Sari la conținut
Autor: Ion Brad
Apărut în nr. 525

Mostre de dialectologie românească

    Vasile Frăţilă, Dialectologie românească (sud – şi nord-dunăreană), Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2014

     

    Din motive speciale îndrăznesc să prezint această carte, ţinând seama de pregătirea mea parţială în domeniu, ca absolvent la Filologia din Cluj. Aceste motive sunt, mai cu seamă, două. Primul: am iubit întotdeauna limba părinţilor şi strămoşilor mei. Fiind născut în satul lui Timotei Cipariu, părintele filologiei române, mi-ar fi fost ruşine, încă de la şcoala primară şi până la universitate, să-mi neglijez aceste studii. Al doilea motiv: Sâncel (acum centru comunal de care aparţine şi Pănade a noastră), din care se trăgea şi mama lui Timotei Cipariu, Salomia, tot cu numele de Frăţilă. Parcă era predestinat acest Vasile Frăţilă, bărbat ajuns şi el acum la vârsta senectuţii (s-a născut în 30 martie 1940), să devină un ucenic harnic şi devotat al celebrului nostru consătean şi înaintaş.
    Întreaga sa carieră universitară şi-a desfăşurat-o la Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie a Universităţii de Vest din Timişoara. Doctoratul şi l-a trecut în 1973, cu teza Graiul de pe valea inferioară a Târnavelor, studiu realizat în urma unor cercetări minuţioase pe teren, a parcurgerii tuturor izvoarelor scrise, relevând astfel tot ceea ce putea să însemne autenticitate şi adevăr ştiinţific.
    Filologul şi cercetătorul neliniştit şi scrupulos se opreşte pe îndelete la numele şi istoria satelor pe care le cunoştea încă din copilărie: Pănade, Iclod, Biia, Bucerdea Grânoasă (unde s-a născut Ioan Trif, vărul lui Cipariu şi tatăl lui Titu Maiorescu), Glogoveţul, Cetatea de Baltă, Crăciunelul, Jidveiul şi toate celelalte. Din acest Jidvei, celebru azi prin marca vinurilor sale şi Festivalul „Strugurele de aur“, sat cândva preponderent săsesc, cu puţini români, a cules Vasile Frăţilă şi mi l-a trimis şi mie, transcris pe coperta a II-a a Graiului de pe Târnave, acest elogiu ciparian al limbii materne: „mama când m-o legănat / Rumâneşte m-o cântat, / Rumâneşte m-o doinit / Pân-ce din somn m-am trezit. / Cât în lume oi umbla / Limba maicii n-oi uita, / Cât în lume oi trăi / Limba maicii oi vorbi. / Haide lin, dorule, lin / Că şi io-s pe loc străin / Când oi hăi pe loc de-a năeu / Haida, dorule, mereu. / Când oi hăi la casa mea / hai, dorule, când îi vrea!“
    Aceste gânduri au apărut şi în volumul omagial, publicat în Editura Universităţii de Vest Timişoara, cu titlul tot ciparian Studia in honorem magistri. În cartea aceasta impozantă (format mare, aproape 600 de pagini, texte şi fotografii) la „Tabula gratulatoria, collegae amici, discipuli“ figurează şi numele meu alături de al reputatului filolog ardelean Marius Sala, membru al Academiei Române şi director al Institutului de lingvistică „Iorgu Iordan-Al Rosetti“ din Bucureşti. Din textul său desprind aceste linii de portret, conturate cu o mână sigură: „Am ajuns câteodată să-l copiez pe maestrul meu, Iorgu Iordan. Remarc acum, aşa cum ar fi făcut şi el, că Vasile Frăţilă este un om serios, fiindcă se îmbracă în costume, cu cravată, şi jiletcă. Cred că la el acasă fişele sunt într-o ordine perfectă, aşa cum îi sunt şi ideile. Să fi contribuit la aceasta pe lângă originea sa transilvăneană de Valea Târnavei şi stagiul de trei ani la Universitatea din Leipzig unde a fost lector de română?“.
    „Tot ce se poate“, răspundeam eu amicului Marius Sala, mai ales după ce am examinat lista celor 169 de titluri de lucrări şi articole semnate de Vasile Frăţilă, în româneşte şi în alte limbi, în ţară şi străinătate. O muncă tenace, migăloasă, şi ea de inspiraţie cipariană.
    Despre cuprinsul noii sale cărţi, apărută în îngrijirea doamnei Maria Aldea, lector universitar, aflăm de la autorul însuşi:
    „Cele mai multe dintre studii sunt consacrate dialectelor româneşti sud-dunărene: aromân, meglenoromân şi istroromân, dar şi celui dacoromân, relevându-se contribuţiile datorate lui G. Weigand, S. Puşcariu, E. Petrovici şi G. Ivănescu la dezvoltarea dialectologiei şi lingvisticii româneşti.
    Trei articole cuprind o serie de note lexicale şi etimologice privitoare la dialectele istroromân şi dacoromân, amintind de o altă latură a preocupărilor noastre: lexicologia, iar, în cadrul acesteia, etimologia.
