Din punctul meu de vedere, autorii muzeului CosmoCaixa sunt niste vizionari. Muzeul gândit de ei raspunde perfect temei pe care Consiliul International al Muzeelor a ales-o pentru Ziua Internationala a Muzeelor (care, va amintesc, se celebreaza, anual, la 18 mai) din 2013: Muzeele (memorie + creativitate) = schimbare sociala. Institutia barceloneza a fost creata drept un punct de intersectie intre aportul pe care memoria (cu alte cuvinte, trecutul, mostenirea, patrimoniul) si creatia noua (proiectul muzeografic, proiectul arhitectural, scenografia – tot ceea ce inseamna auxiliar pentru bunul cultural de patrimoniu, dar care, pe de alta parte, ajunge sa devina un tot unitar cu acesta, in cadrul expunerii) il presupun in constructia unui muzeu.
Ceea ce este evident, la CosmoCaixa, este tocmai cooperarea dintre arhitecti si muzeografi. Constructia muzeului a fost realizata pentru o anumita expunere si pentru un anumit patrimoniu. Acest lucru este fabulos, pentru un muzeu, dar pune probleme dificil de rezolvat pentru viitorul apropiat. Inceputurile muzeelor nu aveau in vedere vreo distinctie intre expozitiile temporare si cele permanente, pentru ca toate erau, de fapt, permanente. Expoziitle muzeale temporare reprezinta o inventie a perioadei postbelice si au aparut sub influenta expozitiilor de arta, care au inceput sa fie organizate nu doar in galerii sau alte spatii amenajate pentru saloane, ci si in diverse sali disponibile in muzee. Deja, la mijlocul deceniului sapte al secolului trecut, nu se mai concepea proiectarea unei cladiri muzeale fara spatii rezervate expozitiilor temporare. Marile si micile muzee, deopotriva, deschise inainte de cel de al Doilea Razboi Mondial, au fost obligate sa se adapteze situatiei si sa restrânga din suprafetele alocate expozitiilor permanente, pentru a le face loc celor temporare. Dupa doar trei decenii, situatia a ajuns la un alt moment de schimbare (as utiliza chiar cuvântul criza, daca nu vi se pare prea dur): expozitiile permanente au incetat sa mai fie chiar atât de permanente. Atât cercetarea stiintifica avansata (pentru muzeele de stiinte), cât si progresele extraordinare in domeniul muzeotehnicii, combinate cu cresterea exploziva a turismului global, au facut ca publicul sa resimta mult mai lesne starea unui muzeu depasit, din oricare punct de vedere, de alte muzee de acelasi tip, din aceeasi tara sau de aiurea. Daca la toate acestea adaugam si ambitia muzeografilor de a face fata unei competitii internationale din ce in ce mai acerbe pe piata mondiala a muzeelor, vom intelege, poate, de ce administratorii muzeelor au simtit tot mai mult nevoia unor schimbari tot mai rapide si mai radicale in modul in care muzeele lor sunt prezentate publicului. Pentru un vizitator obisnuit al Muzeului Regal din Amsterdam, schimbarea expozitiei permanente, in 1950, ar fi fost un lucru de neconceput. La sfârsitul secolului, insa, necesitatea schimbarii acesteia era evidenta: muzeul avea un aspect „prafuit?.
