Fara sa fie un roman propriu-zis (desi pe coperta întâi editura asa o recomanda), ci mai degraba o fictiune politica, deci cu un grad minimal de prelucrare a referintei, cea mai recenta carte a profesorului de marketing politic si analistului Bogdan Teodorescu, „Baieti aproape buni“ (Editura Tritonic, Bucuresti, 2010) ar trebui în mod normal sa fie una de succes la public. Îndelunga experienta jurnalistica a autorului, precum si subtila cunoastere a politicului în articulatiile sale cele mai intime, reusesc sa constituie un obiect cultural a carui verosimilitate si acuta actualitate alcatuiesc iluzia unui univers palpabil si a unei realitati abrupte. Evenimentele, întâmplarile, povestile, zonele de recrutare a personajelor, atât de familiare societatii românesti, sondarea teritoriilor ocultate ale mecanismelor politice, toate concura spre o compatibilitate maxima între asteptarile cititorului si informatia continuta în mesajul auctorial. Iar mesajul nu este unul simplu. Povestea prinde în itele ei cele mai complexe si contradictorii înfatisari ale socialului si politicului, un politic eliberat de conjuncturalul prim, ancorat însa în conjuncturalitatea superioara a metabolismelor transpolitice si mentalitare. Fara parti pris, pastrându-si o distanta profesionala fata de întâmplari si personaje vag recognoscibile, Bogdan Teodorescu reuseste o fresca a lumii românesti actuale socanta si inteligibila totodata, pe care unul dintre cei mai importanti romancieri ai nostri, Augustin Buzura, nu ezita sa o recomande „ca lectura obligatorie celor ce doresc sa cunoasca fetele vizibile, dar mai ales cele mai ascunse ale lumii noastre“, fiindca se preocupa de „distanta enorma dintre adevar si minciuna sau, cu alte cuvinte, despre manipulare“. O lume lipsita de iluzii.
Din pacate proza de actualitate ce nu se adreseaza neaparat si exclusiv unui public restrâns, sofisticat, si vorbim aici de proportia ei cea mai semnificativa, are o problema cu raportarea la prezent. Sau directetea pe care o presupune este îndreptata agresiv catre cititor sau, la polul opus, uita cu totul de acesta, cu aroganta tehnicoida si ifose deconstructiviste. Prezentul atacat frontal, fara participare umorala si nedichisit cu ilizibile pretiozitati diegetice, scrisul direct, povestea pur si simplu, sunt îndeletniciri vulgare pentru prozatorul român de azi care nu scrie, totusi, capodopere. Asa cum ideea „obsedantului deceniu“ îsi rezerva, din prudenta politica, o marja de defazaj, atacând de pe teren stabil si cu spasme eseistice teme deja rezolvate, problematice doar prin reverberatie diafana cu prezentul, proza de astazi pare tentata mai curând de trecutul predecembrist, iar când catadicseste sa priveasca în jur, o face prin oglinzile catoptrice ale mizerabilismului scurt si opac, dând realismul din mâna pentru expresivismul de pe gard. Excesul umoral, evazionismul experimentalist, abolirea logicii referentiale nu fac altceva decât sa îndeparteze cititorul. Cu un profil modificat de ritmurile contemporane, acesta doreste un acces mai direct la fictiune si o aderenta mai puternica la realitate. Cititorul e dornic de povesti, si de povesti cât mai apropiate de experienta sa. Se observa în literaturile din jur, mai cu seama aceea din fosta Uniune Sovietica, nu o mai punem la socoteala pe cea occidentala, o tot mai terestra abordare tematica, fara ca finetea si subtilitatea sa aiba de suferit. Rupta de public si de realitate, proza româneasca, în schimb, cu exceptiile putine care confirma regula, se vrea scrisa doar si direct pentru critica, oferta ocolind cu superbie cererea. Penuria de poveste, prin evazionism literar, determina penurie de cititori.
