Aseara, în ajun de 27 martie, TVR1 a difuzat o interesanta dezbatere despre destinul Basarabiei, sau al Republicii Moldova, nici nu stii cum sa-i mai zici. E bine macar ca am ajuns în stadiul sa fim lasati sa-i spuna fiecare cum vrea, cum întelege sau cum se raporteaza la acest tarâm tragic. S-au împlinit 94 de ani de când Sfatul Tarii a hotarât, cu numai 3 voturi contra, alipirea la Regatul României. Era a 3-a formula de organizare statala adoptata, tot majoritar, în numai 6 luni. Peste 22 de ani aveau sa urmeze alte 3 diluvii geopolitice. Cifra 3 avea sa revina într-un context cheie si în emisiune. Parca misticul pamânt de la rasarit si-ar cauta o noua încriptare numerica, dupa celebritatea cifrei 4, disipata ca un refren prin stepa de uitatul Tudor Plop-Ulmanu: „Basarabia,/ cuvânt cu patru a/ ca o biserica/ cu patru turle albe/ pe zarile istoriei / careia nu stiu cine / i-a furat clopotul.“
S-au spus multe adevaruri în emisiune, unele incomode, altele dureroase, unele stiute, altele uitate sau negândite. Atât ardoarea cât si deceptiile, rascoapte într-un asemenea destin, mocneau undeva în cenusa resemnarii, cumintind prin exemplul lor zvâcnirile de patetism politic.
Cineva, iaca nu mai stiu cine, poate Mircea Druc, poate Dan Dungaciu, a spus ca nu îi plac referirile declamatorii la pamântul mereu disputat, ca esenta calvarului se gaseste nu în pamânt, ci în oamenii acelui pamânt, în populatia peste care trece mereu, bine încins, fierul de calcat al istoriei. Si aici e vorba nu numai de deportari (în valuri!), de arderea cartilor, de uciderea popilor, dascalilor si fruntasilor statului, de batjocorirea femeilor, limbii si culturii, ci e vorba si de tradare. Tradare de la cine nu te astepti. Desi adevarurile se rosteau blajin, nu s-a putut trece peste rusinea de a-i fi întemnitat în România pe toti unionistii refugiati în tara, în frunte cu legendarul Pan Halipa. Dar sa spunem ca aceea a fost isprava autoritatilor din anii ’50, aflate sub cizma ocupantului si lupa vatafilor sai. Ce te faci însa cu informatia uluitoare oferita de Mircea Druc, dupa care, în 1971, în plina fronda nationala, mai marele de atunci al Securitatii române, Ion Stanescu (Silaghi), l-ar fi denuntat K.G.B.-ului împreuna cu toata lista luptatorilor pentru idealul national din R.S.S.M.? Atât domnul Druc, cât si Ion Sanescu, daca mai traieste, precum si istoricii Securitatii ar trebui sa clarifice grabnic acel episod de care depinde nu numai dreptatea prin cunoasterea adevarului pentru cei ce-au patimit, ci si întelegerea corecta a istoriei recente. Care sa fie explicatia acelui act abject: era Ceausescu înconjurat de asemenea tradatori sau el însusi a facut cine stie ce troc cinic, descoperindu-si limitele nationalismului pentru care i-am iertat atâtea?
Vad ca suferinta seamana cu ceapa. Când ti-e dat s-o ai, degeaba se ofileste pe dinafara, alta usturime creste dinauntru. Bunaoara, s-a discutat retragerea din 1940, când armata româna a plecat în debandada fara a trage un foc de arma. Profesorul Ioan Scurtu a lamurit ca pretinsa abnegatie a capitanului Toba, ce ar fi „pastrat Putna“ (!), e o exagerare, dar tot domnia-sa a încercat sa dreaga putin busuiocul – eram în ajunul unei aniversari, nu-i asa? – amintind ca înainte de Consiliul de Coroana capitulard a existat un alt Consiliu de Coroana care votase pentru opunere. De asemenea, a citat formula de mare subtilitate diplomatica pe care a gasit-o Argetoianu ca sa exprime oficial dezastrul. S-au invocat, bineînteles, Pactul diavolilor si alte adevaruri, dar basarabenii din discutie au amintit, cu blândete, cum îi sfidau tortionarii sovietici, întrebându-i de ce România n-a procedat ca Finlanda…
Prinzând subtextul adevarurilor schimbate discret, moderatorii l-au întrebat pe Alexandru Lesco, martirul din temnita transnistreana, daca e dezamagit de România. Din serenitatea lui, Lesco a raspuns: „Important e sa te întrebi nu ce face tara pentru tine, ci ce poti face tu pentru tara“. O zicea calm, dar se simtea si jena ca preia convingerea unui presedinte american (martir si el), negasind repede un raspuns în cultura pentru care luptase.
