Baletul Teatrului National de Opera „Oleg Danovski“ din Constanta pare sa nu aiba odihna. Abia s-a încheiat cea de-a XXXV-a editie a Festivalului International al Muzicii si Dansului si iata-ne invitati la o premiera – în fapt o reluare a unui spectacol montat în urma cu cincisprezece ani.
În 1994, coregraful ucrainean Gheorghi Kovtun, maestru emerit al artei si director general al Teatrului de Balet din Kiev care-i poarta numele, monta o lucrare inspirata din „Cartea junglei“ de Rudyard Kipling, croindu-si propriul libret pe muzica semnata de Aleksandr Gradsky. În 2009, spectacolul este pus în scena prin eforturile concertate ale Elisabetei Pândichi-Lux si a câtorva balerini din distributia veche (Mariana Anghel, Constantin Dragomir), fapt cu atât mai remarcabil cu cât actuala directoare a companiei de balet nu participase la montarea initiala.
Gheorghi Kovtun este o veche cunostinta a constantenilor („Peer Gynt“, „Arlechinada“) si de fiecare data rezultatul colaborarii cu colectivul Operei a fost spumos, colorat, cu o coregrafie spectaculoasa, niciodata gratuita. Spre deosebire de baletele anterioare, „Mowgli“ este creat pe o partitura originala, ce nu se dezvaluie de la prima auditie si cu siguranta nu ofera accesul facil la care ne-am astepta dupa decenii de ascultat „The Bear Necessities“ al lui Phil Harris din filmul lui Disney. De altfel, filmul lui Disney ne-a marcat si memoria vizuala, încât spectatorul de vârsta (pre)scolara se asteapta la o traducere coregrafica a acestuia or, „Mowgli“ al lui Kovtun propune o cu totul alta perspectiva, iar ca adult simt nevoia de a revedea spectacolul pentru a-i digera cum se cuvine ideile.
Desi titlul trimite automat la povestea simpatica si cu happy end a puiului de om crescut în jungla, la Kovtun finalul nu este happy iar muzica, pentru o poveste de adormit copiii, depaseste sfera melodicitatii lejere, capatând accente acute în cele câteva momente de interventie vocala.
Întrucât nu am gasit nicaieri numele scenografului, adresez aplauzele mele sefei de productie Nicoleta Onas pentru împrospatarea decorurilor (gândite eficient, mai mult în planul superior al scenei pentru a lasa spatiul de dans la dispozitia interpretilor) si a costumelor (element concludent pentru intentia de spectacol dedicat în primul rând adultilor, prin lipsa mastilor animaliere si folosirea sugestiei cromatice si de material în locul imaginii descriptive).
În plan regizoral, Gheorghi Kovtun opereaza, ca de obicei, cu secvente relativ scurte, care confera dinamism spectacolului, dar linia melodica îl obliga si la tablouri destul de lungi, în special duetele dintre Mowgli si Fata (care capata o pondere mult mai mare decât în carte, dupa reteta binecunoscuta a baletelor/filmelor clasice) sau în solourile de introspectie ale eroului. În mod caracteristic pentru Kovtun, coregrafia abunda în prize, care mentin ridicat nu doar interesul spectatorilor, ci si disponibilitatea pentru încercari curajoase din partea interpretilor. si totusi, animalele sunt caracterizate toate prin acelasi gest al labelor îndoite, Baloo nu are o relationare anume cu Mowgli, iar dansurile bastinasilor nu difera mult de cele ale copilariei noastre.
Cel mai mult surprinde finalul deschis, cu Mowgli disparând în înaltul podului, spre deznadejdea Fetei, a carei unica vina fusese aceea de a-l fi salvat de la moarte, înjunghiindu-l pe Shere Khan în punctul critic al înclestarii celor doi. Acela este de altfel si momentul când Kovtun iese din paginile cartii, exprimându-si propria filozofie: desi interventia Fetei este salvatoare, Mowgli nu-si poate ierta ca victoria nu i-a apartinut lui si ca a ramas în viata datorita Fetei, în timp ce vânatoarea, învatata sub îndrumarea panterei Bagheera, nu-i crea probleme de constiinta. Framântarile filozofice legate de responsabilitate si atitudinea exagerat de demna a lui Mowgli fiind peste întelegerea celor mici, mi-as dori ca în decursul lungului turneu în Germania care îi asteapta pe balerinii constanteni spectacolul sa fie cât mai putin programat în matineu, pentru a fi gustat mai degraba seara, de catre parinti si bunici care sa le explice celor mici „de ce“. În intentia lui Kovtun, sacrificiul lui Mowgli trebuie înteles drept optiunea constienta de a (auto)elimina din ecuatie elementul de discordie, în speranta de a usura convietuirea celor ramasi în urma…
În rolul lui Mowgli, Horatiu Chereches continua sa fie acelasi dansator „vânos“, capabil sa îmbine expresivitatea faciala si corporala cu virtuozitatea tehnica, la care adauga nonsalanta lui Tarzan atunci când traverseaza scena atârnat de o liana, în fel si chip. Irina Ganea-Mihaiu, miniona si senina, mobila si degajata, este tot mai mult exponenta generatiei solistice de azi a Teatrului si, indiscutabil, cel mai bun produs al scolii constantene de balet pâna în prezent. Partitura ei fiind presarata cu elemente de dificultate (piqués, fouettés s.a.) mi s-ar parea firesc sa fie executata în pointes, cu atât mai mult cu cât rolul este unul principal. Dintre „animale“ se cuvin evidentiati Dan Dumbrava – ce bucurie sa vezi un dansator eminamente nobil prin datele native simtindu-se la largul lui într-un personaj negativ precum Shere Khan! –, si Alexandru Chis – un sacal rece, atos, emanând energie cenusie. Desi frumoasa ca aparitie, Eliza Maxim profita de rolul animalier pentru a trece în plan secund expresivitatea faciala, în timp ce Andrada Dedu (lupoaica Rakhsha) si Antoniu Gheorghiu (lupul Akela) nu gasesc suficienta justificare psihologica personajelor lor (vorbim despre un spectacol pentru adulti, nu?).
Sa mai subliniem felul cum un teatru poate înfrunta criza, oferind totusi publicului noutati sau readucând la viata „din cenusa“ lucrari meritorii, dar prea putin vazute la vremea lor. Cum în cazul companiei constantene optiunile repertoriale tin seama de regula de preferintele impresarilor, sper ca în anii ce vin sa revad si alte balete pe care publicul românesc a avut prea putine ocazii sa le aplaude.
Autor: Vivia SandulescuApărut în nr. 252