Voind parca sa respecte in litera recomandarea lovinesciana (intarita apoi de Calinescu) de a rata in arta literara propriu-zisa inainte de a face critica, Mircea Zaciu incepe ca prozator si scenarist (va fi si dramaturg, mâna a doua a lui Vasile Rebreanu, si poet). Incheie insa repede socotelile (nu si cu poezia, la care se va intoarce la batrânete) si pare a deveni un bun continuator al scolii clujene de istorie literara, cu vizibile obiceiuri pozitiviste luate de la Ion Breazu si D. Popovici (cel dintâi l-a si convertit „la domeniul sau: literatura si cultura Transilvaniei“, carora si Zaciu le va acorda constanta atentie si afectiune).
Acest pozitivism de tip universitar, ca si tinuta sobra, aproape seaca, a discursului nu e, insa, decât fapt de inhibitie, caci treptat, pe parcursul primelor trei-patru carti, el devine simpla rigoare si face loc unei critici artiste, de tipar calinescian (de altminteri, Zaciu va si marturisi ca, din admiratie fata de Calinescu, si-ar fi dorit sa urmeze literele bucurestene: „visul meu de elev era sa studiez cu George Calinescu“). De la „Glose“ si „Colaje“ inainte in critica lui se vor contopi functional o dimensiune artistica de nivel sigur si una scrupuloasa la nivelul informatiei istorico-literare. Zaciu e cel mai calinescian dintre criticii ardeleni, cu abilitati de pregnanta portretistica si evocativa ce merg pâna la virtuozitate. In acelasi timp, critica lui e una „nervoasa“, sarcastica si necrutatoare in polemici, cu o verva a punerii la punct ce trece in pur spectacol. Aceste predispozitii – si disponibilitati – artistice si polemice denota, de fapt, un fond sentimental al actiunii critice, un exces de sensibilitate care se irita si se inflameaza usor la nedreptati sau inexactitati. Toata critica lui Zaciu are o conduita „justitiara“, reparatoare, atât atunci când indreapta injustitiile istoriei literare (aducând in actualitate figuri uitate, marginale), cât si atunci când comite „executii“ magistrale ale unor incropeli. In fondul acestei actiuni de interpretare si (re)evaluare sta un simt moral, un instinct al echitatii literare, Zaciu fiind, in realitate, un moralist care practica exigenta si observatia in spatiul literaturii (nu si in operele memorialistice, in care aceasta e practicata direct pe fauna umana). Se justifica astfel, prin cauze mai degraba structurale decât de metoda critica, interesul aparte purtat de Zaciu deopotriva omului si operei, ba chiar excesul de ancheta – si sensibilitate – cu care e cautat si inviat omul din spatele operei; nu mai putin interesul constant aratat literaturii subiective (sau para-literaturii), fie ca e vorba de epistolare, fie ca e vorba de jurnale sau memoriale de calatorie. Toate acestea constituie un fel de teme transversale ale criticii sale iar o „istorie“ a literaturii românesti de calatorie se poate oricând alcatui din studiile imprastiate prin toate cartile (a si tinut, ani la rând, un „curs special“ dedicat calatoriei). Confesiunea din jurnale si scrisori palpita de autenticitate (e credinta interpretului), respira umanitatea spontana a creatorului, ceea ce satisface nevoia lui Zaciu de „contact“ si comunicare dincolo de opera. „În plus, aceasta autenticitate ridica si valoarea estetica a documentelor: „Nicaieri poate, ca in intimitatea epistolara si in sinceritatea marturisirilor, literatura documentului nu concureaza mai primejdios creatia insasi“. O presiune a subiectivitatii (a propriei subiectivitati) se manifesta in tot scrisul lui Zaciu, ca si cum critica sau istoria literara, discipline, oricum, obiectivante, ar reprima permanent un fond gata sa izbucneasca. De aici, nevoia de a contura cât mai concret alte „subiectivitati“, ca revelator, in parte, al celei proprii. Scrisul, afirma Zaciu, „e drumul meu prin melancolie“, iar critica e profesata ca o confesiune indirecta, intrând si ea sub nostalgia literaturii, care, in fondul actiunii sale, „presupune comunicare tinzând sa devina comuniune“. Spre comuniune tinde si critica lui Zaciu, desi nu cultiva „identificarea“ (ci, din contra, tine distanta fata de opera), ci doar nostalgia