Sari la conținut
Autor: ***
Apărut în nr. 386

Miscarea de Ocupare, renasterea Stangii si marxismul de azi: un interviu cu Slavoj Zizek (I)

    Pe 5 noiembrie 2011, pe baza unui set de întrebari formulate împreuna cu Chris Cutrone, Haseeb Ahmed i-a luat un interviu lui Slavoj Zizek la Academia Jan van Eyck, de la Maastricht. În cele ce urmeaza, redam textul conversatiei lor în versiunea sa editata, destinata publicarii.

    Haseeb Ahmed: Asistam în aceste zile, dupa Piata Tahrir si izbucnirea miscarii Ocupati Wall Street, la o renastere a Stângii? Si daca da, care este mostenirea istorica pe care ar trebui sa o reconsideram?
    Slavoj Zizek: Pentru început, mi-as cataloga raspunsul drept unul extrem de precaut. Da, dar cu unele conditii. Ceea ce vreau sa spun este ca, dupa cum vad eu aceste evenimente, de altfel, absolut spontane, desi se încearca interpretarea celor întâmplate în Piata Tahrir ca niste simple solicitari democratice, exista o nemultumire sistemica profund înradacinata. Un semn de bun augur mi se pare faptul ca acestea nu mai sunt doar niste proteste unilaterale, împotriva unuia sau altuia dintre aspectele vietii cotidiene. Oamenii au ajuns sa aiba o constiinta difuza a faptului ca defectiunea se afla într-o cu totul alta parte si tine de sistemul însusi. Iar prin asta, ma refer exact la sistemul capitalist. Si, în al doilea rând, ca democratia reprezentativa multipartinica nu este o forma politica prin care sa putem face fata acestor dificultati. Problema cu care ne confruntam astazi este excesul de „anticapitalism“, un anticapitalism debordant, care nu este, însa, decât unul de natura etica. Nu numai în presa, ci pretutindeni, auzim povesti despre cutare companie care exploateaza locuitorii din cutare zona si distruge mediul înconjurator, sau despre cutare banca gata sa ruineze fondurile de economii ale unor oameni care au muncit din greu pentru ele. Toate acestea nu sunt, însa, decât critici moralizatoare ale unor distorsiuni. Si nu-i de ajuns. Anticapitalismul presei populare ramâne la nivelul lucrurilor care pot fi rezolvate în cadrul structurii existente: prin intermediul jurnalismului de investigatie, al reformelor democratice si al altor mijloace asemanatoare. În spatele tuturor acestor lucruri eu intuiesc, însa, prezenta unui instinct înca vag conturat al existentei unei alte mize, mai importante. Si, în ceea ce-i priveste pe capitalistii însisi, batalia se duce acum în legãturã cu cine si-o va însusi.
    Un eveniment se întâmpla si de-abia apoi are loc batalia cruciala în care se decide semnificatia lui. Cred ca tocmai astfel de evenimente, precum Ocupati Wall Street-ul, sunt esentiale, pentru ca, pe de-o parte, ele demonstreaza ca problema este capitalismul însusi. Acesta a si fost marele subiect de dezbatere de-a lungul secolului XX, însa, dintr-un motiv sau altul, în ultimele câteva decenii, chestiunea a disparut de pe agenda stângii traditionale, fiind înlocuita de probleme punctuale, ca rasismul sau sexismul, dar ea exista în continuare. Pe de alta parte, eu sustin ca vechile solutii nu mai functioneaza. Tocmai de-aceea, dupa cum au observat atât criticii, cât si simpatizantii, exista o lipsa de propuneri concrete, nimeni nu stie ce sa faca. Cu exceptia unor notiuni abstracte, desigur, ca în cazul Indignatilor spanioli, ce sustineau ca banii trebuie sa slujeasca oamenilor, nu invers. Dar pâna si un fascist ar subscrie la aceasta idee.
    Ceea ce ne reaminteste de faptul ca, dupa cum se exprima prietenul meu, Alain Badiou, secolul XX s-a sfârsit. Si nu ma refer numai la socialismul de stat si la statul social-democrat al bunastarii, ci si, as adauga eu, la cel mai intim vis al stângii utopice, „organizarea pe orizontala“, comunitatile locale, democratia directa, auto-organizarea – niciuna dintre ele nu cred ca functioneaza. Asa ca, o spun din nou, suntem pusi în fata unei mari provocari. Vechea problema a revenit, dar e mai limpede ca niciodata ca vechile solutii nu-i pot face fata. E o mare provocare. Iar daca te uiti la modul în care modesta stânga liberala conceptualizeaza problemele, în „O teorie a dreptatii“ a lui Rawls, sa zicem, realizezi ca niciuna dintre aceste solutii nu va fi în stare sa recupereze si sa canalizeze toate aceste energii negative.
    Ce ma surprinde este cât de multa energie negativa exista. Ma gândeam ca, la un moment dat, se va opri. Dar uitati-va cum explodeaza pe tot cuprinsul Statelor Unite. Pâna si veteranii din Irak si Afghanistan li se alatura (protestatarilor – n.tr.). Asta-i marea noutate. E un grad nemaivazut de furie si nemultumire, de o incredibila seriozitate, care nu respecta canalele consacrate de rezolvare a problemelor – traditionalele proteste economice. E un moment minunat, decisiv. E un gest negativ. În clipa de fata, sloganul meu este „Niciun dialog!“. Haide sa nu ne lasam prinsi în aceasta dialectica a dialogului cu inamicul. Nu. E prea devreme. Nu în sensul de „N-avem ce vorbi, o sa va casapim“. Ci, mai curând: daca vorbim acum, vom fi nevoiti sa folosim un limbaj oarecare si, inevitabil, va fi cel al inamicului. Avem nevoie de timp pentru a ne construi propriul nostru limbaj, pentru a-l formula.