    Ultimele două contribuţii au oarecum un caracter autobiografic, una oferind informaţii despre «devenirea» noastră ca lingvist, cealaltă aducând lămuriri privitoare la relaţiile noastre cu una din personalităţile blăjene ale ultimelor şapte-opt decenii ale mileniului trecut, născută, ca şi noi, în localitatea Sâncel, personalitate care ne-a marcat dezvoltarea ulterioară.
    Articolele sunt însoţite de rezumate în limbi de largă circulaţie, cele mai multe în franceză, dar şi în engleză, germană sau italiană, păstrându-se varianta iniţială din revistele sau volumele în care acestea au văzut mai întâi lumina tiparului. Faţă de redactarea iniţială, unele contribuţii au suferit completări, în special în ce priveşte aducerea la zi a bibliografiei. Indicele de nume a fost realizat de autor.
    Volumul se adresează specialiştilor, studenţilor filologi, profesorilor de limba şi literatura română, precum şi unui public mai larg, interesat de problemele limbii române“.
    Primul capitol care m-a interesat în mod deosebit este cel intitulat Aromâna şi aromânistica – Privire panoramică, o temă care m-a preocupat, ca ambasador în Grecia, unde mai rezistă, nerecunoscută oficial, o numeroasă comunitate de aromâni. Autorul înfăţişează, pe larg, faptul că, în istoria lor zbuciumată, aromânii, fiind chervanagii, au călătorit mult, iar în secolul al XVIII-lea şi-au creat un puternic centru cultural în Moscopole, cu şcoli, cu o tipografie. Au avut şi o academie, la început în limba greacă, apoi în limba naţională, dar cu alfabet grecesc. Războaiele cu turcii au distrus Moscopolea, iar unii dintre aromânii răspândiţi în Austro-Ungaria s-au integrat în curentul Şcolii Ardelene. Printre aceştia, Constantin Roja, care a publicat la Budapesta, în 1808 şi 1809, două Studii de cercetări asupra românilor sau aşa numiţilor vlahi, care locuiesc dincolo de Dunăre.
    „În secolul al XIX-lea – notează autorul – cu ajutorul guvernului Cuza se deschide o şcoală la Târnovo, iar la Bucureşti ia fiinţă un cămin pentru aromâni şi se pregătesc noi învăţători. Pe la 1900, exista în Peninsula Balcanică 6 şcoli secundare şi 119 şcoli primare cu limba de predare maternă, în care învăţau copiii aromânilor şi ai meglenoromânilor.
    Înfiinţarea şcolilor româneşti în regiunile locuite de aromâni a avut drept urmare şi apariţia unei literaturi culte în dialectul aromân, începând cu secolul al XX-lea. Dintre reprezentanţii cei mai de seamă ai acestei direcţii literare, pot fi amintiţi: Constantin Belemace (1844-1932), George Murnu (1968-1957), Nuşi Tulliu (1872-1941), Nicolae Batzaria (1847-1952), Marcu Beza (1882-1945), Nida Boga (1886-1974)“.
    Amplu şi foarte bine argumentat este capitolul Aromâna şi aromânistica în ultimii 50 de ani.
    Insolite şi atractive pentru mine sunt unele capitole ca: Terminologia corpului omenesc în dialectul meglenoromân. Capul; Câmpul semantic al lui Gură în dialectul meglenoromân; Elementul autohton în dialectul istroromân: între menţinere şi dispariţie; Anchetele dialectale ale lui Gustav Weigand în regiunea Someşului şi a Tisei; Sextil Puşcariu şi dialectul de pe valea superioară a Oltului; Emil Petrovici – dialectolog. Notez că acest bănăţean de origine, Emil Petrovici, era un mare specialist în fonetică şi fonologie, dialectologie şi istoria limbii, onomastică, toponimie, antroponimie. El ne-a predat şi nouă, în anul I, slavistica. Sub îndrumarea sa am scris primul meu referat la unul dintre seminarii. Savant adevărat, rector al Universităţii din Cluj, în ultimul său drum spre Bucureşti, două trenuri de noapte s-au ciocnit în apropiere de Blaj din cauza unui cantonier care funcţionase cândva la halta CFR dintre Pănade şi Sâncel. Satul în care, aşa cum am mai spus, s-a născut şi Vasile Frăţilă.
    La Indicele de nume (aproape o mie), printre cele 66 de la litera „B“ figurează şi al meu, ca unul care i-am fost apropiat şi sprijinitor întotdeauna, beneficiind, la rândul meu, de colaborarea sa în mai multe acţiuni culturale importante.
    În sfârşit, o ultimă curiozitate şi realitate, o reprezintă Indicele de cuvinte.
    Unele sunt urmărite în albaneză, armeană, bielorusă, bulgară, friulană, germană, greacă, mediogreacă, neogreacă, italiană (dialectul veneţian), macedoneană slavă, (daco)română, meglenoromână, istroromână, slavă comună, slavă veche, slavonă, slovenă, turcă, ucraineană.
    Să tot citeşti şi să te cruceşti, nu alta!