dialogului. Textura tacitiana a sensibilitatii, facuta din melancolie iritabila la grotesc si injustitii, se manifesta deplin si in conduita critica. Pentru Zaciu, critica e deopotriva „o morala“, o judecata transanta asupra valorii estetice, dar si o vocatie educativa, criticul având rolul „de a crea un public“, de „a-i intretine setea de arta si a-l educa“. Ea presupune insa un fond pasional, caci „fara pasiune, critica isi anuleaza substanta“. „Scepticismul, indiferenta, tehnicizarea extrema a comentariului sunt semnele abdicarii actului critic“, iar „criticul care nu ia foc“ „a piedut partida“. El insusi ia foc foarte usor la orice manifestare veleitara a criticii – sau a actului cultural in genere, izbucnind in diatribe ori de câte ori se intâlneste cu improvizatia, delasarea, cârpaceala sau alte forme de incompetenta. Punerile sale la punct sunt, in asemenea cazuri, magistrale si irefutabile: un verdict sec, zdrobitor, in cadrul unei lectii scrupuloase de competenta. Comentariul iritat foloseste din plin ironia, exasperarea luând forma unei verve negre: „Scrijelata cu cutitul, lipita si cusuta, editia aceasta sdin Ion Vinea, n.n.t mai e subminata de pretentiile unei ingrijiri suspecte. Asistenta stiintifica pare c-ar vrea sa-l asasineze pe poet“. Modele de asemenea executii maioresciene se gasesc in aproape toate cartile lui Zaciu, cam toate continând un capitol de „furii“ exhibate (dar poate cele mai „exemplare“ ramân cele din „Dosar“-ul din „Lancea lui Achile“, „consacrate“ lui Mihai Beniuc si lui Eugen Barbu; celui dintâi pentru „rastalmacirile“ din „cazul Blaga“, celui de-al doilea pentru plagiatul din „Incognito“). Cerneala sarcastica a lui Zaciu (vizibila si in literatura sa confesiva) e violenta – si ca reactie morala si ca expresie de arta. Disciplina impusa in majoritatea studiilor si articolelor cedeaza, in astfel de situatii, umorilor, iar seninatatea asumata e sparta de izbucnirea in jeturi a mâniei. Dar intotdeauna „in limitele adevarului“ si sub sigla rigorii. Polemica e, pentru Zaciu, „o forma de morala“, „marca a unei culturi mature“. „O disputa polemica“, zice el, „este o igiena“ (dar ea presupune „o perfecta lealitate“). Ca igiena a si practicat-o.
Desi n-a scris decât o singura monografie („Ion Agârbiceanu“, dezvoltata pe parcursul celor trei editii atât in latura cantitativa, cât si in cea a calitatii si complexitatii investigative; e o monografie „traditionala“, cu o scrupuloasa refacere a vietii si operei, in strânsa corelatie), cam toate „portretele“ realizate de Zaciu se bizuie pe un principiu monografic. Asta mai cu seama atunci când evoca personaje literare – sau culturale – de plan secund, uitate si abandonate de istoria literara sau doar trecute in umbra. in cazul tuturor acestora (majoritatea ardeleni, dar nu numai), Zaciu schiteaza o monografie in nuce, folosind datele stricte in recompunerea unor figuri vii si abordând deopotriva viata si opera fiecaruia (ambele quasi-necunoscute). Solutia preferata, chiar si in cazul scriitorilor cunoscuti, e portretul critic. Aparent e vorba de o maniera sainte-beuviana de a picta aceste portrete (ceea ce e just in cazul „necunoscutilor“, carora li se expune mai intâi biografia, iar opera pare in parte justificata prin aceasta; portretul isi scoate liniile din amândoua), de o tendinta infrenabila de a da de secretul omului care a scris. In realitate, maniera optima a lui Zaciu e una mai degraba anti-sainte-beuviana, caci portretul omului e dedus strict din opera, din „spiritul“ acesteia (intotdeauna pe temeiul, ascuns sau vizibil, ca opera e, funciar, marturisire si constructie/proiectie de sine). Intâia performanta (total neinhibata de academism si pozitivism) de acest gen e celebrul portret al lui Balcescu din „Colaje“, portret trasat cu linii ferme si adânci, in fosforescenta carora se releva omul ascuns si firea adevarata a eroului. Incizia are eclatanta, concizia si precizia galeriei lui Tacitus: „Intransigenta, iacobinismul, spiritul ‘ultra’ al lui Balcescu vin din mari privatiuni intime, din insatisfactii. (…) Un suferind al neputintei, nu un Prometeu