    H.A: Va fi tot limbajul stângii?
    S.Z: Fie c-ar fi cel al stângii ortodoxe, fie limbajul american al stângii pragmatice, ca e vorba de „sindicate“, de „grupuri de presiune“ etc…, niciunul dintre acestea nu va fi de ajuns. Cred ca forta protestelor consta tocmai în ceea ce hegemonica presa burgheza considera a fi slabiciunea lor. „Nu-i cam isteric protestul asta? Ce vor indivizii astia de fapt?“ Tocmai asta-i fabulos la ele. Nu se încadreaza în niciun tipar. Nu poti pur si simplu spune „Hai sa organizam un protest democratic“ sau ceva asemanator. Dar mai sunt – si sunt constient de marginalitatea lor – si toate aceste elemente ale vechii logici hipiote de carnaval. Cineva mi-a spus c-a vazut un tip în San Francisco care zicea „Ce program? Am venit aici sa ne simtim bine!“. Fireste ca toate astea nu sunt decât niste capcane. E frumos, totusi, ca se întâmpla ceva nou, care n-a capatat înca forma. Asa trebuie sa începi. Nu ca cei care sustin ca, înainte de a protesta, trebuie sa stii ce vrei. Daca o formulezi asa, „esti doar un isteric“, te înscrii în logica stapânului care i se adreseaza subordonatului sau. Esti ca un stapân care întreaba o femeie isterica „ce vrei?“. Nu, asta-i cea mai rea forma de oprimare. Asta înseamna „vorbeste pe limba mea sau taci!“. De-aici si sloganul: „Niciun dialog!“. Nu-l consider a fi o critica. Ci dimpotriva. Aceste proteste chiar sunt isterice.
    Însa, dupa cum stie orice freudian care se respecta, nu-i nimic mai autentic decât isteria. Una dintre marile greseli ale saizecisioptistilor a fost aceea ca au acceptat în ideologia de masa, chiar daca numai partial, presupozitia potrivit careia istericii nu fac altceva decât sa se plânga, în vreme ce perversii sunt singurii radicali adevarati: istericii nu stiu ce vor. Pâna si Freud spune undeva ca perversii fac ceea ce istericii doar viseaza. Dar Foucault a avut dreptate: orice regim de putere necesita propria-i forma de perversiune; perversiunea se potriveste de minune relatiilor de putere. Isteria reprezinta interogatia autentica, atunci când îti problematizezi stapânul, dar nu obtii niciun raspuns concludent. Nici macar tu nu stii „ce vrei“.