Cu discretie au fost ocolite si controversele privind comportamentul românilor si autoritatilor fata de populatia basarabeana în cei 22 de ani de comuniune statala moderna. Dan Dungaciu le-a limpezit cu statistici simple. El a atras atentia ca mentinerea românismului din 1812 pâna în 1918, în conditile tarismului si cazacismului, este absolut un miracol. Una dintre explicatiile „miracolului“ nu e deloc magulitoare: rata colosala de analfabetism în rândul etniei, întrecuta doar de tigani. De aceea politica si cheltuielile masive facute interbelic pentru scoli si dascalime compenseaza toate celelalte aspecte negative, salvând românismul dintre cele doua râuri poate în ultimul sau ceas.
Marea întrebare ce ne apasa si ne va apasa, si pe unii si pe altii, nu a fost spusa, ceea ce este geopolitic si geomoral si geospiritual si politicoistoric si politicostatistic si politicoelectoral normal. Putem fi tari în adevaruri punctuale, nu putem ridica halterele adevarurilor mari. Mircea Druc declara – consecvent si parca mâhnit – ca el se stie a apartine unei tari si unui popor, atât. Emil Constantinescu – rezonabil, ca de obicei de când a scapat de Presedintie – lua modelul Ostereich, aratând surâzator ca vienezii vorbesc germana dar se considera austrieci. Dan Dungaciu a transat dilema cu precizia lui de chirurg. A relevat constanta împartire a populatiei din Basarabia, a electoratului, a esantionului sociologic, a optiunilor între Europa si spatiul ex-sovietic în 3 segmente practic egale. Fiecare este constant optimist sau, dupa caz, constant pesimist ori constant indecis.
Este oare normala persistenta acestei segmentari? Se pot construi politici de perspectiva pe sprijinul unei treimi din populatie?
Poate ca întrebarea ar trebui legata de o alta îngrijorare, valabila pentru întreaga spiritualitate româneasca, si de dincolo, dar mai ales de dincoace: atonia în fata halterei adevarului greu. Nu astept ca o dezbatere televizata sa conduca spre o performanta subita în aceasta discutie. Dimpotriva, o asemenea surpriza ar fi mai degraba scandaloasa. Dar sa ne mutam cu mintea în alt secol sau în alta cultura ca sa spunem lucrurilor pe numele lor adevarat, fara a face infarct ori fara a ramâne fara gaze la iarna. Sa zicem, daca nu ca evreii, macar ca tiganii, ca deportarile au fost holocaust mânca-ti-as, ca acceptarea ultimatumului a însemnat lasitate, ca istoria noastra e presarata cu tradari, ca ne bucuram de-atâta respect în lume cât ne respectam unul pe altul si ca avem conducatorii pe care-i meritam.
Aceste adevaruri haltera nu pot fi ridicate acum pentru ca ne concentram greu pe adevarurile fundamentale, constante si de însemnatate generala. Traim continuu voluptatea descoperirii si afirmarii adevarurilor mici si mijlocii. Ne plac adevarurile partiale, jumatatile sau sferturile, ne place sa existe cât mai multe bucati, fie si cioburi de adevar, ca sa ajunga la toata lumea. Sa poata fiecare sa fie important batându-se pentru adevarul sau. E o particularitate intelectuala ce tine de sau vine din uriasa placere de a transmite parerea proprie si de a nu te interesa parerea celorlalti.
Pesemne ca toti suntem înghesuiti într-o biserica pierduta pe zarile istoriei. (si cuvântul România are tot patru vocale, chiar daca numai una este albul a). Poate ca dendronimicul Tudor Plop-Ulmanu a dat celor patru turle si nume. Una putea reprezenta Cinstea, alta Consecventa, alta Curajul, iar una, neaparat, Adevarul. Exista si o expresie: „sub cupola adevarului“. Poate ca dupa clopot cineva a început sa fure si turlele. Si o fi început cu Adevarul.
Un articol de
Sergiu ANDON