partea a IV-a
Ma intâlnesc in centrul orasului cu sora B. si sora G., cele doua misionare de la Martorii lui Iehova, ca sa mergem impreuna acasa la Viorel, un fost preot ortodox si proaspat membru, de câteva luni, al bisericii lor. Le rugasem cu câteva zile inainte sa imi faca, daca se poate, cunostinta cu câtiva membri români. Eram curioasa sa vad cum traiesc si ce anume i-a purtat catre o religie atât de straina majoritatii oamenilor din România si care, mai mult decât atât, este privita cu suspiciune. M-am mirat când am auzit ca un fost preot ortodox e de acord sa vorbeasca cu mine, o scriitoare interesata de un articol de revista despre el. Dar iata-ne, o americanca, o englezoaica si o românca strabatând orasul de provincie indreptându-ne inspre un fost camin de nefamilisti dintr-unul din cartierele marginase.
„Viorel stie ca vreau sa scriu un articol despre el?“ le intreb si sora B. imi raspunde ca nu. Am emotii pentru ca nu vreau sa il iau prin surprindere si nici sa il pun intr-o pozitie incomoda, dar nici nu-mi vine sa dau inapoi.
Intram printr-o usa darapanata in blocul de patru etaje impartit ca un camin studentesc. Unele usi au fost inlocuite cu termopane, holurile sunt curate, dar casa scarilor e ponosita si are geamuri sparte la aproape toate etajele.
Urcam pâna la trei si ne oprim la o usa la capatul culoarului, in fata careia sunt trei perechi de pantofi: una de femeie, alta de barbat si una de copil.
Sora B. bate la usa. Ne deschide un baiat cam de unsprezece ani, cu o fata zâmbitoare. Vedem prin crapatura usii, lânga patul asezat chiar lânga intrare, un pat dublu in care doarme o femeie de treizeci si ceva de ani.
„Buna Daniel,“ il saluta sora B. pe baiat care incepe sa o traga delicat de umar pe femeia adormita.
„Mama, scoala,“ zice, „au venit surorile.“
Femeia se trezeste greu. Somnoroasa si ametita se ridica in capul oaselor cu o privire speriata de parca am fi fost portareii veniti sa o dea afara din casa. Isi aduna incet simturile si ne zâmbeste jenata. Isi trage peste piept puloverul ponosit care ii acopera camasa incheiata strâmb la un nasture. E frumoasa, cu trasaturi regulate, dar pielea ridata prematur, cu un par lung si bogat, strâns intr-o coada la spate. Are ochii vii si limpezi, macar ca speriati.
„Scuzati-ma va rog… poftiti! Poftiti! Viorel nu e acasa, dar trebuie sa vina in curând. Poftiti!“
Intram in camera mare in care, pe lânga patul de lânga usa mai sunt doua asezate pe celalalt perete, o masa la geam, un dulap inalt cât zidul si o mica bucatarioara improvizata dintr-un aragaz cu butelie si câteva oale. Pe geam se vad gârla si un teren viran plin de peturi.
Ma simt jenata ca am trezit-o si am sentimentul ca dau buzna. Pe unul din paturi vad inca un copil, un baietel de trei ani care se trezeste si el si incepe sa plânga speriat. Maica-sa il ia in brate si incearca sa-l linisteasca, rastindu-se putin la el sa stea potolit ca au musafiri.
„Poate ar trebui sa venim alta data?“ ii soptesc sorei B. care da zâmbind din mâna semn ca nu-i cazul si incepe sa vorbeasca cu copiii in româna ei perfecta, dar cu un accent pronuntat.
„Ionel, vrei bomboane?“ il intreaba ea pe baietelul cel mic care se opreste din plâns si, cu lacrimile inca pe obraz, da din cap ca da. De aici lucrurile se mai destind, toata lumea râde de dragalasenia lui. Schimbam câteva cuvinte si cu baiatul cel mare care poarta un tricou al unei echipe de fotbal, jambiere si adidasi. Se pregateste sa iasa, dar il asteapta pe taica-su care apare dupa câteva minute. E un barbat de statura medie, putin grasut, cu tenul masliniu, parul grizonat si niste cearcane adânci. Pare sa fie trecut bine de patruzeci. Aveam sa aflu ca are doar treizeci si opt de ani.
„Ma scuzati, ma scuzati ca am intârziat,“ ne saluta zâmbind si da mâna cu toata lumea. Ma prezint si eu si ii spun cu inima strânsa ca doresc sa scriu un articol despre el. Asta il surprinde intr-un fel confuz. Ma uit incruntata la cele doua surori care imi dau insa votul de incredere ca fiind om in regula, zâmbindu-i lui Cristi si povestindu-i ca am petrecut câtva timp la biserica, spre a scrie despre ei toti. Asta il mai linisteste si trecem peste momentul incordat.