De cititori nu ar trebui sa duca lipsa însa „Baieti aproape buni“. Pornind de la povestea uciderii din greseala a unei ziariste, de catre un bodyguard drogat, angajat al unui influent personaj, cartea arunca în scena politicieni versatili, oameni de afaceri dubioase, jurnalisti, chiar si un presedinte cinic si grobian, toti angrenati în jocul musamalizarii, demantelarii, recompunerii, dezvaluirii si escamotarii. Acest întreg mecanism nu duce de fapt nicaieri, se întâmpla din toate cele enumerate mai sus câte ceva, de fiecare data pentru a declansa un nou impas, produsul acestui proces nefiind altceva decât mecanismul însusi ce se reproduce pe sine. Nu prea e loc de speranta într-o astfel de lume. Cititorului i se da impresia ca recunoaste personaje si fapte, dar, de fapt, aceste personaje nu sunt decât alcatuiri metonimice de vechi naravuri, personificari ale viciului valabil sub orice vremi si în orice anotimpuri, amintind de colectia de fiziologii, de personajele-fanion ale lui Nicolae Filimon. Cartea pare a se simti mult mai bine în compania unor lucrari cu fizionomie pedagogica, scrise de oameni implicati într-un fel sau altul în viata politica, si a caror constiinta si întelegere salta deasupra perceptiei colective la îndemâna, a doxei. Roman nu poate fi, iarasi, fiindca personajele sunt transparente, fara grija de individualizare, reprezinta mai degraba tipologii generice, agenti ai moravurilor (securistul ziaristul, politicianul, ministrul, omul de afaceri), iar întâmplarile rezultate din cascade de coincidente si interactiuni dirijate sunt de fapt scenarii vivante ale unor reprezentari morale.
În zona moralitatilor îsi afla sorgintea asemenea lucrare, la frontiera trasata de un Dinicu Golescu, cu a sa „Însemnare a calatorie mele…“, de Filimon sau de Ion Ghica, în „Scrisori“… Daca luam la întâmplare citate din Ghica, bunaoara, avem sentimental, nu ca ne-am fi întors în timp, ci ca timpul acela nu ne-a parasit deloc; ca, de fapt, spatiul în care convietuim e ursit sa ramâna aceeasi terra incognita pe care o descoperim, o redescoperim de fiecare data, cu fiecare generatie. Iata: „Venit domn pe putini ani, Caragea cauta sa adune cât mai curând o avere cu care sa poata trai maret în strainatate. Prin urmare, el a lasat un mare nume în felul jafurilor. Se zicea în tara pâna mai deunazi ca se fura ca în vremea lui Caragea. În domnia lui, toate slujbele si caftanele se dau pe parale. El a suit birurile într-un mod nepomenit…“ („Din vremea lui Caragea“). Printr-un minim exercitiu de imaginatie putem lesne înlocui pe Caragea-voda cu cine vrem noi. Cei mai înfocati patrioti „cred ca, desi n-au fost la batalie, dar ca fara vitejia lor cea civica tara Româneasca era pierduta, umilita. Batjocorita, taiata de turci si ca muscalii îi stergeau o bucata de pamânt si mai mare“ Acestia „nu lasa nimica trecutului, cred ca ei au facut cerul si pamântul românesc, ca ei sunt începutul si sfârsitul…“. Daca în România secolului XIX confiscarea trecutului, prezentului si viitorului se facea prin gazete si discursuri, în cea a secolului XXI se înfiinteaza chiar o comisie prezidentiala, cu un institut aferent, sortite numai si numai sa „condamne“ comunismul la aproape douazeci de ani de la disparitia sa ca regim, propunându-si nu atât cercetarea, în sens stiintific, a crimelor comunismului, ci mult mai vardista „investigare“, detectivi fiindu-i oameni ce nici în visele lor cele mai îndraznete n-au miscat un deget împotriva regimului „condamnat“; chiar din contra, se poate spune. Iarasi, Ion Ghica, citându-l pe Filimon: „Ciocoiul îsi creste copiii cu slugile pâna îi aduce în gradul cel mai înalt de coruptiune, si atunci îi trimite în Franta. Ciocoiul si puiul de ciocoi nu se pronunta definitiv pentru nici o doctrina politica, ca sa poata esploata toate doctrinele.“ („Scoala acum 50 de ani“). Ca-si trimite odrasla în Franta sau la Bruxelles, ciocoiul trece cu dezinvoltura de la social democrati la populari si invers, daca interesele tarii o cer. Iar scrisoarea a VII-a, „Liberalii de altadata“, ar putea fi citata pe de-a-ntregul.
