Despre regretatul Mircea Dinutz scriu în „ProSaeculum“ (3-4/2013) Ion Gheorghe Pricop, Iordan Datcu, Ioan Adam, Liviu Ioan Stoiciu, Diana Pavel Cassese, Cornel Galben, Maria Nitu, Niculae Gheran si Mircea Dinutz însusi care, într-o „Legenda teiului“ scrisa si publicata cu doi ani în urma, îsi proiecta moartea ce va veni, eminescian, cu boarea parfumata funerar a florilor de tei întruchipata într-o impalpabila „zâna cea buna“ a carei silueta „se estompa, iar el se descoperea din ce în ce mai vulnerabil, mai singur, mai parasit!“ Prezenta din ce în ce mai insistenta „în intimitatea sa, seara, înainte de a intra sub puterea lui Morfeu“, a fapturii înmiresmate îi vesteste din ce în ce mai apasat apropierea si sosirea mortii pe care, în fine, o învinge transformând-o într-o noua „legenda a teiului“. Iata forma literara sub care agresiunea presentimentului fatal da nastere unei legende de sorginte eminesciana ce-i va perpetua cea mai vie amintire celui ce a fost: „Si pentru ca toate au un sfârsit, bun, rau sau incert, trebuie sa spunem aici ca a venit si seara când el a refuzat categoric sa se mai lase bântuit de fantasma aceea blânda, iubitoare, pe care o resimtea ca pe un atentat la ceea ce considera a fi valoarea suprema: libertatea, garantata de singuratate. Departe de a se lasa învinsa, ea a plutit un timp, îndurerata, deasupra micii sale proprietati, a închis ochii si a cazut, ca o ploaie cu boabe albe de lumina, peste faptura lui de huma, acum trunchi neted crescut din pamânt, iar ea rasfirata pe crengile bogate în flori mici, galbene, puternic parfumate, simbol al linistii si al iubirii împlinite. De jur împrejur, gardurile de sârma ghimpata se prabusesc, balaurii îsi schimba înfatisarea în niste fiinte domestice, vesel-hamaitoare, copacii se despletesc spre bolta senina a cerului, florile cânta! De atunci si pâna astazi, copacul acela s-a numit tei, iar miresmele sale, pe pragul dintre doua anotimpuri, au patruns peste tot unde exista oameni, singuratati, suflete deschise spre înalt!“. Sub boarea înmiresmata a acestei „legende“ cu iz mioritic are loc un veritabil proces – ritual – de dezalienare a mortii, desfasurat si scris cu moartea în fata: este chiar proba de curaj si eroism discret cu care Mircea Dinutz si-a prevazut, întâmpinat si învins angoasa trecerii în alta lume. „Legenda teiului“ reprodusa în „ProSaeculum“ este o bijuterie – ca sa nu spun capodopera – literara demna de un scriitor si critic asa cum a fost cel ce semna, cu modestie constienta de sine, Mircea Dinutz. „A mai murit un scriitor. Unul dintre multii ostasi ai cartii ce dispar fara zgomot, oameni alesi, cu suflet maret, trecuti dincolo pe neobservate, cu jena de a nu tulbura viata gazetareasca – ocupata peste poate cu certuri politice, fraude financiare, procese de coruptie, furturi la drumul mare, rafuieli în afaceri soldate adesea cu crime comandate“ – scrie, solidar cu cel murit, Niculae Gheran, si adauga: „Ca slujitor în solda domnului Gutenberg, am ramas solidar cu cei lasati la vatra. Expresie nepotrivita, atâta timp cât, pâna la ultima suflare, niciunul nu uita de nevoia scrisului, adevarata bucurie si rostul existentei lor. Greu sa gasesti pe vreunul împacat cu sine, fara convingerea ca mai are ceva de spus. Pe frunzisul asternut cresc stejarii falnici, beneficiind de rostul arborilor din jur, fie si arbusti“. Fericiti scriitorii care-si cunosc si respecta „rostul“ si îsi daruiesc solitudinea topindu-se în afara, ca în „Legenda teiului“ scrisa de Mircea Dinutz, care, în ultimele saptamâni de viata, facea planuri pentru un viitor ce includea anul ce va veni, 2014. „Cum scrie, despre cine scrie“ – se întreaba retoric si comprehensiv Ioan Adam – „singuraticul din Focsani? (…) Personal nu cunosc niciun critic si istoric literar din provincie care sa se fi devotat într-atât spatiului în care locuieste încât sa scrie sistematic despre toate cartile concitadinilor, concetatenilor sai. E o munca de benedictin si de detectiv, o teribila proba de anduranta si un