Muzeul Colectiilor

Fac parte dintre putinele persoane care au înfruntat nametii, într-o seara de decembrie a anului 2003, pentru a merge la redeschiderea expozitiei permanente a Muzeului Colectiilor de Arta. Era o redeschidere partiala. A fost, atunci, readus în circuitul de vizitare, dupa restaurare, doar corpul A (cel din stânga) din celebrul, frumosul palat Romanit.
Construit în deceniile al treilea si al patrulea ale sec. al XIX-lea, palatul (care poarta numele celui de al doilea proprietar al sau, vornicul Grigore Romanit), a intrat în proprietate publica în timpul domniei lui Alexandru Dimitrie Ghica (Alexandru al II-lea Ghica), fiind vândut statului de catre fiicele lui Romanit. Ghica (domnitor între aprilie 1834 si octombrie 1842) a ramas în istoria noastra nu doar pentru ca a înfiintat orasul Alexandria, actuala resedinta a judetului Teleorman, ci si pentru ca a înfiintat, la Bucuresti, Muzeul National, la 3 noiembrie 1834, nu cu multe luni dupa ce Mihail Sturdza îl înfiintase pe cel de la Iasi. În anul vânzarii palatului Romanit (1835), Ghica si-a asezat acolo cancelaria, transformata, în 1838, în Curte Administrativa. În timpul celui de al doilea guvern aflat sub domnia lui Alexandru Ioan I, cel condus de Constantin Alexandru Kretzulescu, cladirea palatului devine sediul Ministerului Finantelor (cel care se afla atunci în scaunul ministrului era Constantin Steriade), destinatie pe care avea sa o pastreze pâna dupa al Doilea Razboi Mondial, timp în care a suferit multe modificari. Asa cum se stie, regimul comunist nu a avut nici un fel de grija de cladirile cu valoare de patrimoniu (cu exceptia câtorva monumente istorice medievale). Palatul Romanit nu a fost consolidat si restaurat niciodata, astfel încât a suferit grav, de pe urma cutremurului din 1977, institutul de proiectare care îsi avea sediul acolo fiind evacuat. Palatul a fost transmis în administrarea Consiliului Culturii si Educatiei Socialiste, care a primit sarcina ingrata de a muta acolo colectiile de arta evacuate din diverse case bucurestene. Decizia evacuarii respectivelor colectii a fost interpretata drept una politica, menita sa destructureze tesutul burghez al Capitalei si sa concentreze toate colectiile care proveneau din donatii private într-o singura cladire, pentru a distanta aceste colectii de renumele donatorilor lor si pentru a le apropia, mai mult, de proprietatea statului.
Asa cum se luau multe decizii atunci, pe picior si peste noapte, Consiliul Culturii nu a avut vreme nici macar sa se apuce de restaurarea (extrem de necesara) a cladirii. În urma unor reparatii de mântuiala, la 21 august 1978, înaintea Zilei Nationale de atunci, se inaugureaza, cu fastul de rigoare, Muzeul Colectiilor. Asta nu a împiedicat cladirea sa se degradeze. Dupa cutremurul din 30 august 1986, starea palatului s-a agravat atât de mult, încât muzeul a fost partial închis. Corpul din mijloc si cel din dreapta au ramas vizitabile pâna în 2002, iar corpul din stânga a fost închis, intrând, abia dupa 2000, în restaurare. Dupa redeschiderea din 2003, a acestui corp de cladire, ramas vizitabil pâna în 2009, Ministerul Culturii a reusita sa obtina, în urma unui demers început înca din timpul ministeriatului Monei Musca, un împrumut de la Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei, în valoare totala de 194,4 milioane euro (cel mai mare împrumut acordata, vreodata, de B.D.C.E., pâna în 2006), din care, aproape 115 milioane erau destinate restaurarii unor monumente istorice administrate de Minister. Între ele, s-a aflat si Palatul Romanit. Procedurile greoaie de achizitii au facut ca acestuia sa îi vina rândul pentru lucrari, abia în 2009, astfel încât, aripa deschisa pentru public a fost, din nou, închisa, cladirea intrând într-un proces total de consolidare si restaurare.
