Mihai Sin şi ispita romanului total

Preocupat, precum puţini, de soarta romanului, ca specie majoră în literatura noastră, Mihai Sin încerca, în Marea miză (2003), livrând observaţii apăsat personale, să propună, de fapt, un aspru rechizitoriu, denunţând „letargia mimetică“ şi dialogul subaltern cu alte culturi. Informat, bântuit de îngrijorări teribile, desfăşurând un polemism tăios, prozatorul invoca mustrător „carenţa de universal“, inapetenţa pentru tragic, neasumarea destinului colectiv (fiinţa naţională) etc. Pornind de la aceste constatări, s-ar cuveni să examinăm în ce măsură astfel de reproşuri (întemeiate) capătă o fericită rezolvare în ultimul său roman, apărut postum (Ispita izbăvirii, Nemira, 2014), sub un titlu propus, pe ultima sută, de editor (Valentin Nicolau) şi acceptat imediat, cu încântare, de regretatul autor. Dincolo de unele exagerări, aprecieri hiperbolice vândute „la cald“, Mariana Cristescu, de pildă, văzând în romanul lui Sin „o carte pentru Nobel“ sau chiar contabilizând şi afirmaţia prietenească a editorului,
V. Nicolau considerându-l pe M. Sin „cel mai important romancier din ultimele decenii“, evident că avem de-a face cu un roman de miză mare. Probabil nefinisat, cu goluri epice şi piste abandonate; dar care, salvator, gândeşte Lumea. O lume peste care „Diavolul s-a întins peste măsură“, aşezată (neaşezată, mai degrabă) sub blestemul deriziunii, a neputinţei care „ne seacă“, distrugând gena identitară. Încât, firesc, personajele lui Sin (toate) caută izbăvirea, încearcă să afle calea lui Dumnezeu.
Moralist auster, dezvoltând, psihologizant, o viziune sumbră, Mihai Sin, chiar de la debut (Aşteptând în linişte, 1973) era interesat de condiţia umană şi de spectacolul existenţial, analizat din unghiul degradării / alienării. Traumele provocate de revelaţia îmbătrânirii, filmul unei zile de concediu în oraşul natal, în firescul ei infinitezimal (cazul lui Achim Brezeanu, în Viaţa la o margine de şosea, 1975) sau o călătorie cu autobuzul, cu un şofer-tiran (Bate şi ţi se va deschide, 1978) aduc în scenă personaje dilematice, în „ceaţă existenţială“ (cf. Tania Radu), muncite de întrebări, amânând rezolvarea. Cu un ton neutru, aşadar, într-un ritm monoton, sub veghea ochiului impasibil, devoalând o stare de nemulţumire, care – pentru unii vigilenţi analişti din epocă – părea „improductivă estetic“. Dar care, sub elan rememorativ, în episoade „independente“, creiona terifiantul tablou societal, precum în hulitul roman Schimbarea la faţă (1985). Fiindcă Mihai Sin, un prozator, negreşit, din prima linie valorică şi un „realist incurabil“, cum apreciase, exact, Cornel Moraru, examinează viaţa la microscop, practică „chirurgia socială“, iubeşte incizia; vrea să pătrundă dincolo de ceea ce se vede (apropiindu-se, astfel, „de ceva necunoscut“), înţelege că literatura are un rol mediator, aducând filosofia în gândirea omului comun. În fine, cunoscând toate cotloanele vieţii se împărtăşeşte de la crezul realist, dar vorbeşte, tocmai pentru a lămuri chestiunea, de un „realism al fiecăruia“, acceptând că respectivul concept – dubios, lax etc. – rămâne interpretabil. Evident, avea dreptate.