risc pe cont propriu, mai ales ca acela care le-a facut, le-a traversat, iar pe ultimul si l-a asumat nu-si înmoaie pana în apa de trandafiri, nu apasa clapele „masinii de laudat“ si nu ezita sa le spuna celor din apropiere si adevaruri incomode“. Dinamic si visator, omul dispunea ca putini altii de un spirit echilibrat si patrunzator. „Citea“ nu doar carti, ci si oameni, caractere, temperamente. Iata câteva din observatiile lui cele mai profunde asupra singuratatii unui mare poet: „autorul manifesta o frapanta lipsa de curiozitate fata de întâmplari din afara fiintei lui si, în general, fata de oameni. L-am vazut si ascultat o singura data, de aproape, atunci când la începutul verii anului 1993, urmam niste cursuri de perfectionare pentru sustinerea gradului II (revenisem în învatamânt cu putini ani înainte), iar unul dintre conferentiari a fost autorul «Levantului». Timp de doua ore ne-a vorbit despre «Mesterul Manole» sigur de sine, cu o voce egala si fara sa reia locurile comune din exegeza blagiana; cu alte cuvinte, si-a sustinut logosul cu o prospetime ideatica admirabila. Altceva m-a intrigat pe mine: spre deosebire de toti ceilalti colegi ai sai, Mircea Cartarescu n-a încercat sa intre în dialog cu noi, cred ca nici nu ne privea sau nu voia sa lase impresia asta. Nu s-a asezat o clipa – a vorbit cu masura, urmarindu-se pe sine, coerent si însingurat, disparând la pauza, probabil la catedra, dupa care a reaparut, cu aceeasi tinuta demna, departe, cât mai departe de cei din banci, reusind – cu lejeritate – sa-si faca datoria pâna la capat. Oamenii ca el, creatori pur-sânge, se simt mai confortabil în singuratate. Mai târziu, citindu-i «Jurnalul», am înteles ca în cealalta existenta a lui, atât de bine ascunsa, lucrurile stau cu mult mai rau, lasându-se hartuit de toti demonii pe care îi locuia sau îl locuiau“. Sunt aici câteva din cele mai patrunzatoare observatii si judecati critice si umane care s-au facut asupra naturii marelui poet „înstrainat“, atât de „populat“ si hartuit în existenta lui ,launtrica: rândurile unui critic veritabil, de o mare profunzime, frapanta si subtilitate. Ioan Adam, editorul si exegetul lui Duiliu Zamfirescu sesiza în criticul de la Focsani aceasta trasatura, subtilitatea scrisului sau, înca de acum douazeci de ani, când Mircea Dinutz „recupera polemic «Lydda», roman acoperit pâna atunci de valul scortos al calificativelor drastice asternut de H. Sanielevici, Octav Botez, Georgeta Horodinca, Al. Sandulescu s.a. Criticul vedea în el un „incitant roman de analiza“ în care protagonista „îsi converteste profesorii la adevarul ei de viata“. Triumful ei este triumful literaturii, mai puternica decât toate filozofiile si idiosincraziile. Studiind romanul, Mircea Dinutz facea o observatie de finete, care a scapat comentatorilor anteriori (si posteriori – n.n.). Iat-o: „Portretul (imaginea subiectiva a individului din realitate) apare obsesiv si, neaparat, în momente cheie. Astfel, Filip A. gaseste în casa Lyddei portretul fiului senin, iertator, gata sa-si deschida bratele. Portretul mediaza – în cazul de fata – apropierea dintre cele doua spirite“. Exact! În proza lui Zamfirescu, portretul (alteori, fotografia, a se vedea si în „Viata la tara“ scena apropierii dintre Sasa Comanesteanu si Matei Damian) este mediatorul ideal, factorul decisiv al descoperirii afective a eroilor. Lumea derivata, „iluzorie“, a artei era la el (dar oare numai la el?) mai puternica decât realitatea. În recunoasterea acestui adevar Mircea Dinutz a pus si o parte din eul lui secret. Si, pentru acest cititor de calitate literatura este mai vie, mai seducatoare decât realul descurajant“. Observatia, subtila, face casa buna cu aceea referitoare la „lumea derivata, iluzorie“, dar atât de puternica din „Jurnalul“ poetului de mai înainte. Si, în definitiv, „Legenda teiului“ lasata de Mircea Dinutz ce altceva este decât o expresie simbolica a triumfului literaturii asupra vietii ce ni s-a dat?!
Autor: C. STANESCUApărut în nr. 4302013-07-25