Sursele modernismului românesc. Modernismul în critica occidentala ante- si interbelica
Într-un preambul al discutiei de fata, articolul „Modernismul – document si fantasma. Deriva reperelor“, aparut în „Cultura“, nr. 22, din 27 iunie a.c., discutam despre consecintele pe care una dintre directiile actuale ale istoriografiei franceze – constientizarea si tratarea absentei conceptului metaliterar de modernism în Franta primei jumatati a secolului al XX-lea – le-ar putea atrage asupra istoriografiei românesti, unde acest concept s-a impus fara echivoc, cel putin de la E. Lovinescu încoace, si în conditiile în care cultura franceza era, la acel moment, sursa predilecta de inspiratie a criticilor si istoricilor literari români (în orice caz, sursa predilecta a lui Lovinescu, artizanul conceptului de modernism literar românesc).
Culturile latine
Teoria absentei unui curent „modernist“ în literatura franceza, confirmata de Michel Murat în „La Langue des dieux modernes“ (2012), pare – la o sumara revedere a peisajului critico-istoric al Frantei începutului de secol XX – cu adevarat îndreptatita. Pentru Jacques Rivière, de pilda, curentul care se succeda simbolismului ar fi „cubismul literar“: „cubismul literar nu e în fond nimic mai mult decât o rafinare a simbolismului“ („Le Roman d’aventure“, 1913), miscarea Dada tragând „consecintele extreme ale principiilor pe care s-au întemeiat simbolismul si apoi cubismul“ („Reconaissance à Dada“, 1920).
Desi în „Discussion sur le Moderne“ (1920) pomenise de „modernisme“ si „modernism“, preluând terminologia preopinentului sau din acel moment, Gonzague Truc, în „Histoire de la littérature française de 1789 jusqu’à nos jours“ (1936), Albert Thibaudet scrie despre „Generatia de la 1914“ fara a o califica drept „modernista“ si a situa conceptul în linia romantismului, a realismului, a „miscarii naturaliste“ si a simbolismului repertoriate anterior. Mai atractiv i se pare lui Thibaudet, atât pentru calificarea prozei, cât si a poeziei de dupa 1914, conceptul de „aventura pura“, deprins în descendenta lui Rivière si a romanelor lui Gide si Fourier, însa, macar în ce priveste poezia, „aventura“ se consuma, pentru Thibaudet, doar în regim deziderativ, câta vreme „Generatia de la 1914“ îi pare, de la 1789 încoace, singura care „n-a avut poetii sai“ si care si-a pus în lumina mai degraba antecesorii (oricum, Thibaudet are o teorie conform careia literatura franceza se poate nutri, în vremuri de criza si sterilitate, din stocul generatiilor anterioare – o teorie care justifica, semnalând totodata, lipsa poetilor reprezentativi pentru anii de dupa 1914 si explica, pe de alta parte, rolul delegat „mai vechilor“ Mallarmé, Rimbaud, Valéry sau Proust de a „mentine“/ alimenta o literatura care nu si-a creat un limbaj si niste figuri originale – adica o literatura care nu si-a creat modernii).
Un alt istoric cu vizibilitate în epoca, Daniel Mornet, îsi încheie a sa „Historie de la littérature et de la pensée française contemporaine. 1870-1925“ (1927) inventariind „romanul umanist“ sau „literatura amabila, vesela si fantezista“ – fara o vorba despre modernism; singurele concepte desemnând curente ferme sunt, în ce-l priveste, clasicismul, romantismul, naturalismul si simbolismul. Cât despre Marcel Raymond, acesta apeleaza sporadic, în „De la Baudelaire la suprarealism“ (1933; 1940), la termenii de „modernism“, „moderniste“, „modernista“ în capitolele „Originile poeziei noi. Guillaume Apollinaire“ si „Catre o poezie a actiunii a vietii moderne“, dar faptul nu-l determina sa delege modernismului calitatea de curent, ca simbolismului, sau macar de miscare, ca dadaismului ori suprarealismului. Pe de alta parte, „modernismul“ nu era un personaj absolut absent în vocabularul literatilor francezi ai vremii: Louis Aragon, de pilda, îl foloseste tel quel, în 1929: „Le modernisme est l’acceptation des mots d’ordre concrets que sont les mots, les objets, les idées modernes“ („La Révolution Surréaliste“, nr. 12, 15 dec. 1929).