Libertatea cu care a scris Schimbarea la faţă, deviind de la „epicul clasic“, vine să confirme aprecierea. Prozatorul culege întâmplări „dure“ fără furii justiţiare, urmăreşte devenirea „sâmburelui de fiinţă“; blândeţea privirii şi moliciunea frazei articulează un epic în trepte, acroşând cititorul. Să nu uităm enclavele eseistice, cu tot riscul diluţiei (asumat), câteodată de un „pitoresc nefuncţional“. Mihai Sin a fost încercat de mirajul romanului total. În consecinţă, digresiunea, rememorarea (ca procedeu predilect, rezonanţa evenimentelor conducând la resemnificare) aduc în pagină o familie de spirite: observatori taciturni, sensibili, măcinaţi de frământul lăuntric, ei cunosc (fără forţa brebaniană) metamorfoza. Acuză însingurarea, degradarea, uzura erotică, abandonul; trag, prin astfel de incursiuni în cosmosul individului, în spaţiul conştiinţei, un semnal de alarmă. Timpul devine „eroul“ acestor proze, anunţând o violenţă difuză şi o ameninţare surdă, pânditoare. Mihai Sin se interesează constant de suflet, dar nu cade în abisalitate. Gândirea sa este corectă, explorând „metafizica realului“; vrea să pătrundă în acea „altă lume“ (o altă realitate) palpând misterul lucrurilor; sesizează fisurile cotidianului, „oboseala psihologică“, reluând şi mărunţind întrebările fundamentale. Reabilitează noţiunea de patetic, descoperind lumina interioară. Un veşnic rătăcitor (precum juristul Brendea) călătoreşte, mânat de nelinişti, hăituit, spre sine: află vidul interior şi comoţia erotică (Valeria). Astfel de pagini, cu unele accente de sarcasm şi grotesc, blamând voluptatea răului (contagioasă) ridică o terorizantă întrebare: Cum trăim? Ea respiră în toată proza lui M. Sin, scriitor interesat de o „evoluţie fastă“, spunea, a binomului individ-societate. Important ar fi să nu ne siluim firea. Să ne urmăm drumul fără a abdica.
Categoric, Mihai Sin a iubit literatura problematică. Se apleacă, în consecinţă, asupra unei tipologii (e vorba de înfrânţii vieţii), pune sub lupă inerţia existenţei provinciale, fauna însinguraţilor şi a dezamăgiţilor. Această cazuistică sparge, însă, coaja banalului şi invită la o „transcriere problematică“, fără furii justiţiare. Între Marele Eveniment şi astfel de „schiţe fumurii“ (cf. Eugen Simion), preocupat de culoarea vieţii de provincie, scriitorul nu ezită; alege, prompt, ca „poet al vieţii cotidiene“ (cât de exactă o fi eticheta?) această proză de observaţie, în care foiesc inşi culpabili, goliţi de voinţă, rataţi, bântuiţi de spaime, loviţi de indiferenţa celor din jur. Mereu grav, Sin pătrunde, cu o acuitate maladivă, în ascunzişurile oamenilor. Scotoceşte în ungherele sufletului. Primejdia îşi arată colţii, „mecanismul suferinţei“ trebuie descifrat. În pofida liniştii epice, a molcomelii aparente, abia înfiorând suprafaţa textului, adâncurile fierb; prozatorul interoghează neliniştea, înfige harponul întrebărilor în carnea epicului. Investighează, deci, condiţia umană în realitatea ei imediată. „Iluminările“ răstoarnă acest epic „amorf“, propunând o înălţare şi, anterior, o meditaţie. Spun ceva adevărat despre protagonişti, adâncind sau îmblânzind obsesiile. Promiscuitatea intră în regimul firescului, lumea ne întoarce un chip urâţit şi vulgar, destinul va fi siluit. Ca şi eroii săi, Sin este un vicios al analizei. Un Octavian Şteflea (de pildă), spirit scormonitor, complicat, porneşte „într-o mare călătorie“. Mânaţi de teama singurătăţii, de nepotrivirile şi eroziunile cuplului, de existenţa larvară şi „bălăceala porcească“, de tirania „micului şef“ şi abulia turmei, aceşti eroi voiajează; caută în permanenţă, călătoresc „spre ceva“.
Să ne amintim că la debutul lui M. Sin (considerat de unii „ambiguu“), reproşul cu care fusese întâmpinat tânărul prozator viza tocmai absenţa temelor. Or, interesat de lumea noastră „aşa cum este“, fără nimb eroic, Sin frecventa temele zise minore. Plonjează în spaţiul mediocrităţii, conştientizează eşecul, înregistrează psihologia senectuţii, acuzând mizeriile fiziologicului şi povara trecutului. Propune un bilanţ, interogaţia oferind coerenţă scenariului epic. Fluxul memoriei amestecă timpurile, meditaţia epică (strunită, vizibil, de un mobil polemic) ajunge la dezeroizare şi disociere (voind „a demarca binele de rău“). Respectând condiţia gravă a scriitorului, convins că „nu mai e loc pentru iluzii“, Mihai Sin a fost un ins aşezat, serios, iubind „medierea filosofică“.
