Marin Iancu, Convorbiri cu Mircea Popa si provincia sa creatoare, Editura Nico, Târgu Mures, 2013
O atât de mare diversificare a preocuparilor de istorie literara ca la Mircea Popa e greu de gasit la altcineva. Monografii, cercetari de arhiva, restituiri de documente, editii, dictionare, istoria presei, relatii culturale, explorari in literatura religioasa si in literatura exilului acopera trei secole de literatura, reflectate in cartile lui Mircea Popa. Capacitatea de cuprindere a epocilor se intinde din Iluminism pâna in actualitate. Ajungând la 75 de ani, impliniti la 29 ianuarie 2014, istoricul literar si-a pregatit bilantul intr-un volum de confesiuni, realizat in dialog cu Marin Iancu. Marturisirile trec de la perioada copilariei si evenimentele traumatizante ale razboiului si ale instaurarii regimului comunist la experientele formatoare. Pentru profilul de mai târziu al istoricului literar intereseaza in primul rând ethosul religios si national transmis in familie prin exemplul de „om al cartilor“ al parintelui preot si descoperirea vocatiei timpurii pentru literatura. Având in casa volumul lui Teodor Nes „Oameni din Bihor“, tânarul aspirant la glorie visa sa faca parte din aceasta galerie de luptatori pentru afirmarea nationala a românilor. Din atmosfera bihoreana (copilaria mica in zona Beiusului, clasele primare si gimnaziale in scoli din zona Marghita, liceul la Oradea si Vadu Crisului) trece la Filologia clujeana, absolvita in 1960, când zarile culturale incep sa se lumineze promitator. Peregrinarile profesionale il readuc pentru scurta vreme in Bihor, cu un episod de profesor in Sacuieni. Dupa un intermezzo timisorean, la Muzeul Banatului, tânarul literat se instaleaza in mediul cultural al Clujului, decisiv pentru preocuparile sale ulterioare in sfera istoriei literare, devenind, din 1963, cercetator in cadrul Institutului de Lingvistica si Istorie Literara „Sextil Puscariu“, de care se leaga cea mai mare parte din activitatea sa definitorie.
Vechea istorie literara
Când isi rememoreaza anii de formatie, Mircea Popa se recunoaste tributar influentelor (directe sau indirecte) din studentie a unei scoli filologice de lingvisti, slavisti si latinisti, cum erau Dimitrie Macrea, Emil Petrovici, Ioan Patrut, Romulus Todoran, Nicolae Lascu, Teodor Naum, evocati si in aceste confesiuni in dialog, si in medalioanele din „Figuri universitare clujene“ (2002). Accentul cade aici pe stratul de profunzime al filologiei, in intelesul clasic, obligatoriu in constructia personalitatii unui istoric literar de tip traditional. Al doilea nivel al formatiei ar fi cel strict istoric, unde modelul principal de moralitate si profesionalism a fost, pentru Mircea Popa, David Prodan, caruia i s-a adaugat Constantin Daicoviciu.
Abia apoi, când aceasta fundatie filologica si istorica este consolidata, vin stimularile directe din zona specifica a istoriei literare, mergând de la profesorii tutelari, de perezenta imediata, cum a fost Iosif Pervain, pe filiera sau filonul scolii clujene de istorie literara, spre modelele mediate, de profunzime: pozitivistul G. Bogdan-Duica si personalitatea mai complexa a lui D. Popovici, cu o viziune metodologica mai larga, deschisa deopotriva spre cultural, ideologic si estetic, dimensiuni convergente intr-o perspectiva nationala si europeana asupra evolutiei literaturii. Desi lucrurile se cunosc prea bine, Mircea Popa face precizarea necesara despre rolul primordial al lui D. Popovici in definirea scolii clujene de istorie literara: „trebuie sa mentionez ca dezvoltarea specialistilor clujeni din domeniul literar a urmat destul de aproape rigorile fixate de D. Popovici, pe care cei mai multi dintre noi il recunosc ca sef de scoala si directie literara, rigori preluate apoi de profesorul Mircea Zaciu, cel care a influentat mai de aproape intreaga generatie echinoxista, si prin discipolii pe care i-a creat aici, si care au facut parte din Catedra de istoria literaturii: Ion Pop, Ioana Em. Petrescu, Liviu Petrescu, Marian Papahagi, Ion Vartic, Mircea Muthu“ (p. 208 in volumul-interviu). Meritele lui G. Bogdan-Duica sunt recunoscute oarecum mai cu sfiala, desi se subliniaza, pe buna dreptate, ca el a fost „primul profesor de istoria literaturii de la Cluj“ (p. 205), a carui activitate s-a axat pe valorizarea unor personalitati culturale de fundal, mai putin cunoscute sau mai putin relevante pentru mediul literar (Gh. Lazar, Ioan Barac, Inochentie Micu-Klein, Petru Maior, Simion Barnutiu). De retinut orientarea sa mai mult spre cultural si istoric decât spre literar si estetic, trasând apasat una dintre caracteristicile vechii istorii literare, cu continuatori pâna azi. Simptomatice sunt, in al doilea si in al treilea rând, orientarea preferentiala spre scriitorii minori si satisfactia detaliului de arhiva, eruditia amanuntului glorificat.