    H.A: Dar ce parere aveti de rolul pe care l-ar putea juca diversele curente ultrastângiste în miscarea Ocupati…, dat fiind ca tocmai ele sunt percepute ca „eminentele cenusii“ ale miscarii: International Socialist Organization, Revolutionary Communist Party si alte ramasite ale stângii sectare?
    S.Z: Stiu de gruparea lui Bob Avakian, Partidul Comunist Revolutionar din America. Dar sunt ei niste maoisti autentici? Am avut dispute cu ei. Stând cu ei, aproape ca am devenit un burghez liberal. Am scris pâna si o scurta introducere la una dintre cartile lui Avakian (Bob Avakian si Bill Martin, „Marxism and the Call of the Future: Conversations on Ethics, History, Politics“, Peru, Illinois, Open Court Publishing, 2005). Însa, în ciuda vorbariei lor despre „noua sinteza“, nu au deloc substanta teoretica, nu se justifica. Au întotdeauna raspunsuri, nu întrebari, doar raspunsuri. Au un manifest chiar si despre ce vor face când vor prelua puterea. Când insisti, însa, sa-ti raspunda la întrebari ca „va exista o miscare muncitoreasca de masa pe care o veti coordona, veti câstiga alegeri, sau ce?“, nicio reactie. Ei preiau cumva puterea, iar apoi, se trezesc ca au o problema. În opinia mea, ei sunt „perversii“. Lacan are o formulare foarte nimerita: perversul este instrumentul dorintei celuilalt. Perversii sunt cei care stiu mai bine decât tine ce-ti doresti cu-adevarat. Ei au întotdeauna raspunsuri: niciodata întrebari, doar raspunsuri. Dar nu sunt un pericol, ci un motiv de iritare. Pretind ca au toate raspunsurile, dar nu ofera niciun temei pentru asta. De asemenea, ca sa vorbim ceva mai în amanunt, au dezbatut cu mine diverse evenimente istorice concrete si dramatice din China, nu doar Revolutia Culturala, dar si Marele Salt Înainte de la sfârsitul anilor ’50. Din punctul lor de vedere, acestea nu sunt decât niste reprezentari create de „propaganda burgheza“. O parte dintre arhive sunt deschise acum, asa ca putem vedea si singuri ca tot ce s-a întâmplat în acea perioada, Marele Salt Înainte, totul, a fost o mega-tragedie. Pentru stânga, însa, esential este sa decida cum se raporteaza la propria-i mostenire. Nu-mi place deloc acea stânga care spune: „Asa este, stalinismul a fost rau. Dar uitati-va la ororile colonialismului!“. Da, sunt de acord ca trebuie sa vorbim de problemele neocolonialismului, postcolonialismului etc. Însa, chiar si acum, în ciuda tuturor criticilor liberale si conservatoare, problema acestui secol XX stalinist este ca nu avem nicio relatare de încredere despre el. N-avem parte decât de generalizari grabite. Îi cauti originile filosofice si zici: „Rousseau. E o consecinta directa a unei astfel de abordari“.
    Aici trebuie sa fiu foarte critic fata de „Dialectica Iluminismului“ a lui Adorno si Horkheimer, caci ei sunt exemplul extrem. Trateaza problema fascismului. (Uite ca mi-am facut si temele!) Însa, dupa cum ati constatat, scoala de la Frankfurt ignora aproape cu desavârsire stalinismul – în ciuda „Marxismului sovietic“ al lui Marcuse. Nu au nicio teorie autentica a stalinismului. Ei considera ca potentialul totalitar care a explodat în secolul XX îsi facuse aparitia înca de la cea mai primitiva logica a manipularii materiei, de la filosofia identitatii etc. Pentru mine, o abordare care încearca sa construiasca o matrice transcendentala care sa explice posibilitatea evenimentelor din secolul XX nu are cum sa functioneze. Problema ramâne. Cu toate ororile secolului XX, varianta liberalilor nu e suficienta. Ramâne de datoria Stângii sa ofere o explicatie pertinenta.