Rame şi destin (1989) propunea două nuvele excepţionale (ultimele). Or, M. Sin rămâne un mare nuvelist, romanele sale fiind, credem, salbe de nuvele. Încât volumul se aşeza în prelungirea problematică a celorlalte cărţi. Un Dionisie Baica, cuprins de elanuri târzii, descoperă peisajul cu „o bucurie necunoscută“ (v. Clipa, ca o lamă rece); este un urs în criză, începând să judece; constată că „ni se întâmplă tot timpul ceva, dar n-avem ochi să vedem“. Deşteptarea, trezirea lăuntrică, „viaţa la ţară“ sunt nimerite prilejuri de a radiografia convulsiile psihicului, contextul. Lângă cei cu sufletul speriat, oprimat, mişună grobienii, stârniţi de furia posesiei. Bun observator, M. Sin are ştiinţa concretului, pensează amănuntul, prinde firescul vieţii. Nuvela titulară poate fi citită şi ca un „război al sexelor“. Dincolo de astfel de asperităţi, protagoniştii – filosofi de ocazie – se întâlnesc în zarea contemplativă; discută despre „singurătatea eternă“ şi neasemănarea destinelor, cu indignări patetice (precum domnul Bica) şi efuziuni sentimentale, acuză pe micii faraoni şi „paradisul lor de beton“ (garaje, moda cavourilor). Pluteşte izul degradării, rememorând o vitalitate stinsă. Prozator temeinic, M. Sin evită, de regulă, tezismul. Coboară în firesc cu o „lentoare funerară“, are – am văzut – „prejudecata“ realismului, îşi urmează consecvent repertoriul problematic, temele obsesive. Acuitatea privirii cheamă în sprijin, paradoxal, moliciunea frazei. Arborescenţa, asociaţionismul, tehnica devierilor slujesc intersecţiei destinelor. „Aşteptând în linişte“ (cum ne anunţa, la debut), fără temperament de luptător, insuficient preţuit, Mihai Sin este frisonat de responsabilitatea scrisului. El rămâne, cu o vorbă acceptată mai de toată lumea, „un analist subţire“, descoperind, cu reverberaţii nostalgice, metafizica realului.
Totuşi, ignorat de N. Manolescu în Istoria sa, „oarecum debusolat“, s-a spus, după ’89, Mihai Sin a devenit un caz controversat, provocând muţenie şi „stupefacţie“. Pentru Alex Ştefănescu, M. Sin devine, prin dipticul Quo vadis, Domine? (1993, 1996), un „avocat al cauzei Securităţii“. Adevărul e că Sin, refuzând maniheismul revigorat cu ferocitate, încerca să judece nu doar în alb şi negru. Acuzat pentru factura propagandistică a noilor romane (desigur, „de idei“) sau pentru „fantezia politică“ pe care o ilustrau eseist-divagant, cu certe probleme de construcţie, Sin a fost privit cu circumspecţie. Un Dominic Vanga, inginer, „ales“ de colonelul Coldea (care îi citise câteva eseuri studenţeşti) pentru „I.Q-ul“ său, intră pe lista complotiştilor, pregătind, în „buncăraşul“ cu oameni de valoare, epoca postCeauşescu. La „Reşedinţă“, prin meditaţie colectivă (anunţând parlamentarismul), echipa, sub oblăduirea acelei facţiuni securistice, se pregăteşte vădind responsabilitate pentru soarta României, încercând a evita – sub spectrul neverosimilului, să recunoaştem – impostoriada. Încât, aparent „uitat“, bântuit de obsesii şi spaime, într-o singurătate agresivă, pierzându-şi răbdarea, Dominic Vanga va fi adus de Murza în Bucureşti (în 22 decembrie, Piaţa Palatului), invitat „să se năpustească spre intrare“, salvând reţeta conspiraţionismului şi „un anume tip de elită“. Care se va deda la Marele Jaf al capitalizării României, reciclând „curvele de partid şi de Stat“ / „haita numită Partid“.
În fond, Ispita izbăvirii continuă subiectul. Sub Marea Ocultă, „Românica“ e aruncată, prin lucrarea Diavolului, pe Calea Pierzaniei (distrugere, maculare), trezind reacţia celor ce aleg calea pocăinţei.