În istoriografia postbelica franceza, Philippe van Tieghem („Marile doctrine literare în Franta“, 1968) îsi încheie periplul prin „realism“, „simbolism“ si „suprarealism“, fara a introduce „modernismul“; Henri Meschonnic chestioneaza, în „Modernité modernité“ (1988), epistema modernitatii din mai multe unghiuri, inclusiv discutând fraza de mai sus unde Aragon pronunta cuvântul „le modernisme“, însa când vine vorba de acceptia restrânsa, anglo-saxona, a modernismului, ca miscare delimitata în timp, între 1910-1930, e limpede ca aceasta viziune fragmentarista e departe de a intra în gratiile teoreticianului francez: „Daca istoria literara decide sa numeasca modernism cutare miscare, engleza ori spaniola, atunci termenul capata un sens tehnic. Se fixeaza. Nu mai participa decât fragmentar la modernitate“ (ed. Gallimard, 2005, p. 26).
Lucrurile par sa se clarifice întrucâtva, si „vidul“ modernist în Franta primei jumatati de secol XX începe sa fie revelat si asumat tot mai des spre sfârsitul secolului: profesor la „Université Michel de Montaigne“, Bordeaux III, Yves Vadé sustine, în contributia sa la antologia „The Turn of the Century. Modernism and Modernity in Literature and the Arts“ (eds. Christian Berg, Frank Durieux, Geert Lernout, ed. De Gruyter, 1995), un punct de vedere similar aceluia vehiculat de Michel Murat în „La Langue des dieux modernes“: conceptul de modernism nu a intrat în jargonul critico-istoric francez din prima jumatate a secolului al XX-lea: „Franceza nu cunoaste deloc, de fapt, dintre modernismele inventariate, decât modernismul teologic (condamnat de Papa Pius al X-lea, în 1907, n.m., T.D.) si, mai târziu, modernismul din arhitectura, referitor la Charta de la Atena, semnata în 1933. În literatura noastra, nicio miscare nu s-a intitulat modernism. Folosirea termenului de «modernism» în istoria literara, în locul celui de «modernitate» ar fi deci o solutie terminologica de sinteza, a carei oportunitate ramâne de discutat“ (op. cit., pp. 53-54).
În Italia, prigoana împotriva catolicilor modernisti pare sa se fi soldat cu tabuizari si mai drastice, modernismului preferându-i-se il ermetismo (v. M. Calinescu, „Cele cinci fete ale modernitatii“). Doar metaliteratura hispanofona cunoaste varianta el modernismo, propagata pe filiera poetului nicaraguan Rubén Darío spre sfârsitul secolului al XIX-lea si crescuta în sfera de influenta a simbolismului francez – însa e mai putin probabil ca acest „modernism“ latino-american sa fi patruns în ariile familiare criticilor si poetilor nostri.