    H.A: Dar este o dialectica a Iluminismului! Acelasi lucru care da nastere totalitarismului creeaza si posibilitatea libertatii.
    S.Z: Ei sustin, o stiu prea bine, ca problema Iluminismului este ca cere din ce în ce mai multa iluminare. În privinta asta sunt cât se poate de clari. Nu sunt de acord cu criticile pe care Habermas le aduce lui Horkheimer si Adorno (în „Discursul filosofic al modernitatii“). Totusi, poate ca la un anume nivel are dreptate. Aspectul emancipator al Iluminismului e foarte putin explicat de Adorno si Horkheimer. N-avem parte decât de niste formule mistice despre „Celalalt“. Sincer sa fiu, ce m-a izbit citind editia recent aparuta la Verso a dialogurilor celor doi de la sfârsitul anilor ’50 a fost cât de gaunos suna.
    Îl apreciez pe (Moishe) Postone, care sustine ca ceea ce trebuie reabilitat astazi, la toate nivelurile, este o critica a economiei politice. Nu doar ca teorie economica, caci, prin Marx, ea a devenit mult mai mult de-atât. Sunt tentat sa spun ca este, mai degraba, un a priori transcendental istoric. Categoriile folosite de Marx în critica pe care o face economiei politice nu sunt destinate analizarii unei singure sfere a societatii. Ele sunt mult mai puternice, ajungând sa structureze totalitatea vietii sociale. Asta trebuie sa reabilitam acum. Nu mai sunt de acord cu Postone, însa, atunci când pare sa sustina ca diviziunea dintre clase devine cumva secundara si se pierde. În niciun caz. De parca fetisismul marfurilor ar fi o structura generala mai fundamentala decât lupta de clasa! Uneori, cred ca se grabeste sa reduca lupta de clasa la anumite instantieri empirice bine ancorate istoric. Aici, îl apreciez mult mai mult pe tânarul Lukács, din „Istorie si constiinta de clasa“, care este foarte clar în privinta caracterului istoric a priori si nonempiric al criticii economiei politice, pastrându-i, în acelasi timp, relevanta pentru lupta de clasa.
    Si asta, chiar daca nu mai avem vechea clasa muncitoare – în aceasta privinta, suntem de acord. În sensul celor pe care am încercat sa le schitez astazi, aici (la Academia Jan van Eyck), anume ca trebuie sa conceptualizam subiectul emancipator, chiar daca nu îi putem gasi un fundament în vechea clasa muncitoare marxista. Trebuie sa includem asa-zisele „state-tâlhar“, aflate în afara dinamicii capitaliste. Somajul, care devine o categorie din ce în ce mai substantiala. Aceasta e sarcina care ne-asteapta: cum sa redam lucrurile, cum sa le facem cu-adevarat vizibile. Postone abordeaza si el aceasta chestiune. Ca atare, daca încetam sa ne mai ascundem dupa deget, mai putem vorbi despre teoria lui Marx a valorii-munca? Si daca da, cum? Mie, bunaoara, îmi place sa-mi zgândar prietenii, lasându-i sa creada ca îl atac pe Chavez si apar Statele Unite. Ce nu înteleg ei e ca nu poti aplica mecanic asa-numita teorie marxista a valorii-munca. Pentru ca ai fi nevoit sa ajungi la concluzia ca Venezuela exploateaza America prin profiturile pe care le obtine de pe urma petrolului. În „Capitalul“, Marx încearca, însa, sa demonstreze ca resursele naturale nu sunt o sursa de valoare. Ceea ce înseamna ca trebuie sa regândim categoria exploatarii.
    Un alt aspect pe care vreau sa îl subliniez este ca, atunci când vorbeste despre „intelectul general“, în sens de cunoastere comuna, în faimosul pasaj din „Bazele criticii economiei politice“, Marx ilustreaza, în acelasi timp, cea mai buna si cea mai proasta dintre ipostazele sale. De ce? Pentru ca era de parere ca, atunci când cunoasterea va ajunge sa se afle în centrul oricarei activitati, în centrul procesului de generare a bogatiei sociale, logica capitalista a exploatarii muncii, ce urmeaza teoria valorii- munca, nu va mai avea niciun sens, pentru ca nu va mai functiona. Dar aici, când afirma ca îsi va pierde ratiunea de existenta capitalismul pentru ca timpul de lucru nu va mai constitui o sursa de valoare, Marx suna ca un soi de determinist tehnologic. Ceea ce nu realizeaza el este ca, prin însasi natura lui, acest „intelect general“ poate fi, într-un mod pervers, privatizat. Ca atare, nu ne putem întoarce, pur si simplu, la Marx. Tinând cont de caracterul global al capitalismului actual, întrebarea pe care trebuie sa ne-o punem este cum putem regândi critica economiei politice. Problema e covârsitoare si înca nu vad un raspuns valabil.

