Mihai Botez – un disident solitar

Stimate Domnule Augustin Buzura,

Citind cartea „Eu, fiul lor“, de Dorin Tudoran sEditura Polirom, 2010t, constat cu uimire ca exista in cuprinsul ei un document stupefiant, pe care vi-l trimit cu rugamintea de a-l da publicitatii in prestigioasa revista pe care o conduceti.

La pagina 556, anexa 7, apare o declaratie olografa, emisa de UM 0544, scrisa cu tus, deci adresata la cel mai inalt nivel, in care Dorin Tudoran, imediat ce afla ca CCES (Consiliul Culturii si Educatiei Socialiste, Ministerul Culturii de atunci), i-a eliberat viza de iesire din tara, se intalneste cu o sursa a Securitatii si il toarna, as vrea sa cred ca din inconstienta si fara sa vrea, pe Mihai Botez, afirmand ca el este cel care i-a expediat textele catre „Europa Libera“, precizand si prin cine le-a trimis acolo, anume printr-un diplomat american care a plecat definitiv de la post. Exista si un semn pe originalul in tus, cu subliniere si o sageata sugerand importanta informatiei, prezentata ca un succes al UM 0544 (v. acelasi text reprodus si la p. 376, facsimilurile 1 si 2).

Nu stiu cum poate explica Dorin Tudoran un asemenea derapaj, ce nu poate avea nicio scuza, dar nici vreo explicatie plauzibila. Cum a putut oare Dorin Tudoran sa scape catre o sursa a Securitatii, posibil fara sa-si dea seama de gravitatea faptei, o asemenea informatie?

Precizez ca actul are mentionata data de 10. 11. 1983 si ca Dorin Tudoran a plecat din tara in 1985, iar pana la plecare, si dupa aceea, Mihai Botez l-a sprijinit, dupa cum reiese din amintirile lui Jeri Laber, directoarea de la „Helsinki Watch“ („The Courage of Strangers: Coming of Age With The Human Right Movement“, prefata de Václav Havel, volum aparut in SUA, in 2002), dar si din scrisorile catre Vlad Georgescu sau catre alti prieteni din America, din eforturile lui Mihai Botez de a crea un curent de opinie favorabil lui Dorin Tudoran printre prietenii de la „Amnesty International“ si in cercurile din strainatate unde urma sa se stabileasca Dorin Tudoran.

Admitand ca pe Dorin Tudoran „l-a luat gura pe dinainte“ si n-a stiut ca are de-a face cu o sursa a Securitatii, care poate transmite mai departe totul spre superiorii sai, totusi, o asemenea informatie – care era foarte gravã si atat de concreta – nu trebuia sa fie destainuita in acea vreme nici celor foarte apropiati, iar Dorin Tudoran era constient ca Mihai Botez era urmarit si ca Securitatea nu aflase nimic concret despre drumul scrisorilor spre Vlad Georgescu.

Stia, de asemenea, ca disidenta solitara, teorie creata de Mihai Botez si care urma sa-i stimuleze pe adversarii dictaturii sa-si faca publice criticile personale, „solitare“ (adica separat), critici care, ramanand la nivelul „delictului de opinie“ (individual), nu erau oficial incadrabile in articole de lege si deci nu puteau constitui infractiuni (cum erau de pilda, incercarile de asociere si organizarea in „grupuri dusmanoase“) fusese larg difuzata de „Europa Libera“ inca din 1979.
Disidenta „solitara“ era folosita pentru situatia specifica a Romaniei si presupunea doua reguli care ar fi trebuit sa asigure succesul unei astfel de strategii. Prima: ordonarea contestatiei – nu „cu voie de la politie“, dar in limitele legii de atunci. Nu puteai cere sa ti se respecte drepturile, daca, legal, te situai in afara legilor, iar sprijinul din afara inceta in momentul in care deveneai, in raport cu ordinea existenta, un infractor. Aceasta era si legea „Europei Libere“.
România era o tara oficial socialista – fapt nenegociabil –, dar dreptul la opinie, dreptul la munca, dreptul de a calatori sau de a te stabili oriunde doreai etc. erau garantate in Constitutie. Ideea era ca societatea civila trebuia sa devina, prin solidaritatea contestatiilor individuale, un factor de presiune fata de puterea discretionara, care nu-si respecta propriile angajamente internationale in exterior, dar nici propriile datorii in relatiile cu cetatenii ei. A doua regula era atragerea posibilitatii de a fi protejat, prin intermediul „Europei Libere“, care ar fi facut publica atat contestatia, cat si represiunea, si astfel, o multime de organisme internationale ar fi fost puse in alerta („Amnesty International“, „Helsinki Watch“ etc. etc.).

