Mimarea guvernarii si alternativa ei

În perioada interbelica sistemul electoral autohton avea drept figura centrala regele, acesta fiind elementul esential în conturarea echipei guvernamentale, asa încât elementul definitoriu îl constituia nu rezultatul votului (cumva previzibil), ci optiunea regala pentru partidul ce va fi fost desemnat sa organizeze alegerile. O logica democratica inversata, nu alegerile si apoi guvernul, întâi formarea cabinetului si apoi alegerile. Adaugam si sistemul primei majoritare (dupa 1926) pentru partidul care obtinea cel putin 40% din totalul voturilor si obtinem formula unei democratii fragile, cu nereguli electorale la tot pasul, adica o democratie mimetica daca este sa îl citam pe Matei Dogan. Comunismul autohton revine la formula clasica, alegerile si apoi guvernul, dar acest lucru se întâmpla în conditiile lipsei pluripartitismului, un singur partid fiind plebiscitat de câte ori avea nevoie.
Cine pe cine mai reprezinta?
Dupa 1989 sistemul electoral se construieste pe pilonii democratiei reprezentative, dar elementele coruptiei experimentate în perioada interbelica nu dispar, asa încât partidele, pentru a-si asigura suprematia, nu ezita sa foloseasca mita electorala, votul multiplu si alte tehnici menite sa le completeze zestrea de voturi. Se pune întrebarea legitima cine pe cine mai reprezinta, întrucât partidele nu sunt interesate de reprezentarea propriilor segmente electorale, ci, mai degraba, sunt perfect îndreptatite sa aspire la exploatarea în indiviziune a resurselor statului (Daniel Barbu), resurse ce vor putea fi redistribuite în campaniile electorale sub forma de cadouri electorale pentru a se asigura supravietuirea politica. Se adauga ingredientele retelelor clientelare de control al votului (sistemul administrativ si birocratic e generos si poate primi cu bratele deschise ofertele de nerefuzat ale partidelor) si ajungem la formula, daca nu a unei democratii mimetice, macar a unei mimari a guvernarii, pentru ca singurele realitati ale României postcomuniste par a se reduce la goana partidelor pentru resursele publice (o stranie simbioza între politicieni si cetateni, cu cât primii se îmbogatesc mai mult, cu atât cei din urma devin mai saraci), la eternizarea UDMR-ului la putere (acest partid balama ce se simte foarte bine în actuala stare de fapt), la logoreea verbala din mass-media a trimisilor partidelor si, de data mai recenta, la reaparitia cultului personalitatii în varianta feminina, cu Elena Udrea în rolul de adulata (este absolut trivial modul în care intelectuali importanti, membri de partid sau simpli lachei înalta ode unei femei, bagam de seama, foarte importante în economia partidului de la putere).
Mimarea guvernarii vs. vointa cetateneasca
Se mimeaza independenta si procesul de justitie, fiind absolut indecent modul în care se aplica legea în aceasta tara. Se mimeaza reforma, singura imagine ce ne vine în minte atunci când ne gândim la cuvântul reforma fiind aceea a slugarniciei unui premier si a cabinetului sau în fata vointei prezidentiale. Se mimeaza reprezentarea intereselor cetateanului, pentru ca despre ce interese vorbim atunci când cheltuim resurse publice importante pentru a inaugura, în comune sordide, parcuri de agrement (nu de retele de canalizare au nevoie oamenii de la tara, ci de parcuri de distractii, asa au gândit reprezentantii cetatenilor). Dar daca aceasta simbioza bizara politician-cetatean functioneaza ireprosabil, de ce nu s-ar impune de la sine necesitatea unui asemenea demers administrativ? Mai exista vreo cale alternativa pentru iesirea din aceasta spirala maladiva? Se prea poate sa existe.
În judetul Timis, într-o localitate rurala (Peciu Nou), s-a întâmplat un fapt de un inedit aparte (mass-media desigur nu a zabovit prea mult asupra acestui subiect, nu este atât de important în comparatie cu telenovela infractionala a interlopilor). Cetatenii acestei comune s-au revoltat împotriva nu stiu carui proiect propus de un oarecare investitor italian (imaginile filmate în sala de sport a localitatii sunt exemplare, iar civismul cetatenilor pare o oaza într-o mare nationala de indiferenta). Consilierii locali, luând act de aceasta vointa cetateneasca, au votat împotriva proiectului respectiv. Iata un exercitiu admirabil ce trebuie contabilizat, cetatenii pot face agenda publica a politicienilor locali, vointa lor si exprimarea acesteia poate sa însemne ceva în contextul unui protest decent articulat si exprimat, iar lipsa lor de reactie vizavi de problemele care-i privesc poate sa însemne altceva.
Iata de ce democratia autohtona are în fata doua cai de evolutie. Calea batatorita dupa 1989, a mimarii guvernarii (cu formatiunile partizane în rol de gangsteri pusi pe capatuiala) sau, dimpotriva, calea alternativa, a guvernarii în sensul reproducerii binelui public. Pentru ambele variante elementul esential îl reprezinta cetateanul. Felul de a se raporta la cele doua moduri de evolutie devine punctul central. Faptul petrecut în comuna timiseana este unul revelator. În caz contrar ramânem pe mai departe prizonierii actului de mimare a guvernarii.