Incursiunile dirijorului Cristian Mandeal în fosele teatrelor lirice au fost sporadice. Îmi amintesc de debutul pe scena bucuresteana cu un spectacol „Falstaff“, productie a Operei clujene, acum aproape treizeci de ani. Imediat a fost invitat pentru „Aida“, la conducerea ansamblurilor Operei Nationale din Capitala. În anii ’90 si în primul deceniu al secolului nostru, a dirijat „Stiffelio“ la Wiener Staatsoper si „Oedipe“ la Cagliari, la Bucuresti. Chiar daca am omis vreo prezenta, ramâne foarte putin. Însa ori de câte ori s-a apropiat de o partitura lirica, Mandeal si-a lasat amprenta-i inconfundabila de maiestrie. Faptul ca a preferat aproape în exclusivitate repertoriul simfonic nu a însemnat ca gândurile ascunse nu i-au zburat catre opera, sunt convins. Toti marii dirijori abordeaza în egala masura ambele teritorii.
Revenirea lui Cristian Mandeal la literatura lirica, în contextul reluarii operei „Olandezul zburator“ de Wagner pe scena din Splaiul Bucurestilor, a fost benefica pentru afisul teatrului, pentru instrumentisti si ansamblu în general, pentru repertoriul propriu al sefului de orchestra. Talmacirea paginilor bardului de la Bayreuth i-a indus maestrului, întotdeauna, o stare de gratie. Nu pot sa uit un concert de prin anii ’80, la pupitrul Filarmonicii din Cluj-Napoca, în care a interpretat „Marsul funebru la moartea lui Siegfried“ din „Amurgul zeilor“. Efluvii sonore au inundat sala Ateneului, corzile au rascolit spiritele, alamurile au decupat taios spatiul, expresia a fost realmente sfâsietoare.
Am recunoscut si acum preocuparile dirijorului în aceste directii si pot sa consemnez cu bucurie ca, la al treilea spectacol al seriei, singurul vazut de mine, orchestra Operei Nationale a aparut sub o alta fata, într-o alta lumina. Nu pe de-a-ntregul, întrucât minuni nu se pot face peste noapte. Dar rigoarea si echilibrul, creionarile de atmosfera, rafinamentele de lectura au guvernat. Cu totul aleator, dar memorabil, îmi revin în minte tristetea evocarilor din Uvertura si transparenta viorilor la introducerea Allegro moderato a ariei lui Daland, „Mögst du, mein Kind“ din actul al II-lea. Sunt momente bune, sunt parte a solidelor câstiguri care fac sa paleasca – la o prima si indulgenta aproximare –, unele impreciziuni ale atacurilor, dar care nu pot estompa derapajele sistematice ale alamurilor. Dupa un început ferm si promitator, parca si-au propus sa urmeze deviza „Niciun act fara un chix“, incluzând aici chiar intonarea unui alt minidesen melodic într-o interventie din actul al II-lea. Mare pacat! Cu toate aceste bemoluri, este evident ca prin bagheta lui Cristian Mandeal instrumentistii din Splai pot accede la o noua era. Au potential pe deplin valorificabil, demn de înalte performante artistice, sub conducere dirijorala exigenta.
Asa cum este ansamblul coral, pregatit de maestrul Stelian Olariu, impecabil de la început pâna la sfârsit, în interventiile matelotilor („Mit gewitter und Sturm aus fernem Meer“ din actul prim si „slagarul“ „Steuermann! Lass die Wacht!“ din cel de-al treilea), ale torcatoarelor („Summ’ und brumm’, du gutes Rädchen“, din actul secund). Duelul sonor dintre marinarii norvegieni si echipajul vasului fantoma în actul ultim a fost întrucâtva neclar în relevarea planurilor sonore, dar numai din cauza amplificarii – ce-i drept, obisnuit practicate –, a celui din urma. Un dozaj mai precis gândit trebuie sa stea în atentie, la urmatoarele spectacole.
Distributia… ah, distributia! Americanul Gary Simpson, în rolul titular, s-a prezentat ca un cântaret cvasi-expirat. Deseori insonor si stins, practic „dizând“ pasajele moi, afisând un „wobbling“ accentuat în cele de angajament de forta (folosesc termenul englez pe care-l întelege mai bine decât dezonoranta „bataie“ a vocii, ce denota amplul balans al glasului), flasc în atitudini, cu look de Boris Karloff în Frankenstein (ma rog, este optiunea realizatorilor), baritonul s-a mobilizat abia în final. Cunoaste stilul wagnerian, dar când vocea nu mai raspunde, ce-i de facut? Doar sa-l evitam în viitor, daca va mai fi invitat, ceea ce totusi nu cred, mein Gott! Tot destul de sters mi s-a parut basul Mihnea Lamatic, pierdut ca sonoritate în finalul amintitei arii a lui Daland, dar cel putin s-a aratat posesorul unei voci mai proaspete decât a lui Simpson, cu intonatii placute.
În micul rol al Cârmaciului, tânarul Lucian Corchis a cântat bine, desi nota de Si bemol a cântecului „Mit Gewitter und Sturm aus fernem Meer“ putea fi mai sigura si fara opacitate. Între personajele masculine, prezenta tenorului Marius Vlad Budoiu a fost o revelatie. În primul sau rol wagnerian, inteligent abordat, clujeanul a simtit derularea frazei, stilul atacurilor si al accentuarii. A trait partitura. Vocea îi raspunde de minune pe scriitura deloc comoda. Erik este un precursor al marilor eroi si cu siguranta pe care o arata, Budoiu se poate gândi de pe acum la Siegmund, la Lohengrin, vizând înscrierea în lista unor importanti Heldentenori români, pe care îi asteptam de multa vreme.
Senta a fost Madeleine Pascu, soprana cu timbralitate rotunda, cu registru central bogat si consistent. Limitele au venit în extremul acut, uneori inegal si prea liniar (în duetul din actul al doilea cu Olandezul alternând sunetele bune de Si natural, dar si cele perfectibile), ca si în cel grav, adesea pierdut în tumultul orchestral. Poate si tempii foarte largi ai dirijorului au incomodat-o în cunoscuta balada „Johohoe!… Traft ihr das Schiff im Meere an“, din actul secund. Acesti tempi relaxati, dedicati introspectiei si mai putin economiei dinamice a spectacolului, s-au facut remarcati si în monologul Olandezului, „Die Frist ist um“, din primul act. Cu multa atentie, studiu adâncit si mici corectii, Madeleine Pascu poate deveni o Senta pe deplin valabila.
Mary a fost tânara Sidonia Nica, mezzosoprana cu voce agreabila.
Productia bucuresteana dateaza de circa un deceniu si se arata în continuare interesanta, moderna si functionala. Regizoarea Beatrice Rancea, deopotriva semnatara a unei limitate, dar expresiv gândite miscari scenice si a unui lighting design cu proiectii si elemente de efect stroboscopic (daca rosul vasului damnat este usor citibil, nu acelasi lucru se poate spune despre codurile de verde si albastru), a mers pe o idee de mizanscena minimalista, bine sustinuta de decorurile simple, stilizate ale lui Helmut Stürmer. Viziunea a beneficiat de frumoasele costume ale cunoscutei creatoare Irina Schrotter.
„Olandezul zburator“ la Opera Nationala, cu Cristian Mandeal la pupitru, ramâne un spectacol de perspectiva si rezistenta al stagiunilor bucurestene, cu conditia îngrijirii continue a distributiilor.
Autor: COSTIN POPAApărut în nr. 269