In toate tarile „lumii a doua“, cu exceptia Romaniei si a Bulgariei dintre tarile socialiste din Est, disidenta s-a structurat ca un element de coeziune in jurul unui grup de dialog social. De fapt, de societate civila. Avand in vedere lipsa de solidaritate a putinilor contestatari, s-a gasit acest tip ingenios de asociere virtuala a oponentilor cu ajutorul „Europei Libere“ (post de radio care incuraja tocmai dreptul la informatie corecta al cetatenilor din societatile totalitare), unde se difuzau parerile libere ale participantilor la acest dialog indirect cu puterea. Dar era evident faptul ca, oficial, adresarea la postul de radio presupunea confidentialitatea modului in care fiecare solicitant ajungea acolo, iar acest minim risc trebuia teoretic asumat, mai ales ca, in mod oficial, nimeni nu ar fi marturisit ca posta ar putea fi controlata si, de fapt, pana la un punct, nici nu putea fi in intregime controlata, cel putin la inceput. Relatiile pe care Mihai Botez le avea la cateva ambasade, intre care cea a SUA si a Frantei (v. si amintirile lui Jean-Marie Le Breton), ii garanta tocmai aceasta confidentialitate si siguranta ca nu va fi tradat, el si cei care il rugau sa le trimita mesajele. Prestigiul lui de disident de tip occidental, cu un discurs similar celor practicate in tari cu un trecut democratic aflate sub dictatura, ii sporea credibilitatea si notorietatea. Iar la ambasada SUA, prietenii de la „Woodrow Wilson“, colegii din stagiile de cercetare, precum si alte personalitati de marca  si cu influenta in tarile lor erau solidari cu Mihai Botez si il admirau pe masura ce il cunosteau.
Cu toate persecutiile indurate dupa citirea primei scrisori personale la „Europa Libera“, oficial vorbind, Mihai Botez nu facuse nimic ilegal, fiindca in Constitutie libertatea de opinie era garantata, iar obiectiile sale nu erau un secret, el insusi trimitea memorii critice semnate catre toate autoritatile, de la Cabinetele 1 si 2, la CC al PCR, pana la Marea Adunare Nationala sau la Consiliul de Stat.
Iata ce spune Mihai Botez despre disidenta sa:
„Studiul comparativ al asa-numitelor pe atunci «strategii de dezvoltare» din lumea a treia, ca si analiza comparativa a evolutiei tarilor comuniste vecine – iarasi, cercetate cu ochi de profesionist – m-au facut sa remarc si relativa singularitate tragica a fenomenului romanesc; intr-adevar, economiile comuniste erau peste tot in criza, si nici nu se intrezareau perspective roz pentru tarile lumii a treia s…t, dar alte guverne imi pareau mai preocupate de starea propriei populatii si mai responsabile fata de generatiile viitoare decat al nostru s…t“ (citat din postfata la volumul „Romanii despre ei insisi“).
Dupa esuarea miscarii Paul Goma, dar si dupa esecul obtinerii de semnaturi pe manifestul lui Vlad Georgescu, in 1978, apoi pe „Memoriului intelectualilor romani“, reluat in 1979 de Mihai Botez si de Mariana Celac, documente care nu au primit niciunul sprijinul scontat din partea intelectualilor nealiniati, Mihai Botez a imaginat modelul „disidentei solitare“. Textele contestatare, individuale si asumate, trebuiau sa fie facute publice, cu complicitatea lui Vlad Georgescu, prin radio „Europa Libera“, instituind, prin cumulare, un statut social oficializat, de intelectualitate critica, un nucleu de societate civila (existenta deja in alte tari), format din cetateni care nu doreau neaparat sa emigreze, ci sa schimbe ceva din interior, creand un „centru al puterii celor fara de putere“, cu constiinta unor drepturi castigate prin lupta rationala, curajoasa si consecventa, la care s-ar fi asociat mereu, ca intr-o miscare de innoire fireasca, din ce in ce mai multi cetateni ai tarii. Este ceea ce s-a incercat si in Polonia, si in Cehoslovacia, Rusia sau Ungaria – scrierile unor Havel, Michnik sau Saharov nu spun nimic altceva –, si nu e intamplator ca Mihai Botez este mereu asociat in presa libera din anii 80 cu cei mai seriosi disidenti europeni (v. zecile de articole aparute in Franta, Marea Britanie, Italia, Spania etc.).

