor prieteni ideologici, Lenin si Stalin si situatia de la Muzeul Taranului, dar trebuie sa va contrazic. Este o legatura directa si imediata. Societatea lui Hitler nu dorea sa ii vada pe anormali si, de aceea, ii inchidea in lagare. Societatea româneasca, alta decât cea din rapoartele pe care le citeste domnul Ponta in fata ambasadorului american (oricare ar fi el), nu vrea sa ii vada pe anormalii din România. Nu sunt români, crestini, anticomunisti si heterosexuali? Nici o problema. Le dam dreptul sa traiasca, dar nu printre noi. Sa stea la ei acasa. Si daca nu au casa, le facem noi ghetto-uri!… Imi cer scuze pentru limbajul frust, dar nu fac altceva decât sa traduc, in dulcea limba stramoseasca, gândurile pioase ale fratilor nostri intru neam si credinta.
Din pacate, exista niste implicatii foarte directe ale acestor reflectii. Atunci când una dintre primele proiectii cinematografice anuntate trebuia sa inceapa, cei aproximativ douãzeci de spectatori din sala au fost impiedicati de alti cincizeci sa vada filmul, prin urlete, strigaturi, huiduieli, insulte si alte asemenea manifestari demne de niste oameni cu dragoste pentru semeni (cel putin, ei asa declara). Nu are nici un rost sa discut aici polemica ce s-a creat pe Facebook si pe diversele bloguri ale persoanelor implicate. In orice caz, daca exista unii pe care i-as acuza de fatarnicie, aceia nu ar fi reprezentantii comunitatii homosexuale, ci aceia ai organizatiilor „ortodoxiste“, care au declarat ca manifestarea ar fi fost una „spontana“ si ca niste cântari bisericesti nu au cum sa impiedice o proiectie cinematografica; dimpotriva, ii fac bine! De altfel, si reactiile unor personalitati mi s-au parut a fi in ton cu cele ale asociatiilor care se pretind aparatoare ale traditiei, neamului, credintei etc. (Stiu, trebuia sa le scriu pe toate, cu majuscule!). Am sa exemplific cu un articol nu foarte lung, dar destul de incoerent, al lui Sorin Dumitrescu, in care se spune: „N-a existat nici o masura a conducerilor institutiei M.T.R, care sa oblige vreun homosexual minoritar sa se legitimeze, sa prezinte documente care sa-i dee (sic!) in vileag orientarea sau sa cumpere biletul de intrare mai scump! Pe suprafata, interioara sau exterioara, a zidurilor M.T.R n-au existat si nici nu vor exista vreodata ziceri ancestrale ale Taranului Român care, in numele Traditiei, sa fi infierat aceasta desfrânare/orientare, iar institutia M.T.R n-a avut niciodata printre preocupari sa opuna public persoana duhovniceasca a Taranului Român, persoanelor al caror ,,trup s-a abatut de la calea sa pe pamânt”. (Facerea/ 6,12). Si atunci, de ce a tinut mortis acest grup de bastinasi si bastinase gay sa vina tocmai aici, intr-un loc incompatibil cu orientarea lor, sa violeze arhetipul ancestral al unui intreg popor, propagând mediatic o deriva ontologica care ne-a costat Potopul!“ Imi cer scuze pentru citatul mai lung, dar asa se poate intelege, cred, ideologia unor oameni care considera ca nu toti cetatenii sunt chiar egali (homosexualii, de exemplu, ar trebui sa zica mersi ca nu li se ia o taxa suplimentara la intrarea intr-un muzeu si ca nu li se solicita acte de identitate in care sa fie marcata orientarea lor sexuala; in Germania nazista era mai simplu: evreii trebuiau sa coasa stelele galbene pe haine), ca homosexualii sunt desfrânati din nastere, iar heterosexualii nu, si ca exista o persoana duhovniceasca a Taranului Român (majusculele sunt strict necesare), care sa poata fi definita, eventual, printr-o voce de dictionar.
Evident, toate aceste discutii vadesc un grav deficit de educatie democratica in societatea româneasca, numai ca ce mi se pare acum mai important, strict din perspectiva acestei rubrici, este legatura acestor probleme cu muzeele, in general, si cu muzeele României, in special.