G. Bogdan-Duica sau D. Popovici?
Poate ca s-ar cuveni sa fac aici o observatie de oarecare subtilitate, semnificativa si indreptatita, desi controversabila. Filonul cercetatorilor angajati la Institutul „Sextil Puscariu“ (Ion Breazu, Ion Chinezu sau Nicolae Draganu, dintre cei vechi, sau Elena Stan, Mircea Popa, Aurel Sasu, Ion Istrate, Valentin Tascu, din generatia anilor 1960) era mai aproape de radacina pozitivista, arhivistica, a lui G. Bogdan-Duica, prin intermediul imediat al lui Iosif Pervain (când vorbim de cei mai tineri) decât de radacina comparatista, speculativa, a lui D. Popovici, dezvoltata pe filiera Mircea Zaciu, importanta prin succesori. De altfel, dupa 1970, intre cele doua linii era o adversitate surda, cunoscuta in viata literara clujeana, vizibila si in optiunile de lucru si de interpretare ale celor doua aripi ale scolii clujene de istorie literara. Mircea Popa insusi face la un moment dat o profesiune de credinta mai in spiritul lui G. Bogdan-Duica decât al lui D. Popovici: „In ceea ce ma priveste, am pastrat insa un respect aparte pentru studiul si articolul de istorie literara bine informat, bazat pe o documentatie riguroasa, chiar de arhiva, care sa valorifice faptul inedit si care sa fie axat pe comunicarea de lucruri noi, si nu neaparat pe gasirea de solutii interpretative noi. Acest tip de interventie literara, care se dorea inainte de toate o contributie, si nu o speculatie critica sau hermeneutica, l-am pastrat pâna târziu, când asupra mea a avut o influenta hotarâtoare scrisul lui Adrian Marino, pe care am inceput sa-l frecventez“ (pp. 125-126). Dupa cum se vede, pentru Mircea Popa suveranitate au informatia, documentul, arhiva, faptul inedit, finalizate in „comunicare de lucruri noi“ si in „contributia“ de istorie literara, pe când pe cealalta linie, de care se distanteaza, importante sunt interpretarea, „speculatia critica sau hermeneutica“, sintetizate in „solutii interpretative noi“. Disocierea e intru totul semnificativa pentru distinctia intre cele doua aripi ale scolii clujene de istorie literara. Chiar solidarizarea cu Adrian Marino, aflat in adversitate recunoscuta cu Mircea Zaciu, e suplimentar semnificativa, pentru ca vine pe acelasi tip de atitudine fata de faptul literar: Adrian Marino e tot un pozitivist, ca si G. Bogdan-Duica. Evolutia e de la cultul arhivei si al detaliului la cultul bibliografiei si al ideii seci, in acelasi spirit stiintific enciclopedic, pentru care un document nou sau o referinta critica noua, oricât de obscure si de disparate (aripa Bogdan-Duica – Adrian Marino, productiva in documentaristi, clasificatori de idei si comentatori de bibliografie), sunt mai importante decât o interpretare si o viziune critica noua, integratoare si deschizatoare de perspectiva (aripa D. Popovici – Mircea Zaciu, productiva in discipoli in directia speculativa si comparatista). Alternativa e intre eruditie si creatie critica, dilema concretizata si in perimetru ardelenesc, cu corespondente intr-o tipologie nationala (alternativa Vianu-Calinescu) si universala (alternativa Sainte-Beuve-Thibaudet). Solutia durabila si eficienta e, se stie prea bine, o combinatie sau o sinteza intre cele doua tendinte. Practic insa se intâmpla sa se recurga frecvent la dihotomizarea si antagonizarea tendintei documentarist-bibliografice, axata pe context (biografie, societate, idei), fata de tendinta interpretativ-speculativa, axata pe opera (filiatii, structuri, semnificatii). Unii risca, modesti, sa fie mai putin decât istorici literari, sa fie doar istorici, arhivisti sau documentaristi, altii tind, orgoliosi, sa fie mai mult sau altceva decât istorici literari, sa fie critici, eseisti sau comparatisti. Primii, când depasesc fragmentarismul, exceleaza in biografii si dictionare. Ceilalti dau, pe lânga eseuri speculative de mici dimensiuni, dar de mari ambitii, monografii ale operei si sinteze de istoria literaturii sau sinteze ale unor perioade. Evident ca preocuparile si meritele se pot intersecta si contamina. Delimitarile nu sunt atât de stricte cum par. Totusi, se vede limpede ca o natura descriptiva, obiectiva, expozitiva si cumulativa, fara grija scriiturii, a istoriei literare, cu un spirit predominant national (varianta traditionala) se opune unei naturi cogitative, subiective, interogative si selective, cu o exprimare studiata si un spirit europenizant (varianta moderna).
