Asa dupa cum am promis, revin cu impresii despre impactul programului „Scoala altfel“ asupra muzeelor, acum, dupa ce directorii muzeelor si directorii scolilor pot, în sfârsit, rasufla usurati. Una peste alta, a iesit bine. Sigur ca, multe dintre muzee s-au aflat în pozitia unei prezumptive mirese care afla, ultima, ca trebuie sa se marite, dupa ce invitatiile la nunta au fost tiparite si mesenii au confirmat participarea. Si asta, pentru ca, repet, atunci când programul (despre care nu am sa obosesc sa afirm ca este, probabil, cea mai buna initiativa sau, în orice caz, cea care va ramâne în memoria noastra, din timpul ministeriatului domnului Funeriu) a fost lansat, cei care urmau sa ofere copiilor serviciile de care acestia aveau nevoie (de la muzee la stadioane si de la sali de conferinte la institute de cercetare) nu erau pregatiti sa faca acest lucru. Mai mult decât atât, ordonatorii lor principali de credite (alte ministere decât cel al Educatiei) nu au avut nici cea mai vaga idee despre faptul ca, pentru ca acest program sa marcheze un succes în vesnicul si interminabilul proces de reforma al învatamântului românesc, mai este nevoie si de ceva interes si, mai ales (îmi vine sa scriu cu majuscule acest cuvânt) investitii!
Am avut ocazia, în saptamânile trecute, sa trec în revista câteva dintre prezumtivele disfunctionalitati carora muzeele urmau sa le faca fata. Colegii, directori si muzeografi, din Bucuresti sau din alte orase, mi-au confirmat temerile. Numai o incredibila reunire a eforturilor personalului muzeal a facut ca muzeele sa nu colapseze în fata valului de elevi. Sigur, nu toate muzeele au avut de a face cu acelasi numar de vizitatori. Daca ar fi sa luam doar cazul Capitalei, de exemplu, între cei putin peste 270 de elevi care au vizitat, în cadrul programului „Scoala altfel“, Muzeul „Vasile Grigore – pictor si colectionar“ (nu pot sa nu ma gândesc, cu piosenie, ca a trecut doar foarte putina vreme de când acest om, care a ales sa doneze o importanta parte din colectia sa si din opera sa natiunii române, a trecut la cele vesnice!) si cei peste 31.300 de elevi care au invadat aleile Muzeului Satului este o distanta imensa. E adevarat ca, fizic vorbind, primul dintre amintitele muzee, oricum, nu ar fi avut cum sa primeasca atâtia vizitatori, nici daca ar fi stat deschis non-stop, pentru ca spasiul de care dispune este de câteva sute de ori mai mic decât cel al muzeului din Herastrau. De altfel, lasând la o parte cele doua incontestabile vedete ale muzeisticii bucurestene (Muzeul Satului si Muzeul „Antipa“ – acesta din urma, cu aproape 21.000 de vizitatori, în cadrul programului), cam toate celelalte au beneficiat de un numar situat între sub 1.000 (Muzeul National de Arta Contemporana, de exemplu) si peste 6.000 (Muzeul Taranului) de vizite. Pentru fiecare muzeu în parte, efortul a fost remarcabil, tinând seama ca, în pofida numeroaselor asemanari, nu exista conditii identice pentru macar doua dintre toate muzeele bucurestene. În celelalte orase ale tarii, situatia a fost, mai mult sau mai putin asemanatoare, cu atât mai mult cu cât, în majoritatea municipiilor resedinte de judet nu exista decât un singur muzeu. Profesorii, pe post de Adam, au ales Eva muzeala aflata în urbea lor. Ma întreb ce vor mai vizita acesti copii în 2013, pentru ca este limpede ca muzeele care nu vor reusi sa produca ceva nou, între timp, vor trebui sa se multumeasca cu autocarele venite din judetele vecine. Desigur, nici acesta nu este un lucru rau. Dimpotriva, m-am bucurat sa vad multe autocare, în Bucuresti, cu numere de Vâlcea, Brasov, Teleorman, Prahova, Giurgiu, Ilfov, Ialomita, Dâmbovita si Calarasi ori Constanta, si nu îmi ramâne decât sa sper ca aceasta vânzoleala a elevilor, dintr-un judet în altul, se va înteti, în anii care vor urma.