    H.A: Multe dintre afirmatiile dumneavoastra seamana foarte mult cu ceea ce spun cei de la Ornitorincul. Sloganul lor este „Stânga a murit! Traiasca stânga!“.
    S.Z: Genial! Asta-i singura modalitate de a resuscita Stânga! Pentru ca se refera la toate varietatile sale. 1968 este un model pentru modul în care miscarea si-a revenit, oferind un nou imbold capitalismului. Toate fenomenele post-’68 atesta acest lucru.

    H.A: Ornitorincul a aparut în contextul miscarii împotriva rãzboiului. Ca atare, el a constituit un raspuns la logica „dusmanul dusmanului meu este prietenul meu“, de-aici si sprijinul acordat grupurilor irakiene islamiste de extrema dreapta, ca reactie împotriva lui Bush.
    S.Z: Stiu ca trebuie sa evitam islamofobia, dar resping în totalitate ideea potentialului emancipator al fundamentalismului islamic. Întrebarea este ce face ca aceasta opozitie între fundamentalism si permisivitatea liberala sa fie imanenta sistemului. Liberalismul da nastere acestui fundamentalism, care nu se limiteaza la islamism, ci cuprinde, bunaoara, si fundamentalismul crestin din Statele Unite. Desi nu este foarte serioasa din punct de vedere teoretic, cartea lui Thomas Frank, „Ce se întâmpla cu Kansasul?“, vorbeste exact despre aceasta chestiune. Odinioara, Kansasul era unul dintre statele cele mai radicale – John Brown s-a nascut acolo. Cumva, însa, acest bastion al cererilor sociale radicale a devenit capitala fundamentalismului crestin. N-am nicio încredere în cei care vorbesc despre „simtul islamic al dreptatii“ si alte lucruri de acest gen. Unii merg pâna într-acolo încât sa sustina ca, daca îndraznesti sa le critici teologia, esti un imperialist si faci automat parte din tabara dusmana. Ceea ce nu cred nici în ruptul capului.