Nu pot sa trec peste faptul ca, dupa 1989, destui au fost cei care au cerut demontarea Muzeului si revenirea colectiilor în locurile lor initiale. Acest lucru nu mai era, însa, posibil, pentru ca, în multe cazuri, colectiile nu mai aveau în ce cladiri sa revina. Pe de alta parte, Ministerul avea, deja, o multime de alte probleme, mult mai grave de rezolvat. S-a considerat, pe buna dreptate, ca o decizie proasta (cea din 1977, în acest caz) nu se poate întotdeauna îndrepta prin revenirea la statu quo ante. Consider si acum ca decizia din 1990, de a mentine colectiile donate Statului în Muzeul Colectiilor de pe Calea Victoriei, a fost una corecta.
Dupa patru ani de lucrari, în paralel cu regândirea totala a noii expozitii permanente, în 4 iunie 2013, a fost redeschis în sfârsit întregul Muzeu. Cele 34 de colectii, reunite sub acelasi acoperis, ofera vizitatorului un amestec interesant între un tot unitar si 34 de identitati diferite. Si asta, pentru ca, în stabilirea discursului muzeal, echipa coordonata cu remarcabil profesionalism de experimentata curatoare Daniela Dragomir (ma refer la Daniela Chiriac, Alexandru Maciuca si Walter Georgescu), a gândit succesiunea vizitarii colectiilor, tinând cont de specificul fiecareia. Vizita se traduce printr-o excursie în istoria artei românesti si universale, dar, în acelasi timp, este respectat specificul fiecarei colectii în parte. Aspectul unitar al muzeului este dat si de amenajarea muzeografica generala – sobra, corecta si aerata – în raport cu ceea ce aceste colectii ar fi putut fi în ambientul din care au fost desprinse, înainte de a fi donate Muzeului. Desigur, autorii discursului expozitional ar fi putut face mai mult pentru a recrea câte ceva din atmosfera originara a fiecarei colectii în parte. Au evitat acest lucru, pentru a favoriza Muzeul, în dauna unei obositoare reproduceri de atmosfere diferite, care ar fi fragmentat excesiv expunerea. Desigur, s-ar fi putut face si asa: vizitatorul ar fi putut trece, în fiecare încapere, într-un nou univers, complet diferit de cel anterior. Opinia mea este ca alegerea autorilor expozitiei a fost cea adecvata situatiei. Daca ar fi procedat asa, daca ar fi re-creat atmosfera fiecarei colectii în parte, asa cum aceasta a fost adunata, de-a lungul, uneori, al unei vieti întregi, vizitatorul ar fi fost bombardat de impresii care l-ar fi abatut de la întelegerea operelor expuse. Ramâne sa ne imaginam cum ar fi aratat toate aceste opere, înainte de a intra în inventarul Muzeului National, asa cum ramâne – pentru cei mai tineri dintre noi – sa ne imaginam Muzeul Simu, doar privind imaginile de arhiva. Ar trebui subliniat ca majoritatea colectiilor expuse azi (27, daca am numarat bine) au intrat în patrimoniul Muzeului dupa 1978, fara a fi fost deschise publicului anterior actului de donatie. Asadar, optiunea muzeografilor era, în fapt, singura corecta. Judecând cu mintea de acum, cred ca ar trebui spus ca alcatuirea din 1978 a Muzeului Colectiilor a constituit un impuls pentru multi colectionari sa se decida sa doneze ceea ce aveau mai pretios în viata lor (în timpul acesteia sau prin legat testamentar) Muzeului, pentru ca au înteles ca, numai procedând astfel, colectiile adunate cu rabdare si pasiune, în zeci de ani, vor fi bine îngrijite si vor aduce bucurie si altor oameni.
Cât despre valoarea în sine a colectiilor – în mod firesc, inegala – trebuie spus ca ea este egalizata prin valoarea ridicata a majoritatii operelor expuse, asa cum se întâmpla în oricare muzeu. Nu cred ca are rost sa discut, acum, despre bunurile muzeale expuse. Ele trebuie vazute, pe îndelete (lucru care va va lua ceva timp), cu mintea limpede si inima deschisa.