Spatiul anglofon
În spatiul anglofon, Ezra Pound, cu teoria imagismului (v. „A Retrospect (1913 and 1918)“), si T.S. Eliot, cu cea a „disocierii sensibilitatii“, exprimata în „Poetii metafizici“ (1921), se apropie întrucâtva de dezideratele post-simboliste expuse de Rivière în „Le Roman d’aventure“, în „Reconnaissance à Dada“ sau în „La Crise du concept de littérature“ (1924): abandonarea subiectivitatii multivalent stoarsa pâna în simbolism (coincizând cu o respingere a întregului secol XIX: acea „sentimentalistic mannerish sort of a period“) si cucerirea unei „distante“ salubre a subiectului fata de realitate – o poezie, cum îi place lui Pound sa spuna, „nearer the bone“, „austere, direct, free from emotional slither“, v. „A Retrospect…“. Niciunul dintre acesti poeti-teoreticieni nu se revendica însa, cel putin în primele doua decenii ale secolului, de la un curent calificat si expres disociat de altele contemporane drept modernist. Metanaratiunile postbelice anglofone explica si de ce. În „The Social Context of Modern English Literature“ (Blackwell, Oxford, 1972), Malcolm Bradbury sintetizeaza modul cum au fost asimilate în jargonul criticii „normele neo-simboliste ale modernismului“, într-o epoca în care scriitorii tineau deja sa uite de experimentele „moderniste“: „Felul în care modernismul a fost acreditat – atât de catre criticii literari, cât si, ulterior, de public – are un interes deosebit în sine. (…) despre acceptarea critica (a modernismului, n.m., T.D.), s-ar putea spune pe scurt ca multe dintre teoriile Noii Critici din Statele Unite si din Anglia, atât în tratarea literaturii prezentului, cât si în cea a trecutului, sunt derivate din anume aspecte ale esteticii moderniste. Vârful de acceptare (a esteticii moderniste, n.m., T.D) s-a înregistrat între 1940 si 1950 – chiar în momentul în care scriitorii însisi pareau sa fuga de modernism“ (op. cit, p. 98). Asadar, asumarea explicita a conceptului de „modernism“ în Anglia si Statele Unite nu trebuie cautata mai devreme de 1940, oricât de timpurii vor fi fost indicii coagularii lui informale. În aceeasi ordine de idei, „Modernism – Blackwell Guides to Criticism“, ed. Michael H. Whitworth, 2007, arata ca, în lumea anglofona, prima atestare metaliterara a modernismului apare în 1927, la Robert Graves & Laura Riding, „Survey of Modernist Poetry“. Se presupune ca termenul modernism aparuse în presa anglofona în jur de 1908 (v. J.A. Scott-James, „Modernism and Romance“; T.E. Hulme, „Lecture on Modern Poetry“, ambele din 1908), ca ulterior are o vehiculare sporadica (mai frecventa dupa 1920 – informatie preluata apud M. Calinescu 1977, „Faces of Modernity“), dar ca, idem Bradbury, nu e asumat convingator înainte de 1940 („e o raritate“ – apud Chris Baldick, „The Modern Movement“, 2004).
Metanaratiunile anglo-saxone postbelice identifica, în consens, germenii modernismului teoretic în imagismul lui Ezra Pound si în discutia privind „disocierea sensibilitatii“ a lui T.S. Eliot (cf. Frank Kermode, „«Dissociation of Sensibility»: Modern Symbolist“, 1957). Poe nu e, în genere, creditat a se fi aflat la începuturile modernitatii literare (v. T.S. Eliot, „From Poe to Valéry“, 1948) cu forta cu care o fac, în Franta Baudelaire (v. si Rivière, „Le Roman d’aventure“, unde, într-o nota de subsol, referirea la Poe ca la „initiatorul simbolismului“ are alura de loc comun) si apoi René Wellek, în conferinta „Termenul si conceptul de simbolism în istoria literara“ (1969). În orice caz, trebuie sa mentionez ca tezele concertate de Wellek, atât în „Istoria criticii literare moderne“ (volumele VII-VIII, tratând finele secolului XIX si prima jumatate a secolului XX, unde despre modernism, cu varianta „modernisme“, se pomeneste doar în articolul despre Georg Lukács), cât si în conferinta despre simbolism, sunt în buna masura, o exceptie de la vulgata nord-americana postbelica a cercetarii metaliterare, unde modernismul ajunge sa fie echivalat cu întregul curent post-romantic, incluzând avangardele (vulgata descurajata si de Matei Calinescu, în „Cele cinci fete ale modernitatii“, prin separarea modernismului de avangarde). Nu numai ca reputatul istoriograf american cu radacini central-europene nu accepta expansiunea termenului de modernism în trendul cercetarii postbelice globale (preferând disocierea: simbolism+seria avangardelor), dar contesta din principiu beneficiile unui astfel de hiperonim/ concept integrator, dupa cum nu crede în avantajele sistemelor dicotomice universale, care deleaga toata istoria culturii unor tipare binare cu valabilitate ubicua si pancronica.
