„Muzeul are rolul de a strânge şi de a depozita mărturiile care dispar.
Orice fel de mărturii…“
Crişan Muşeţeanu, muzeograf
Muzeul este o intituţie de valoare care se bucură de mare preţuire în toată lumea, jucând un rol important în educaţia tinerilor şi contribuind la creşterea respectului faţă de valorile materiale şi spirituale create de-a lungul istoriei. Depozitar principal al valorilor materiale şi spirituale, factor de educaţie care ar trebui să aibă un impact hotărâtor în formarea respectului faţă de astfel de valori, muzeul nu mai constituie un punct de atracţie pentru noua generaţie. Din păcate, din varii motive, interesul populaţiei pentru vizitarea muzeelor a scăzut în mod considerabil în ultimii ani, iar tineretul nu face abatere de la această tendinţă. Faptul se datorează dorinţei publicului de a se informa rapid, prin alte mijloace decât vizita la muzeu. Pentru ca un muzeu să se adapteze noii epoci în care trăim, trebuie să găzduiască mai multe expoziţii temporare, care să aibă o succesiune rapidă ca să atragă publicul care azi trăieşte într-o anumită viteză. Pentru a putea face faţă concurenţei mass-media, mai ales televiziunii, temele expoziţiilor trebuie concepute cât mai atractiv.
În opinia lui Crişan Muşeţeanu, muzeograf în cadrul Muzeului de Istorie şi Artă Bucureşti, „vizitatorului trebuie să-i clarifici imaginea, nu să-i arăţi o ruină sau nişte elemente disparate. Dacă un muzeu de istorie rămâne la câteva vitrine cu oale şi arme, el este complet neinteresant şi deci nevizitabil. Reconstruirea trebuie să înceapă din neolitic (locuinţe, sanctuare) până în perioada apropiată nouă“. Lucrând în cadrul unui muzeu de istorie, cu o vastă experienţă în spate, Muşeţeanu consideră că rolul unui astfel de muzeu nu este acela de a prezenta numai conflicte care au dus la mari răsturnări, ci mai ales perioadele de convieţuire paşnică. „Un muzeu de istorie are menirea de a integra o civilizaţie într-un context mai amplu. În viitor, când forţa financiară a unui astfel de muzeu va deveni mai mare, acesta nu va mai trebui să aibă o expoziţie permanentă timp de douăzeci de ani“. Întrebat în ce măsură consideră Muzeul de Istorie o atracţie mai mică sau mai mare pentru bucureşteni, Crişan Muşeţeanu recunoaşte că MNIR nu se află în topul muzeelor din Bucureşti şi că există altele mai atractive pentru public, cum ar fi Muzeul Satului şi Muzeul „Grigore Antipa“. Unul dintre argumentele pentru care publicul are reticenţe faţă de Muzeul de Istorie este fapul că, în perioada comunistă, a fost folosit exagerat ca instrument de propagandă naţionalistă. Alte argumente ţin şi de mentalitatea angajaţilor, unii dintre ei rămânând în şabloane, creând expoziţii foarte asemănătoare, de natură să reducă interesul vizitatorilor. De asemenea, el consideră că o astfel de instituţie se menţine prin „foarte multă dăruire din partea tuturor celor ce lucrează aici. Directorul unui muzeu nu este o piesă centrală, aşa cum ar putea părea. Menirea lui e doar să coordoneze. Dar cei care muncesc aici depun eforturi sisifice pentru ceea ce reuşim să arătăm lumii. Au multă pasiune, dublată de o foarte bună cunoştinţă de carte“.
O altă instituţie de referinţă a spiritualităţii româneşti, Muzeul Satului, a avut mai multe etape în dezvoltare, dintre care cele mai importante au fost etapa Dimitrie Gusti şi etapa Gheorghe Focşa. Conform spuselor directorului general al muzeului, Paula Popoiu, ambele etape au avut un impact deosebit în istoria instituţiei. „Etapa Gusti înseamnă cercetarea, constituirea şi inaugurarea muzeului. Muzeul a avut o perioadă de distrugere, cu momente în care în el au locuit ţăranii, în cadrul experimentului lui Gusti de a popula casele din muzeu cu oameni. Un experiment care nu a dat roade“, declară aceasta. După ce Gusti este exilat de puterea comunistă nou instalată, în anul 1948, Gheorghe Focşa este numit director al muzeului. El continuă ideile lui Dimitrie Gusti, dar transformă instituţia dintr-una sociologică într-una etnografică, pentru a apăra muzeul de acuzaţia că ar fi fost rezultatul ştiinţei burgheze. De asemenea, Focşa a fost cel care a adus multe dintre monumentele care se găsesc astăzi în cadrul muzeului.
Începând din anul 2010, Muzeul Satului se dezvoltă, prin ceea ce se poate numi „Satul Nou“ de lângă „Satul Vechi“ al lui Gusti. Muzeul se laudă atât cu un public român, dar şi cu unul străin, printre care italieni, ruşi, germani etc. Printre vizitatorii de seamă ai muzeului se numără preşedintele Turkmenistanului, regele Qatarului, alteţele imperiale japoneze, regina Belgiei etc. De-a lungul timpului, Muzeului Satului a devenit un fel de ambasador al României, după cum afirmă directorul general.
Munca de muzeograf în cadrul instituţiei este una deloc uşoară. În primul rând, este o muncă de cercetare, muzeul având peste cincizeci de mii de obiecte în colecţii care sunt în fiecare zi controlate, centrate şi verificate în evidenţa de patrimoniu. Muzeul fiind vizitat de un public foarte larg, dincolo de activitatea ştiinţifică, acest post cere multă coordonare, dar şi foarte multă diplomaţie. Uneori, muzeograful poate întâmpina probleme. „Ne-am dori mai mult ataşament chiar din partea românilor pentru Muzeul Satului, mai multă înţelegere, pentru că este o instituţie care reprezintă ţara la cel mai înalt nivel. Mi-aş dori să vină mai multă lume dintre cei care se ocupă de cultură, de tot ceea ce înseamnă conservarea identităţii, de tradiţiile despre care vorbim frumos. Dacă tot vorbim, să şi facem ceva pentru ele!“, pledează doamna Popoiu.