Doamna ne pofteste pe toti la masa de la geam si ne toarna suc de portocale din indulcitor in pahare cu poza lui Mos Craciun si sigla de la Coca-Cola. Hotarasc brusc sa trec direct la subiect, pentru a nu da timp fricilor si suspiciunilor sa se instaleze din nou, acum ca totul arata cam oficial cu noi stând la masa asteptând sa inceapa „interviul!“.
„Viorel,“ zic, „imi povestesti putin de tine? De unde vii tu? Ce te-a facut sa treci de la ortodoxie la Martorii lui Iehova?“
Se uita direct la mine cu ochii mari pe deasupra cearcanelor si se porneste. Imi spune ca a crescut la tara. Ca mai are o sora. Ca mama lor le spunea de când erau mici ca el avea sa se faca popa, iar ea invatatoare. Popa s-a facut si pret de vreo zece ani a dus-o binisor. S-a insurat si i-a mers bine intr-o parohie de provincie, trecând prin gradele preotiei si visând sa ajunga la Bucuresti. Doar ca la un moment dat, Dumnezeu singur stie de ce, totul a inceput sa se duca de râpa. Intâi i-a plecat nevasta. Nu intreb de ce, ca mi se pare prea dureros, mai ales ca noua sotie e lânga noi. Din cauza divortului insa ii era amenintata si slujba, fiindca la noi, la ortodocsi, preotii trebuie musai sa fie insurati si daca nu-s, nu pot sluji. Mai marii bisericii i-au dat un an de zile sa-si gaseasca pe altcineva si, fiindca n-a reusit, i-au dat drumul din biserica si i-au spus sa revina când isi pune ordine in viata personala.
„Au trecut cinci ani pe urma,“ imi zice oftând adânc „si n-am reusit sa ma intorc la preotie. M-am dus la tara la ai mei si n-am fost om. Mi-am lasat barba, nu ma spalam, nu ma interesa daca mor sau daca mai traiesc… aratam ca un salbatic. Pe urma a trebuit sa-mi revin… sa ma duc la munca, sa fac ceva, mai ales ca era si Daniel cu mine.“
Daniel, copilul cel mare, e asadar fiul lui din prima casatorie.
„M-am dus la munca… am incercat sa fac orice,“ povesteste Viorel. „Dar nu rezistam. Iti dai seama, ce puteam eu sa fac? Ca doar din preotie nu iesi nici bun la calculator si nici la altceva. Vorbesti cu oameni si slujesti.“
Imi zice ca statea câteva zile si, in rarele cazuri, câte o luna, lucrând ori constructii, ori in agricultura, dupa care oamenii ii spuneau jenati ca nu sunt multumiti de el si nu mai vor sa-i dea de lucru.
Pe urma a intâlnit-o pe sotia lui actuala. S-au mutat impreuna la parintii lui, desi ei, mai ales maica-sa, au fost impotriva. Vorbeste lumea. E rusine. Nu se face asa ceva. Dar au incercat cumva sa il ajute. Viorel a aflat ca pentru cinci mii de euro isi poate cumpara un post intr-o parohie, undeva intr-un oras decent. Acum ca avea din nou consoarta. Taica-su s-a oferit sa vânda un pamânt ca sa-i dea banii astia.
„Dar eu nu eram foarte convins. Nu mai simteam… nu stiu cum sa spun… se stricase ceva,“ zice omul cu umerii adusi si inca impovarat de vinovatie. Imi spune ca s-a dus la mai marii bisericii si a incercat sa le vorbeasca cinstit despre situatia lui, dar i-au cerut bani si nu i-au oferit nici o garantie. Cam pe atunci a ramas si sotia lui insarcinata cu baiatul cel mic.
„Ah… a fost asa de greu…“ intervine si ea, povestindu-mi cum la treizeci de ani l-a rugat pe Dumnezeu sa-i dea un copil si dormea cu haine de bebelus sub perna. Ii spusesera doctorii ca nu putea face copii si toata lumea zicea ca oricum e prea batrâna. Se uita nostalgica inspre Viorel pe care il napadeste o tristete grea.
„Stiti, nu vreau sa judec… e mama mea… „ reia el povestea, „dar s-a purtat foarte urât cu noi.“
„A aruncat un lighean de apa rece pe mine ca sa pierd sarcina,“ imi explica sotia.