Romania semnase, in 1974, acordurile de la Helsinki referitoare la drepturile omului; acest fapt a reprezentat, in mai toate tarile comuniste de atunci, un prilej de a incerca o schimbare din interior a ordinii totalitare. Miscare cu implicatii adanci in tarile unde societatile civile existau si se manifestau („Solidarnosti“ din Polonia aici isi are radacinile). Pentru ca drepturile omului nu erau nicaieri compatibile cu societatile totalitare, in care se pedepsea grav asocierea in „grupuri dusmãnoase“, dar se tolera, cel putin teoretic, libertatea de opinie.

Trimiterea scrisorilor altora constituia, asadar, o infractiune, insemnand asumarea de catre Mihai Botez a rolului de lider al contestatarilor si organizarea de „grupãri dusmãnoase“, fapt care il incadra in cu totul alta categorie decat aceea de contestatar solitar al carui exemplu dorea sa-l ofere.
In discutia cu ofiterul care il chestioneaza pe Mihai Botez daca are vreo legatura cu trimiterea de catre Dorin Tudoran a unor texte la „Europa Libera“, Mihai Botez raspunde ca el se fereste sa incalce legea, „pentru ca din acest moment nu mai ai decat un singur lucru de facut, sa astepti clementa, si devii un solicitator“. De asemenea, ca „Dorin Tudoran, care este un scriitor important, ar trebui publicat in Romania“, fiindca „ar fi pacat sa se piarda un om de valoare“ (op. cit., p. 317).

Imprudentele si indiscretiile vinovate ale lui Dorin Tudoran incepusera mai de mult, ca dovada: „Nota raport“ de la pagina 301, unde este inregistrat un interogatoriu luat lui Mihai Botez, in data de 26 martie 1983:
Ofiterul: „Daca Dumneata nu cunosti problema articolelor trimise, atunci de ce lasa el sDorinTudoran, n. n.t sa se inteleaga ca dumneata nu esti strain de problema trimiterii la «Europa Liberã», a materialului?“
Mihai Botez: „Adica…?“
Ofiterul: „Domnule, nu pot sa-ti spun mai mult.“
Mihai Botez: „Eu unul cunosc legea si stiu ca acest lucru este infractiune. Eu nu mi-am propus niciodata sa incalc legea. Nu stiu prin cine ar fi putut sa le trimita. Daca dumneata crezi asta, atunci eu prin cine as fi putut sa le trimit?“
Ofiterul: „Prin Fabri (de la CEDOR) (Am retinut faptul ca Botez a parut usor surprins, iar pana la raspuns, care de obicei este prompt, a trecut ceva timp!)“
Mihai Botez: „Fabri este fricos… A spus Tudoran asta?“
Ofiterul: „M-ai intrebat ce cred si ti-am spus ce cred…“ (v. op. cit., p. 301)

In data de 10 noiembrie 1983, apare declaratia lui Dorin Tudoran (v. p. 376 si 556, op. cit.). Declaratia lui Tudoran este facuta „fata de o sursa a unitatii 0544“.
„Sus-numitul sDorin Tudorant afirma ca le-a predat smaterialele difuzate la «Europa Libera», n. n.t lui Mihai Botez, care le-a tinut asupra sa cca o luna de zile, dupa care le-a trimis in strainatate printr-un diplomat american care a plecat definitiv.“

Desi sefii Securitatii s-au laudat cu informatia primita de la Dorin Tudoran (vezi tonul de succes al obtinerii informatiei raportata catre superiori), Dorin Tudoran a obtinut viza definitiva de la Securitate abia in primavara lui 1985, dupa ce a facut greva foamei (gest pentru care Mihai Botez i-a facut, la cererea lui, multa publicitate in Occident), ca sa poatã pleca. Scrisorile catre Vlad Georgescu stau marturie.