Demarând greoi, sub pretextul unui voiaj în căutarea rubedeniilor, plecate demult în „ţara dream-ului“, romanul pune în discuţie soarta comunităţilor româneşti, în disoluţie, topite în „magma americană“. Bucureşteanul Mike, deja simţindu-se american şi soţia sa Ioana, lansând diatribe la adresa bucătăriei fast-food, îl însoţesc pe Vicenţiu Tudan în călătoria spre orăşelul Glassport, în căutarea mormintelor Rozetei Opriş, mistuită de „dorul de casă“ şi a lui Sam, un „foachi“, cel care „fusese român“. Intră în scenă bătrânul domn George Corun („born in USA“), un bărbat falnic, atras de baschet (fusese coach), nu de demonul politichiei, precum ambiţiosul său frate, ajuns primar cu sprijinul comunităţii poloneze. George, cetăţean onest, „redescoperă“ limba şi lumea de acasă. Fiindcă, într-o lungă spovedanie, va mărturisi că „cealaltă jumătate e Dincolo“. Când va veni în ţară, bucurându-se – ca de un „un ultim dar“ – de întâlnirea cu învăţătoarea Mădălina Albotif, va recunoaşte că iubeşte România tainică (ţara părinţilor), trăind, de fapt, două vieţi. Politicos, chiar protocolar, „cap de matematician“, George deplânge destinul românesc şi alterarea fibrei, despărţirea de obiectele „sacre“, definindu-ne fiinţa identitară, ameninţată. O temă, să recunoaştem, de care fug mulţi şi pe care Mihai Sin o atacă frontal prin vocea lui George, cel care – spune Mike – „idealizează sărmana Românie“. Dar „prietenii români“ au apărut târziu în viaţa domnului Corun. Pentru George, sfârşitul e aproape şi fostul coach, în lupta cu timpul, îşi poartă singurătatea, încercând să spună ceva poporului român, sub „asediu“, apăsat de etichete infame.
Părăsind brusc această pistă, M. Sin ne propune alt fir epic. Apare prezicătorul Ionică Pascu-„nebunu“, fost medicinist, bucurându-se de faima Vindecătorului, ucis de iresponsabilul Petre, cel care primise „porunca“ (ştiută de Ionică) de a scăpa lumea de un „politic“. S-ar părea că Sin pierde controlul naraţiunii. În fapt, stufosul roman, simetrizabil, trebuie citit „în oglindă“, identificând o mulţime de similitudini şi paralelisme. Fiindcă şi George, de pildă, ştia că va fi ucis de un nebun, dispărând, astfel, un om mare (recunoaşte Tom), chiar dacă nu antrenase în NBA.
În fine, ne întâlnim – pe un alt palier romanesc – cu un fost mare gazetar, de strălucire meteorică, care, fugind de lume, devine un cerşetor „demn“, însoţit de un prieten canin (Rex), ducând o existenţă subterană. Prilej de a asculta, ca „duhovnic captiv“, şi confesiunea unui inginer mecanic (director), doritor a căuta o ieşire prin „golirea de reziduuri“ (episodul Relu Porumb, asaltul prădătorilor, un posibil manual sexologic etc.). Adică repetate deraieri epice, pentru ca, finalmente, sub o altă identitate, marele jurnalist-boschetar (devenit Ion Iancu), „decăzut din drepturi“, să se reîntoarcă la viaţa „de altădată“. E atras de ambiţiosul proiect al unui cercetător, gândind împreună la viitorul României. Şi constatând, intrând în reţea, neputinţa Invididului în faţa Sistemului. Întrebându-se dacă experienţa sa („alunecând în jos“ pentru a palpa Adevărul) meritase sacrificiul.
Să observăm că eseismul lui Sin, mereu problematizant, se planetarizează. El invocă violul istoric, prin bolşevizare, dar şi Noua Dictatură, într-o lume gândită ocult, nu condusă „la vedere“. Sunt pagini catifelat-poetice (sentimentul miracolului feminin, o dimineaţă de august, „actul divin“ al împreunării) lângă cele care inventariază ipostazele Răului: ordine venite „din înalturi“, „bijuteria“ cu drepturile omului, lucrarea Diavolului etc. Sau: o Românie comunizată, cu destin deturnat şi „lumea paralelă“ a tinerilor, ca teritoriu de cucerit; un proiect generos (secret şi inutil, de fapt), aducând corecţii democraţiilor Occidentale, cum şi-au propus cei doi, fără şansa continuităţii şi a izbăvirii; un amestec perfid de bine şi rău sub tăvălugul globalizării, în care „diavolii veniseră cu treburi pe pământ“, trăgând sforile politicii în raportul naţional / suprastatal, fără anticorpi la îndemână; exaltarea unor savanţi, fără acces la Marile Taine; şi, în fine, gândul ispăşirii, niciodată încolţit în mintea marilor ticăloşi. Pentru a se reîntoarce, în finalul romanului, la tema obsesivă, cea a timpului devorator. Un Vicenţiu, la hotel, împresurat de îndoieli şi vise „grele“, „galopa spre bătrâneţe“. Prin jocul sorţii, putem citi Ispita izbăvirii ca o carte testamentară a unui important şi neliniştit prozator, chinuit de întrebări, ispitit de himera romanului total.