    H.A: Mare parte a Stângii subscrie însa acestei logici.
    S.Z: Odata, m-am certat destul de rau cu Samir Amin, marele teoretician anticolonialist, pe acest subiect. Când i-am spus ca cel de-al doilea Bush perpetueaza o mostenire istorica pentru care orice stângist ar trebui sa-i fie recunoscator, a început sa tipe la mine. I-am atras atentia ironic ca, daca lasam gargara la o parte, cel mai important rezultat al presedintiei lui Bush a fost faptul ca America e pe cale sa devina o simpla superputere locala. Treptat, ea îsi pierde hegemonia efectiva. Era pe cale sa devina politistul universal. Ironic, sau chiar cinic vorbind, poate ca nu-i bine ca s-a întâmplat asa. Lasati America sa intervina în Congo, spre exemplu. Ceea ce vreau sa spun, de fapt, este ca tâmpenia lui Bush a accelerat asa-numitul multicentrism. Nu ne putem rezuma la a striga sus si tare ce pacoste e America, ci ar trebui sa aplicam aceleasi standarde si Chinei, spre exemplu – lasând de-o parte Tibetul, o problema mult prea complexa – pentru ceea ce face în Myanmar sau în Africa: exploatare neocolonialista, colaborare cu tirani locali etc. Aici, Amin a explodat pur si simplu. De câte ori e vreo criza ar trebui sa privim cu un ochi critic catre Statele Unite, dar, pentru numele lui Dumnezeu, ele nu sunt întotdeauna dusmanul. Uitati-va la India si la ce face ea în Kashmir, spre exemplu. Principalul grup de rezistenta din Kashmir a renuntat public la violenta, declarând ca „va protesta pe cale politica“, dar autoritatile indiene continua sa îi trateze pe membrii sai ca pe niste teroristi. Asta-i tot ce spun. În aceeasi masura, nu-mi place – si-aici iarasi o sa va oripilez – genul de marxism care are un raspuns automat, de tip „pavlovian“, de fiecare data când vine vorba de „drepturile umane universale“. „Vai, vorbiti limba dusmanului! Gasiti scuze imperialismului!“ În general, asa este. Dar nu tot timpul. Cunosc foarte bine acest joc marxist – „ziceti universal, dar ceea ce vreti sa spuneti, de fapt, este alb, barbat“ etc.
    Haideti sa nu uitam, însa, ca universalitatea este, probabil, unul dintre cele mai bune mijloace de emancipare pe care le avem la dispozitie. Sunt extrem de suspicios fata de modelele postmoderne. Iar aici ar trebui sa fim pe aceeasi lungime de unda cu Postone, cu Scoala de la Frankfurt si cu alti câtiva împotriva mantrei postmodernismului, potrivit careia orice universal poate fi „identitar“ si totalitar. Sunt extrem de suspicios fata de „rezistenta împotriva capitalismului global“, construita pe principiul particularitatilor multiple ce rezista în fata globalizarii etc. Cred ca e important sa te adresezi universalului. În acelasi timp, cu multi ani în urma, am mai scris – fapt care mi-a adus nenumarati dusmani – despre „multiculturalism ca logica a capitalismului global“( v. „Multiculturalism or the Cultural Logic of Multinational Capitalism“, disponibil online la http://libcom.org/library/multiculturism-or-the-cultural-logic-of-multinational-capitalism-zizek). Nu sunt de acord cu neocolonialistii precum Homi Bhabha, care sustineau, la un moment dat, ca sistemul capitalist este unul universalizant, axat pe stergerea oricarei diferente. Nu. Capitalismul este esentialmente multiculturalist si pluralist din punct de vedere cultural. De ce? În acest punct, populismul american de dreapta nu ca ar avea „dreptate“, dar a formulat un raspuns la o problema reala. Adeptii sai au reusit sa convinga clasele de jos de adevarul intuitiei lor esentialmente corecte, potrivit careia, în lumea capitalismului global de astazi, dupa cum arata si prietenul meu, David Harvey, nu metropola este cea care profita de tarile Lumii a Treia. Mai curând, pentru a smulge cât mai multe profituri, unele tari ajung sa se transforme din proprie vointa în colonii. Ceea ce înseamna ca astazi, prin intermediul outsourcing-ului si al altor mijloace de acest fel, capitalul american este dispus sa-si sacrifice muncitorii. Astazi, capitalismul este cu adevarat universal. Capitalul american nu poate fi considerat ca apartinând doar Statelor Unite si nu sunt de acord cu prietenii mei sud-americani, care vad în el o entitate inerent „anglo-saxona“ etc. Acelasi lucru tinde sa-l sublinieze si Alain Badiou. Capitalismul este realmente universal. Nu e înradacinat în nicio cultura anume. Nu este eurocentric. Iar efectul actualei crize va fi disparitia fara rest a oricarui astfel de „eurocentrism“. Ceea ce nu e musai un lucru bun, pentru ca exista, bunaoara, si un „capitalism cu valente asiatice“ – adica, unul mai productiv decât cel liberal, dar fara democratie.