Nu e neaparat meteahna româneasca aceasta ruptura traumatica dintre guvernanti si guvernati, dintre clasa politica si popor. Este o maladie ce se propaga în sistemele politice rudimentare, analfabete, de pretutindeni. Într-o scriere austera si necrutatoare, un mare eseist argentinian, Martínez Estrada, face un portret deloc flatant coruptiei ca principal generator al faliei sociale. Bunaoara constructia de cai ferate cu bani de împrumut (în principiu vector civilizator), împânzirea tarii de rute haotice de mii de kilometri, cum, la noi, miile de kilometri de autostrada pe hârtie si studii de fezabilitate, nu sunt altceva decât o sursa de îmbogatire a celor putini. Coruptia e aceeasi pretutindeni si oricând: „Caile ferate aduceau tarii bani cu împrumut; cu garantia acestor bani, guvernul contracta împrumuturi noi, care însa nu se mai investeau în scopurile propuse. Guvernul putea sa le cheltuiasca dupa bunul lui plac…“ Concluzia amara a lui Estrada: „Privit din tren, adevarul acesta pare un joc de cuvinte; trebuie vazut cu ochii celui care ramâne dupa plecarea trenului. Trebuie sa privesti din afara vagonului, dinspre adâncuri, acolo unde se afla viscerele si organele unui corp cu trei dimensiuni, înfatisat pe harti ca o retea de linii negre pe un fond alb. Adevarul si viata se gasesc în acest fond ce reprezinta interiorul nostru, cu viscerele si urmasii de mâine. Progresul Republicii este în opozitie cu interesul celor care au facut-o prospera si va fi o realitate pentru noi numai atunci când nu va decurge prin contrast cu ceea ce zace mort, când întregul corp social va fi sanatos si când nu va mai fi doar euforia unui cap despartit de trup…“ („Radiografia pampei“). Un adevar a carui frumusete sta în asprimea sa.
Mai curând un eseu politic, un pamflet, este lucrarea profesorului Bogdan Teodorescu; e drept, unul distribuit pe roluri si instrumentat narativ. Gasim aici încastrata o întreaga memorie colectiva ce colectioneaza aberatii, naravuri si tâmpenii, pe cât de gogonate, pe atât de repetabile. O memorie colectiva uituca, condamnata sa repete la nesfârsit aceleasi greseli. Gospodinele mineriadelor nu sunt personaje pasagere, ele se duplica cu fiecare intelectual fandacsios de curte ce se asterne în calea oricarei puteri. Adulatorul si informatorul ceausist se reproduce în fiecare dintre acestia, din pacate cu o frecventa mai teribila, si cu un entuziasm sporit. Delatiunea postceausista parvine la proportii uriesesti, conducând chiar la crima, si totul pe fondul inflationist de colinde trepanând creierul prin mii de tulnice, difuzoare sau boxe, de sarmale si cârnati prajiti, de soboare de popi cu sfestania pe la hipermarketuri, de reporteri inaugurând, în direct, la televiziunea publica, la ora de audienta maxima, un banal magazin italian (cazul De Fonseca e unul naucitor). Ticalosia nu este apanajul ceausismului; realitatea ne demonstreaza, împreuna cu Bogdan Teodorescu, ca ea nu cunoaste nici margini, nici frâna, fiindca supravietuieste un personaj, unul si acelasi, repetabil oricând, „un personaj cu ochii goi, netraversati de nici un sentiment. Cel care va apasa întotdeauna linistit pe tragaci, fiindca nu este nimic în interiorul lui care sa-l opreasca. Si alaturi de el, alte mii de oameni vor sta pe margine si vor aplauda, privind macelul cu aceiasi ochi goi si aceeasi satisfactie criminala izvorâta din bucuria imaginii unui semen zdrobit. Armata perfecta, populatia perfecta, masa de manevra perfecta. Atât timp cât tu esti la cârma. Daca, din neatentie sau ghinion, ajungi în partea cealalta, rastignit pe caldarâm, nu ai nici o sansa“. În fiecare din noi zace câte o gospodina filominereasca si barbofobica. Ne-o spune un specialist în manipulare ce cunoaste mecanismul chiar din laboratoarele sale, si de pe coridoarele puterii. Rastignit pe caldarâm, nu ai nici o sansa. Rinocerita e pandemica si „omul nou“ e infinit reproductibil. Oricât de suprarealist ar suna, e mai mult decât realist sa realizam ca vor zbura mereu oameni din balcoanele
parlamentului.
Autor: NICOLETA SÃLCUDEANUApărut în nr. 308