O enciclopedie de istorie literara
Mircea Popa se inscrie intr-o categorie traditionala de istorie literara, cu tendinta de emancipare de la preeminenta documentului (biografist, istoric, cultural, sociologic) la istoria ideilor si a mentalitatilor. Extrem de productiv, cu o risipa a diversitatilor, spiritul sau enciclopedic iese de indata in evidenta când parcurgi fisa aparitiilor editoriale. Grupul cel mai rezistent de volume este constituit de monografiile tip „viata si opera“, cu o relativa pondere acordata culturalului si exclusivitate rezervata transilvanismului: Ilarie Chendi (1973), Ioan Molnar Piuariu (1976), Octavian Goga (1981), Ion Agârbiceanu (1982, reluat in 2012), Timotei Cipariu (1993), Andrei Veress (2006), Lucian Blaga (2007), Victor Papilian (2008). Editiile ingrijite si restituirile cuprind câteva zeci de volume, de la scriitori importanti ca Octavian Goga, Ioan Slavici, Lucian Blaga, Cezar Petrescu, G. Cosbuc etc. la G. Barit, Vasile Goldis, Al. Ciura si altii, minori sau obscuri. Titlul de glorie si-l revendica din descoperirea fabulistului banatean Nicolae Otalea. „Cel mai mult m-au interesat editiile inchinate scriitorilor transilvaneni, pentru care am facut o adevarata fixatie“ (p. 110) – declara istoricul literar. A treia zona de mare intindere este rezervata studiilor culturale, interferentelor si relatiilor dintre literaturi, fie, la modul mai general, in volume cu mai multe subiecte: „Convergente europene“ (1995) sau „De la Est spre Vest. Privelisti literare europene“ (2010), fie in mod special consacrate relatiilor româno-maghiare (1998), româno-franceze (2006), româno-spaniole (2007, doua volume). Istoria presei transilvanene ocupa un alt sector de cercetare consecventa, cu cel putin cinci volume, tratând subiectul panoramic („Istoria presei românesti din Transilvania“, 1980 si 2003; „Panoramic jurnalistic“, 2011), tematic („Presa româneasca si ideea nationala“, 2006) sau localist („Presa mehedinteana“, 2004). Perspectiva regionalista este o alta placere a cercetatorului, preocupat de cultura din anumite centre locale cu rezonanta nationala (Alba Iulia, 2000; Clujul, 2002 si 2014) sau zone („Pagini bihorene“, 2003). Iluminismul, pasoptismul, Eminescu in Transilvania, literatura exilului, literatura religioasa raspund in alte volume si nu le-am inventariat nici pe departe pe toate, multe adunând, cu un reflex specific, „contributii si precizari documentare“. Dictionarele stimuleaza pasiunea istoricului literar traditional, unde adunarea si clasificarea informatiilor constituie misiunile principale. Mircea Popa a colaborat la Dictionarul Zaciu, la Dictionarul Simion, dar reusita sa cea mai mare este initierea si coordonarea „Dictionarului cronologic al romanului românesc de la origini pâna la 1989“ (2004), ca si participarea la realizarea „Dictionarului cronologic al romanului tradus in România de la origini pâna la 1989“ (2005). Sunt performante, intr-o cercetare colectiva, demne de luat in seama, incununarea unei cariere frumoase de istoric literar.
Având exercitiul curent arhivistic, dedicat unei abordari culturale, nationale si regionale a fenomenului literar, Mircea Popa este o enciclopedie vie de istorie literara, izvor pentru cele mai neasteptate informatii si detalii.