Nu vreau sa îmi arog aere de cassandra, pentru ca ar fi ridicol: colegii mei, care lucreaza în muzee, chiar m-au crezut atunci când am semnalat deficientele sistemice ale muzeelor din România, pentru ca, asa cum le cunosc eu, le cunosc, cel putin la fel de bine, si ei. Trebuie sa spun ca absolut toate cele semnalate drept posibile capcane sau probleme („provocari“, dupa cum li s-ar spune într-un limbaj de corectitudine politica) s-au dovedit a fi reale, de la lipsa locurilor de parcare, pâna la lipsa de personal si, în general, la orice vreti dumneavoastra si care începe cu „lipsa“. Ne iluzionam, adeseori, cu importanta culturala exceptionala a muzeelor noastre, cel putin egala (zic unii, mai patrioti din fire) cu cea a marilor muzee europene. Ca o fi sau nu asa, putin importa acum. Cert este ca daca, prin absurd, România ar deveni, peste noapte, cea mai importanta destinatie turistica a Europei, am fi în situatia Titanicului la impactul cu aisbergul: am sucomba! Ca sa îl citez pe Horia Moculescu, acum câtiva ani, când România s-a nimerit sa aiba o melodie cu sanse mari la Eurovizion (pâna la urma, a ocupat locul 2), „Doamne fereste sa câstigam competitia, pentru ca, dupa aia, va trebui sa organizam editia urmatoare, si n-o sa fim capabili!“.
Într-un fel sau altul, muzeele românesti au câstigat competitia „Scolii altfel“. Elevii au fost, în general, multumiti de ce au vizitat, iar profesorii nu au regretat alegerile pe care le-au facut. Un sondaj de opinie al Televiziunii publice (e adevarat, facut fara respectarea regulilor acestui tip de sondaje) indica un procent de satisfactie de circa 67% fata de „Scoala altfel“. Multi dintre elevi si, chiar, câtiva profesori si parinti considera ca ar fi bine sa se organizeze si o editie de toamna a programului, în vreme ce altii si-au manifestat nemultumirea ca multe dintre muzeele României sunt închise lunea si chiar si martea. Nu stiu ce se va întâmpla, dar nu îmi ramâne decât sa sper ca acest program, mult mai bine pus la punct, pe baza unor reale parteneriate între scoli si institutiile de cultura (evident, cel putin, în cazul muzeelor, îmi voi pastra întregul interes pentru o asemenea initiativa), va reusi sa fie mai coerent, mai bine organizat, mai eficient si mai eficace în viitor.
Stim, asadar, ca scoala poate sa fie si „altfel“. Când vor fi muzeele altfel? Când vor avea muzeele bani pentru investitii, achizitii si cercetare, când vor fi încadrate cu personalul de care au nevoie si când acest personal va fi salarizat la un nivel, macar, decent (acum, sa fie limpede, chiar si termenul indecent este un blând eufemism)? Când vom avea, asadar, muzeul acela pe care unii dintre noi îl viseaza? Când vom avea un muzeu atent cu vizitatorii, între altele, si pentru ca si autoritatea publica este atenta cu el? Risc sa dau un raspuns usor pesimist, aici: atunci când copiii de scoala primara, care au calcat, pentru prima oara, în viata lor, într-un muzeu, în cele cinci zile ale programului „Scoala altfel“, vor ajunge primari, presedinti de consilii judetene si ministri. Si asta, exclusiv cu conditia ca, în urmatorii 10 ani, macar, sa nu piarda nici o ocazie de a reveni în muzee, iar muzeele sa nu piarda nici o ocazie de a-i astepta cu bucurie, ca pe niste adevarati oaspeti si, totodata, de drept beneficiari ai uriaselor bogatii pe care muzeele le administreaza.
Un articol de
Virgil Stefan NITULESCU