Viorel imi povesteste ca in perioada aceea incepuse sa mearga din nou pe la biserici, doar ca de data asta nu mai conta ce erau: baptiste, ortodoxe, catolice… il cauta intr-o forma sau alta pe Dumnezeu sau poate ca doar un loc de unde sa se poata ruga din nou.
„Nu te-ai simtit abandonat de El?“ il intreb si-mi spune ca nu, ca se gândea tot timpul ca astea-s incercari pe care trebuie sa le treaca si ca va fi calauzit. „Pâna la urma si la urma,“ adauga el, „Dumnezeu e in fiecare biserica, in fiecare casa si in fiecare suflet. Unul si acelasi. Ce conteaza ce nume-i dai?“
Intr-un final a ajuns si la Martorii lui Iehova si s-a mirat ca sunt atât de primitori si ca se poarta atât de frumos cu el. A mai durat ceva pâna sa se converteasca, insa si asta s-a intâmplat pentru ca Daniel i-a spus intr-o zi, la vârsta lui de zece ani:
„Tata, eu te vad tare tulburat. Poate ca ar trebui sa te hotarasti intr-un fel sau altul… ca parca-ti face rau sa alergi asa dintr-un loc in altul si nu esti linistit in nici o parte.“
Atunci s-a hotarât Viorel sa se boteze. Ca sa aiba un soi de stabilitate si, de ce nu, o noua comunitate. Spune ca ii place ca nu are nimeni nici o pretentie. Ritualurile sunt minime si nu exista norme de rugaciune. Ba chiar oamenii sunt incurajati sa vorbeasca direct cu Dumnezeu si sa il asculte „fiecare in sufletul lui“, nu prin oamenii bisericii sau oricine altcineva.
„Bine“, intreb, „dar cum stii totusi ca ce auzi e vocea lui Dumnezeu si nu a unuia sau altuia sau a fricilor tale?“
„Pur si simplu stii“, imi raspunde, lucru pe care-l mai auzisem si de la sora B. careia ii pusesem la un moment dat aceeasi intrebare. Raspunsul parea sa fie mereu acelasi: pur si simplu stii. Asta se cheama, in biserica Martorilor lui Iehova, sa asculti marturia lui Dumnezeu.
„Acum esti fericit?“ il intreb pe Viorel care zâmbeste si ridica din umeri.
„Parintii mei m-au renegat,“ spune. „Mi s-a schimbat viata total si cale de intoarcere nu mai e. Dar ma simt mai impacat.“
Sotia lui imi zice ca de când Viorel s-a hotarât la o singura biserica e mult mai linistit. S-au inteles intotdeauna bine, imi povestesc amândoi, chiar si atunci când ea, insarcinata fiind, vedea cozonac la televizor iar el nu putea sa i-l cumpere fiindca nu aveau nici un ban. Nu s-au certat niciodata din pricina asta – ori din alta. S-au acceptat mereu si-au discutat cu calm de toate cele.
Ma simt bine lânga ei. Simt cumva ca, dincolo de toate detaliile vietilor lor, pe care n-o sa le aflu niciodata fiindca nu e omeneste posibil sa poti urmari filmul intreg al unor vieti cu toate increngaturile lor, se iubesc plin si curat si asta este prima lor religie si primul lor Dumnezeu.
„Si de-acum incolo ce-o sa fie?“ ii intreb.
Viorel da din umeri.
„Ce-o vrea Dumnezeu. A, si vreau sa scriu o carte!“ imi zice, cumva timid, de parca n-ar putea indrazni taman el sa faca una ca asta si mi-ar cere mie binecuvântarea, ca vorba aceea, daca scriu la revista… poate ca stiu câte ceva despre lucrul asta.
„Si? Ce mai astepti?“ ii zic amintindu-mi ca la un moment al vietii mele mi-a spus si mie cineva acelasi lucru.
Se insenineaza si cumva vad o portita deschizându-se in capul lui. Imi zice ca-i place tare mult istoria si ca despre asta ar vrea sa scrie.
Sora B. si sora G. spun o rugaciune la sfârsit. E obiceiul lor: se roaga inainte si dupa orice.
Plec de-acolo impacata si foarte linistita ca am fost timp de o dupa-amiaza parte din viata unor oameni care traiesc cu totul altfel decât majoritatea. Dar de indata ce ajung in statia de autobuz incep sa ma intreb ce anume inseamna asta, ca mi se pare ca in spatele usilor inchise, in spatele zâmbetelor si ale discutiilor de complezenta, fiecare viata si fiecare familie e unica, intr-un fel cu totul si cu totul neasteptat si coplesitor de greu de patruns. Caci cine are timpul necesar si ochii sa le vada pe toate?