calm. Daca revolutia din ‘48 ar fi fost victorioasa, ea si-ar fi avut in Balcescu un Napoleon dunarean. Fiul pitarului s-ar fi proclamat intr-o zi Domn. Ca o rascumparare a singuratatii“. Redus la o pura efigie si facut doar din liniile sale electrice, portretul sintetizeaza, de fapt, „psihologia“ operei, spiritul acesteia, fara a se prevala de nimic din biografie (sau din instrumentarul psihanalitic). Scriitorii devin la Zaciu personaje pregnante, trase in gravuri percutante, cu psihologia comprimata intr-o linie agitata. Indiferent de „subiectul“ asupra caruia se exercita, principiul acestei critici e de a face din scriitor un personaj viu, de a-i da un „caracter“ definit (fie si prin sugestie, cum e portretul lui Zarifopol: „Efigie eleganta, silueta lui se confunda cu umbra unuia dintre «Craii» lui Mateiu Caragiale“). Aceasta e o viziune mai curând dramatica (nici macar epica) decât critica asupra literaturii si practica ei i-a permis lui Zaciu sa-si coloreze si accentueze expresiv discursul. Monografia „Ion Agârbiceanu“, „Masca geniului“ si „Glose“-le au scos prea putin la iveala acest nerv dramatic al criticului, ocultat de piosenie si de eruditia de catedra. Dar preocuparea pentru fata ascunsa a operelor si a personalitatilor, ca si pentru ‘victimele’ istoriei literare, exista de la inceput. Nu mai putin cea pentru victimele prejudecatilor, pentru scriitorii clasati sub o lespede insurmontabila. Ca personaj romantic rezolut se ridica, de pilda, Al. Papiu Ilarian dintre paginile (vibrante, empatice) evocarii (dar si ale corespondentei asupra careia se opreste Zaciu): „Al. Papiu este eroul unui roman manzoniano-stendhalian ramas nescris, sau poate nu e decât proiectia istorica a lui Toma Nour, natura catilinara evadata in realitatea veacului din fantazia eminesciana“. Cam fiecare autor e ridicat la rang de personaj si fiecaruia i se cauta secretul cel mai intim, sigla ascunsa a personalitatii (cu un plus de afectiune in cazul personalitatilor cunoscute direct). Modelul acestui tip de descifrare a secretului poate fi socotit portretul lui Tudor Vianu, el hombre secreto care „face parte din familia de spirite a lui Titu Maiorescu, cel dintâi care a inaugurat in cultura noastra figura unui intelectual daruit cu totul magistraturii, drapându-si intr-o seninatate compusa si admirabil stapânita dramele intime“. Se contureaza in cele din urma, din atâta insistenta in gasirea omului din opera, o viziune asupra literaturii, inteleasa fundamental drept confesiune, autoportret. Cea mai limpede aplicare a acestei estetici o reprezinta consideratiile despre „autoportretul in proza“ al lui Bacovia, in care cheia interpretativa a operei bacoviene e chiar evolutia acesteia spre „structura definitiva“ a „unui jurnal indirect“. Spre cheie subiectiva sunt impinse si destule opere de fictiune, si chiar destule creatii critice.
Aceasta participatie dramatica la istoria literaturii se uneste la Zaciu cu spiritul justitiar care-i domina toata opera. Din acest spirit sunt facute numeroasele evocari dedicate personajelor mai estompate ale istoriei literare (ca si „restituirea“ unor opere, fie prin interpretare, fie prin editare), dar si numeroase re-lecturi de „indreptare“. Principiul justitiar sublimeaza, fireste, pâna la urma intr-un principiu al relecturii, al revizitarii critice a literaturii. Istoricul literar are, in viziunea lui Zaciu, obligatia de a reliefa actualitatea operelor si de a trece dincolo de stricta lor evocare (concept care, de fapt, inseamna si el o „rechemare“ la actualitate). Cu acest principiu sunt facute toate incursiunile in literatura mai veche, dar el e sistematizat, ca actiune coerenta, indeosebi in „Viaticum“. Zaciu propune aici o operatiune de ‘modernizare’ a vechilor scriitori, de identificare a punctelor de rezonanta contemporana din opera lor si de relevare a tensiunilor din personalitatea lor estompata sau aplatizata. Volumul cuprinde o selectie de studii ordonata chiar pe acest principiu al ‘contemporaneizarii’, al aggiornamento-ului. Din ea, batrânii si naivii literaturii noastre rasar cu noi valente, imprevizibili ca