M-am nascut într-o familie în care a fi „normal“ însemna echivalentul românesc al WASP-ului (alb, anglo-saxon, protestant) american: român, ortodox, anticomunist, heterosexual (ROAH).
În copilarie, nici nu îmi puneam problema existentei unor oameni diferiti de mine. Când aveam 10 ani, la un cinematograf din cartier, am vazut un student african: m-am dus sa îi cer un autograf; aproape ca ma miram ca stie sa scrie si ca întelege ce îi spun. Am aflat, în scurta vreme, ca exista oameni diferiti. În aceeasi casa cu mine (baia si bucataria erau „la comun“) locuia un evreu ungur, care, atunci când i-am spus, într-o seara în care veneam de la slujba de Înviere, „Hristos a înviat“, mi-a raspuns cu o întrebare: „L-ai vazut?“. Asta m-a pus pe gânduri. Care va sa zica, erau oameni care nu aveau aceleasi credinte ca noi. Apoi, m-am împrietenit cu un secui, coleg de clasa, si a început sa mi se para normal ca exista, în România, si oameni care nu sunt români si care nu sunt ortodocsi. Ceva mai târziu am învatat ca familia mea avea prieteni evrei, care erau tratati cu toata condescendenta, fara sa fie numiti (nici macar atunci când nu erau de fata) „ovrei“. Si a mai trecut ceva vreme, pâna sa aflu ca, în afara homosexualilor care populau Parcul Operei (si despre care se vorbea cu tot amuzamentul de rigoare), existau si oameni absolut onorabili, unii dintre ei compozitori, poeti, filozofi, medici, care aveau aceeasi orientare sexuala si pe care trebuia sa îi respect, pur si simplu, pentru ca, dincolo de ciudatenia faptului ca nu erau heterosexuali, erau români, ortodocsi si anticomunisti – sau daca nu erau nici acestea, cel putin, erau oameni cinstiti.
Asa cum am învatat, cu greu, ca pedeapsa cu moartea este o barbarie, pe care francmasonii pasoptisti au încercat sa o înlature înca dinainte de Cuza, si ca, dincolo de aparente si, mai ales, de sloganurile comuniste, oamenii sunt, totusi, egali, asa am învatat si ca nu trebuie sa tratez un concetatean al acestei lumi în functie de etnie, de limba pe care o vorbeste, de culoarea pielii, de religie si de convingerile politice, atâta vreme cât aceste convingeri pornesc de la principii democratice. Apoi, am învatat si ca homosexualii nu sunt nici niste ciudatenii ale naturii, nici niste oameni bolnavi, ci, doar, niste oameni diferiti de mine si de marea majoritate a noastra, a heterosexualilor. A fost un proces lung, amestecat cu învatarea lectiilor istorice despre sclavie, în general, si despre robia romilor, în principatele românesti, despre discriminarea la care erau supusi oameni care se nascusera altfel, credeau altfel sau se purtau altfel – manifestându-se , totusi, de o maniera absolut civilizata. Au trecut multi ani pâna sa înteleg, la adevarata lor dimensiune, crimele pe care cele doua categorii de regimuri politice odioase (sa le numim, generic, comuniste si fasciste, desi aceste generalizari nu sunt tocmai benefice pentru întelegerea fenomenelor) le-au comis în secolul trecut. Era suficient sa te nasti într-o familie de alta etnie decât cea recepta, sa primesti, de la nastere, o alta religie, sa ai alte convingeri politice si morale decât cele acceptate politic, sa ai alte asteptari politice si alte dorinte sexuale pentru a sfârsi asasinat sau încarcerat. Am aflat ca în propria mea familie erau oameni care nu corespundeau, întru totul, regulii ROAH si, cu toate astea, erau niste persoane de toata isprava. A fost un proces lung de întelegere a faptului ca, atunci când judeci calitatea unui om, nu trebuie sa ai în vedere nici etnia, nici religia, nici convingerile politice, nici orientarea sexuala. Am înteles, finalmente, acest lucru, abia în urma cu vreo 20 de ani. Mai bine mai târziu…
Bun, o sa spuneti, si ce treaba au toate astea cu muzeele? Asa mi-as fi zis si eu, acum câteva luni, daca nu as fi avut dovada faptului ca exista o legatura strânsa între tot acest ghem de probleme si muzee.
Anul 1990 a adus, pentru România, între multe altele, libertatea unei institutii culturale de a decide asupra propriului sau program. În 1991, multe dintre insituttiile subordonate Ministerului Culturii înca trimiteau „la avizare“ proiectele lor de programe anuale. Era greu de înteles, pentru directori, ca, în sfârsit, sunt liberi sa decida ce proiecte sa realizeze, ce expozitii, ce piese sa monteze, ce filme sa produca etc. A fost nevoie de înca mai multi ani, pentru ca aceiasi directori sa înteleaga ca sursa lor de bunastare bugetara este, indirect, legata de platitorii de impozite si ca, în consecinta, proiectele lor culturale trebuie sa aiba în vedere si nevoile societatii, nu doar ambitiile profesionale ale creatorilor de cultura si ale administratorilor respectivelor institutii. În mod evident, a fost un proces lung si selectiv. Nu toata lumea l-a înteles de la început si nu toate institutiile au reusit sa atraga interesul publicului, mai mult sau mai putin larg, într-o asemenea masura încât sa apara un sentiment al apartenentei institutiilor la public.
Înainte de a vedea care este situatia muzeelor românesti, în acest context, cred ca ar trebui sa pornim de la imaginea pe care muzeele o au, în mod traditional, în societatea româneasca. Prin „societaeta româneasca“ nu înteleg doar grupul restrâns de intelectuali care se aboneaza la „Secolul 21“ si care îsi iau abonamente la toate concertele din Festivalul Enescu, si nici la cei care constituie grupul predilect de la Green Hours. Societatea româneasca este formata din multe milioane de oameni, pentru care ar trebui sa existe toate muzeele României. Desigur, nu am pretentia ca satenii de la Buzescu sa aprecieze piesele montate de Andrei Serban, dar un echilibru trebuie sa existe. Într-un stat democratic, exact institutiile publice de cultura sunt cele care au datoria de a oferi programe pentru toate nivelurile de întelegere si apreciere, încercând sa pastreze standardele culturale care le-au consacrat si sa faca minimum de concesii pentru ceea ce nu se pliaza programului cultural al institutiei. Cum se poate face acest lucru?
N-am sa încerc sa analizez aici posibilitatile pe care le au alte categorii de institutii. De vreo jumatate de secol încoace, de când muzeele lumii (cele din România doar de maximum doua decenii) s-au deschis catre toate orizonturile culturale, de când s-au transformat, din muzee dedicate cercetatorilor, în muzee deschise dezbaterilor aprinse ale celui mai variat public imaginabil, a devenit limpede ca doar cinematograful este, poate, o institutie care permite atasarea unui public mai neuniform decât muzeul. Muzeul a devenit o institutie vie, în cel mai profund sens al cuvântului, o institutie – forum, o forma perfecta pentru ceea ce constituie societatea democratica în care traim.
Vom vedea, curând, cum este înteleasa democratia în România si ce rol au muzeele în cladirea unei societati democratice.