Desigur, intr-un fel sau altul, toate expozitiile sunt mai mult sau mai putin temporare, cu diferenta ca cele care sunt „permanente“ nu au data de inchidere anuntata de la inceput. Pentru un muzeu gazduit de un monument istoric, lucrurile sunt limpezi. Atunci când se decide reorganizarea expozitiei permanente, echipa care gândeste noul proiect expozitional trebuie sa se incadreze in parametrii cladirii. Ce se intâmpla, insa, atunci când cladirea a fost construita pentru a gazdui o anumita expozitie, facând corp comun cu aceasta, asa cum este cazul la CosmoCaixa? Mai devreme sau mai târziu, expozitia va deveni vetusta. Cu doar un deceniu in urma, atunci când economia europeana era pe val, raspunsul oricarui manager spaniol de muzeu ar fi fost ceva de genul „Demolam cladirea si facem alta“ (este o schimbare care s-a produs deja, la nivelul mentalului colectiv in tarile dezvoltate, pentru obiectele de uz curent: cine mai merge cu o pereche de pantofi la pingelit? Este de preferat sa cumperi o noua pereche). Acum insa, in plina criza economica, nimeni nu se poate gândi la o noua schimbare, nici macar a expozitiei, daramite a cladirii. Expozitia si cladirea au devenit prizoniere una alteia. Wagensberg si arhitectii Terradas pot fi, dintr-un punct de vedere, linistiti: opera lor va dura inca multa vreme, in forma ei actuala. Jorge Wagensberg este, insa, in momentul de fata, unul dintre cei mai straluciti urmasi ai conceptiilor muzeografice ale lui Kenneth Hudson; este un perfectionist idealist, un visator si un om cu o viziune generoasa asupra viitorului. Desi este foarte mândru de opera sa (de altfel, CosmoCaixa a primit cam toate premiile posibile in muzeografia mondiala), probabil ca s-ar angaja chiar mâine la refacerea muzeului, intr-o cu totul alta forma, daca acest lucru ar fi posibil acum.
Unul dintre „avantajele“ crizei (poate singurul) este acela ca ea ofera oamenilor un oarecare timp de reflectie. Daca, in timp de dezvoltare, cei mai creativi dintre noi sunt preocupati sa gaseasca cele mai valoroase modalitati de exploatare a inventivitatii, criza reprezinta nu doar o perioada de lupta pentru supravietuire personala, ci si una de adaptare la viitor si de pregatire a acestuia. Cu alte cuvinte, desi nu exista (in Europa, cel putin) semne ca vom scapa foarte curând de recesiune, cei mai inteligenti dintre noi cauta, de pe acum, solutii pentru ceea ce va urma atunci când criza se va fi incheiat.
Ar fi interesant de reflectat cam pe unde se afla muzeele românesti, din aceasta perspectiva, in drumul lor invaluit in ceata politizarii nesfârsite si a subfinantarii cronice, dinspre bunastare spre criza si inainte, spre o alta treapta de dezvoltare. Raspunsul meu este, mai degraba, unul afectat de pesimism, pe termen scurt. Este adevarat ca actuala criza constituie un fel de proba de selectie „naturala“ pentru administratorii muzeelor, nevoiti sa gaseasca solutii la situatiile disperate in care se afla muzeele noastre. Numai ca acest lucru, in mod cert, nu va ajuta, pe acelasi termen scurt, nici muzeele, nici publicul lor. Spirala descendenta in care am fost afundati de conceptia FMI-sta, potrivit careia scaderea deficitului este mai importanta si decât viata pensionarilor, face ca Guvernul sa se gaseasca pus cu spatele la zid. Atâta vreme cât ne sunt refuzate investitiile in sectorul public, in speranta unor iluzorii feti-frumosi coborâti dinspre sectorul privat german sau american, care sa investeasca vata de zahar intr-o economie de carton, nu putem decât sa ne plângem soarta alaturi de muzeografii spanioli. Diferenta fundamentala dintre unii si altii, as zice, este aceea ca, atunci când erau bani, spaniolii au investit fonduri private bancare in CosmoCaixa, lasând, totodata, una dintre cele mai frumoase cladiri din istoria omenirii, catedrala Sagrada Familia sa fie construita exclusiv, tot din fonduri private, obtinute din vânzari de bilete de vizitare si donatii. La noi, singura investitie serioasa (las la o parte programul extraordinar de finantare pornit de Guvernul Popescu-Tariceanu pentru restaurarea unor cladiri care adapostesc muzee si alte institutii de cultura, prin imprumutul obtinut de la Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei) a fost cea realizata in timpul Guvernului Nastase, pentru Muzeul National de Arta Contemporana. In schimb, ne pregatim vârtos sa construim Catedrala Mânturii Neamului din fonduri publice, vreme in care un oficios al Bisericii Ortodoxe Române acuza Muzeul „Antipa“ de raspândire a darwinismului.
Nu ne ramâne decât sa asteptam sfârsitul crizei. Dar daca aceasta nu va eradica si actuala fratie de cruce incheiata intre populism, aroganta si ignoranta, atunci nu cred ca ne va fi, cu adevarat, mai bine nici dupa aceea.
Autor: Virgil Stefan NITULESCUApărut în nr. 407