Spatiul germanofon
O mai probabila cariera va fi facut termenul de modernism, în dauna simbolismului, dupa acelasi René Wellek, în spatiul germanofon – v. „Termenul si conceptul de simbolism în istoria literara“: „Cartea lui Eugen Wolff «Die jüngste Literaturströmung und das Prinzip der Moderne», Berlin 1887 pare sa fie sursa acestui termen. În 1884 Arno Holz da urmatorul îndemn: Modern sei der Poet, Modern von Scheitel bis zur Sohle (Poetul sa fie modern, modern din cap pâna în picioare)“, în „Conceptele criticii“, Ed. Univers, 1970, p. 411. Daca acestei pozitii i se coroboreaza aparitia, la Viena, în ultimul deceniu al secolului XIX, a miscarii Wiener Moderne (1890-1910), exprimata în arta, arhitectura, muzica, iar prin operele lui Hugo von Hofmannsthal, Stefan George, Rainer Maria Rilke, Arthur Schnitzler, Karl Kraus – si în literatura, ipoteza lui Wellek pare plauzibila.
Comparata însa cu opiniile altor istoriografi ai spatiului germanofon, teoria lui Wellek devine chestionabila. Hans Ulrich Gumbrecht, de pilda, în „A History of the Concept «Modern»“ (originalul german apare în 1978), distinge o scurta perioada în care die Moderne, a carui acceptie post-romantica o daduse Eugen Wolff (în lucrarea citata si de Wellek), pare a-si croi un public, la limita secolelor al XIX-lea si al XX-lea, pentru a intra apoi într-o criza interna si a suferi, dupa 1900, o debarcare în favoarea conceptului de „avant-garda“. „Modernism – Blackwell Guides to Criticism“ (ed. cit.) confirma teza lui Gumbrecht, îndeosebi prin speta traducerii în engleza drept „Ideology of Modernism“ a unui text de G. Lukács intitulat, în originalul german, „Die weltanschaulichen Grundlagen des Avantgardismus“ (în fapt, un capitol-sectiune din „Wider den mißverstandenen Realismus“, 1958): „Traducatorii au redat termenul de «Avantgardismus» folosit de Lukács prin «modernism», în locul mai literalului «avangardism». Din perspectiva importantei distinctii pe care Peter Bürger si altii au facut-o între «modernism» si «avangarda», decizia translatorilor poate parea nefericita, însa unul dintre putinii comentatori care au semnalat problema a opinat ca Lukács a apelat probabil la termenul de «avangardism» tocmai fiindca nu exista un termen mai bun în 1958“ („Modernism – Blackwell Guides…“, ed. cit., p. 102). În orice caz, Wellek si Gumbrecht ajung la pace daca limitam discutia la scurta perioada de doua decenii dintre 1887 si 1907/ 1910 în care germanul die Moderne e posibil sa fi fost preferat conceptului francez de simbolism, dupa care va fi fost înlocuit de Avantgardismus. În concluzie: ori simbolismul nu s-a impus în Germania, unde a circulat mai degraba die Moderne, care, dupa Wellek, era o solutie indigena de respingere a naturalismului; ori termenul de modernism nu s-a impus în Germania, preferându-i-se mai degraba Avantgardismus, cum arata „Modernism – Blackwell Guide…“, fapt ce nu exclude totusi scurta lui cariera de doua decenii, acoperind intervalul dintre 1887 si 1907. Sau, o alta varianta de interpretare: ori „Modernism – Blackwell Guide…“ e confiscat de trendul cercetarii actuale (care pare ireparabil convinsa ca enciclica papala din 1907 a retezat sansele conceptului de modernism literar la afirmare, inclusiv în aria germanofona), respectiv de consensul asupra unui „modernism“ cvasi-inexistent în metaliteratura înainte de 1940 – dar nu absolut inexistent, dupa cum se încapatâneaza sa arate, totusi, documentele epocii (v. Wellek: exemplele Wolff si Holz; sau aparitia, în 1929, a lucrarii lui V. Klemperer, „Die moderne französiche Lyrik“); ori Wellek face o afirmatie hazardata, decretând succesul unei formule doar pe baza unor dovezi sporadice (fiindca doi autori, i s-ar putea replica, nu fac uzul).
Asa stând, pare-se, lucrurile în istoriografia postbelica occidentala, îmi propun, în numerele viitoare ale „Culturii“, sa fac o scurta genealogie a conceptului de modernism pe teren românesc, în acceptiile sale pre-lovinesciene si lovinesciene.