    H.A: Redactorii si colaboratorii nostri ar fi perfect de acord cu ceea ce ati spus. Chiar vara trecuta, revista noastra a organizat pentru a doua oara un cerc de lectura despre „filozofia burgheza radicala“, inclusiv Rousseau, Adam Smith, Benjamin Constant s.a., având ca tema aparitia notiunii moderne de libertate.
    S.Z: Da. Nu sunt de acord cu Claude Lefort, spre exemplu, atunci când spune ca libertatea burgheza nu este decât o libertate formala. Nu-i adevarat. Revolutionarii burghezi radicali erau perfect constienti de faptul ca libertatea nu se naste decât ca o libertate esentialmente sociala. Erau cât se poate de constienti de dimensiunea sociala si-au militat pentru dreptul de organizare colectiva etc. Pe de alta parte, aceasta critica a democratiei formale ca democratie burgheza este profund antimarxista, dupa cum o stia prea bine Marx însusi, pentru ca forma nu este niciodata doar o „forma“. Pentru a te rupe de ceva, trebuie mai întâi ca aceasta ruptura sa fie „formala“. Bunaoara, când Marx scria despre dezvoltarea capitalismului, vorbea întâi de toate despre „subordonarea formala“ a productiei în capitalism. Asta înseamna ca productia era la fel ca înainte, spre exemplu, tricotatul în casa, doar ca, apoi, mai aparea si negustorul care cumpara produsul tricotat pentru a-l vinde pe bani. Ca urmare a acestei subordonari formale, însa, producatorii individuali au fost atrasi în fabrici. Ar trebui sa renuntam la prejudecata potrivit careia forma urmeaza întotdeauna continutul, ca mai întâi apare ceva si de-abia apoi acest ceva capata o forma. Lucrurile nu stau deloc asa.

    Traducere: Alexandru Macovei
    Text preluat de pe platforma CriticAtac.ro

    Un comentariu la „Miscarea de Ocupare, renasterea Stangii si marxismul de azi: un interviu cu Slavoj Zizek (I)”

    1. Tahrir, Marx si Freud
      Nemultumirea sistemica de care vorbeste Zizek in contextul „primaverii arabe” si „ocupati Wall Street” reprezinta aspectul cel mai nociv al acestor miscari populiste: o orientare ateleologica si nihilista, care tinde sa darame fara a costrui alternative. De aceea, amandoua miscarile au fost rapite:prima de o autocratie religioasa medievala, a doua de un pseudo-marxism amestecat cu anarhism ieftin. Nu este de mirare ca orice orientare care ofera un semn de directie: extremism religios, intoleranta, antisemitism gasestein ele un sol fertil.
      Freud credea in esenta ca intelegerea si integrarea cauzelor primare ale conflictelor duce la solutionarea lor, la extinderea controlului rational(Where Id is, Ego shall be.)La randul sau, Marx a pus in evidenta esenta capitalismului prin analiza mecanismelor de producere si schimb ale valorii si ale conflictelor inerente pe care acestea le contin. Solutia preconizata de el:revolutia, a dus insa la emergenta unui sistem monstruos si neviabil.
      Marx nu a prevazut aparitia mecanismelor de producere a valorii de tip”Google” sau „Facebook”,nici efectul lor principal, care nu este doar economic: emergenta unei constiinte globale, facilitata de internet si acccesul la social media.Un ayatolah cu laptop, Talibanii care pun pe UTube distrugere monumentelor religioase reprezinta contradictii ale caror consecinte nu le putem intrevede.
      Lacan, pe care Zizek il citeaza des, a scris: „Sensul intoarcerii la Freud este intoarcerea la sensul lui Freud.” Nu sunt deloc sigur ca calasi lucru se poate extinde si la Marx.

    Comentariile sunt închise.