niste fiinte vii; caci demersul lui Zaciu e, in primul rând, o insolitare a imaginii banalizate, o insolitare bazata pe o lectura inceata, rabdurie si comprehensiva. Asachi devine astfel, in radiografia sa, „cel dintâi scriitor român cu constiinta esecului“, Kogalniceanu „e un scriitor prin excelenta livresc. Originalitatea simtirii, puterea imaginatiei si fabulatia sunt de la inceput minime, aproape neinsemnate. (…) Singura lui preocupare (si obsesie) sunt ideile, temerare, efervescente, transgresându-si epoca, acumulate cu chibzuinta si cu constiinta ca alcatuiesc o pulberarie, un arsenal“, iar Slavici un „mare creator dotat cu o intuitie foarte fina si cu un evident handicap al stilului (…), unul din marii nostri prozatori cu o dramatica vocatie a esecului“. De la Asachi la Arghezi literatura e strabatuta cu acest principiu dublu: al actualizarii operei si al „dramatizarii“ personalitatii. Pe o latura Zaciu isi poate desfasura subtilitatea observatiilor, pe cealalta pregnanta expresiva, ambele calitati insotind un istoric literar riguros, care cunoaste in detaliu toate contextele literare, in diacronia lor. Si, desigur, le si foloseste ca baza a investigatiei, punând mereu in relatie „spiritul veacului“ specific operei cu spiritul actualitatii. Interpretarile sunt unele frontale, altele pornite din unghiuri inedite sau valorificând strict aspecte. Stiinta pozitivista e tot mai ascunsa in spatele vervei eseistice. in pofida acestor anchete subtile ce sfârsesc prin a da in vileag straturi obscure ale operei, ignorate sau doar insuficient valorizate – adesea schimbând doar un detaliu de portret, dar nu rareori intreaga imagine –, se simte la Zaciu o insatisfactie in fata operei ca atare, ca si cum aceasta n-ar da toate raspunsurile sau, mai grav, pe unele le-ar rastalmaci. Iar asta pentru ca raspunsul esential e, pentru el, omul din spatele operei. Vibratia unica a unei constiinte, adierea unui suflet, enigma unei existente, iata dupa ce scocioraste Zaciu in vrafurile de scrisori si insemnari, scotând din intimitatea oculta si din risipa maruntisurilor personaje dramatice si memorabile: „Brâncoveanu – atâta cât portretul sau interior poate fi descifrat din tesatura parcimonioasa a confesiunii – traia in intimitatea ‘primejdiei’ (…) in filosofia principelui, semnul tutelar al existentei e ‘primejdia’ iar simbolul sub care-si scrie insemnarile e ‘steaua in priveghiiare’. Si totusi, textul brâncovenesc e departe de a fi documentul unei luciditati. E mai degraba transcrierea unei constiinte a fatalitatii“. Asemenea virtuozitati portretistice sunt practicate, de regula, de istoricul literar. Criticul de actualitate – care are aproape actiuni egale cu istoricul literar la Zaciu – se pastreaza in adecvarea imediata a comentariului.
Spre critica la zi a literaturii Zaciu a venit tot pe calea istoriei literare. Primele sale cronici propriu-zise erau dedicate unor carti de istorie literara, unor editii critice sau unor exegeze. Treptat insa inhibitia in fata literaturii in mers s-a sters si ea iar Zaciu a devenit – e drept, intermitent – un comentator sagace al acesteia, indiferent de gen. Critica lui nu face niciodata simple prestatii tehnice; ea nazuieste intotdeauna la valorile existentiale din opera, sedusa de mirajul acelui impact inefabil dintre om si opera. Desi n-a privilegiat poezia, e foarte probabil ca propria sensibilitate sa-l fi tras mai mult intr-acolo; caci Zaciu e atent la mladierea lirica nu numai a prozei (fie ea a lui Sadoveanu, fie a lui Bacovia), dar si a exegezei ca atare. El detecteaza unda de poezie din orice text (chiar si dintr-un comentariu critic de Serban Foarta, de pilda) si transpune adesea in conventia vers pasaje din tot felul de opere. Nefiind un cronicar fixat in post, optiunile lui sunt dictate, de regula, de empatie, putând intra in categoria „preferintelor“. Subiectele lui Zaciu sunt destul de amestecate, toate cartile fiind intocmite pe principiul culegerii de articole; toate sunt, de fapt, niste miscelanee. Puse insa in ordinea cronologica a literaturii, ele ar arata o istorie a acesteia aproape inchegata.