Cu siguranta insa, Mihai Botez n-ar fi crezut niciodata ca Dorin Tudoran l-a turnat.

In tot dosarul lui Dorin Tudoran, apare mereu, repetitiv, un cuvant-cheie: temperament; temperamentul sau explica si scuza totul. Foarte convenabil pentru atitudinea lui Dorin Tudoran, pentru inconsecventele lui, pentru scandalurile si umorile inutile, cu succes la public in Romania si acum, dupa atatia ani, fiindca „combate bine, e de-al nostru“.
Securitatea nu avea „de unde sa-l apuce“ pe Mihai Botez, el nu facuse nimic pentru care sa poata fi condamnat oficial. Abia dupa declaratia lui Dorin Tudoran, autoritatile au inceput sa caute cu disperare probe pentru a-i putea inscena un proces de tradare.
In acest scop i s-a trimis lui Vlad Georgescu scrisoarea falsa in care i se cereau toate scrisorile primite prin Mihai Botez, dar Vlad Georgescu a sesizat imediat textul masluit. Anexez textul si comentariile din „Scrisori catre Vlad Georgescu“ (facsimil 3).
Documentul fals mi se pare de o importanta covarsitoare, el pune in lumina ticalosia mijloacelor Securitatii, dar si prudenta si masura in lupta adevarata a celor ce-si cunosteau adversarul. Mihai Botez si Vlad Georgescu au avut o comunicare extrem de buna si se intelegeau pe deasupra inscenarilor unui regim represiv care ii persecutase pe amandoi. Mihai Botez, de asemenea, nu a muscat niciodata din momeala contrafacerilor cu care Securitatea a incercat sa-l pacaleasca, trimitand uneori falsi ziaristi sau falsi disidenti cu misiunea clara de a-l compromite pe el personal si ideea de disidenta. Daca disidenta lui Mihai Botez a durat zece ani de exil intern, daca el a reusit sa fie singurul roman care nu intra in „unanimitatea“ impusa, „romanul care spune nu“, aceasta s-a datorat si solidaritatii cu Vlad Georgescu, si, desigur, cu Mariana Celac.
Dupa aceasta data, a aflarii cu certitudine ca Mihai Botez este cel ce trimite scrisorile la „Europa Libera“, au urmat toate necazurile majore din viata lui Mihai Botez, necazuri de care Dorin Tudoran nu a avut parte: atacurile in strada de catre indivizi necunoscuti (o data a fost si spitalizat), mii de ore de ancheta, deportarea si iradierea la Tulcea, unde fusese izolat pentru a nu intalni ziaristi straini, dintre care unii veneau in Romania trimisi de „Europa Libera“ tocmai pentru a-l ajuta, la initiativa lui Mihai Botez, pe Dorin Tudoran, si a-l proteja, prin ecoul in strainatate al contestatiei lui, in lupta cu Securitatea romana.

In 1985, Mihai Botez scria studiul „Relatiile romano-americane“, ce cuprindea o istorie pe capitole (perioada 1968-1972, apoi 1972-1976, capitolul 3 fiind intitulat „Relatiile romano-americane si drepturile omului“ , iar a patra parte referindu-se la perioada 1980-1984). Studiul, citit la „Europa Libera“ la inceputul lui 1986, tradus in engleza, se afla acum in arhivele „Hoover Institution“, institut unde Mihai Botez si-a continuat stagiul de cercetare inceput la centrul „Woodrow Wilson“ in toamna anului 1987, cand i s-a dat drumul sa plece din tara, la presiunea prestigiosului institut.
Studiul, tradus si in limba franceza (v. volumul lui Jean-Marie Le Breton, ambasadorul Frantei la Bucuresti la acea data), exprimand o viziune critica la adresa responsabilitatii Occidentului, si a SUA in special, fata de degradarea situatiei din Romania prin incurajarea lui Ceausescu si a politicii lui totalitare, a fost foarte bine primit tocmai datorita seriozitatii si a analizelor obiective, cu argumente stiintifice, la nivelul cercetarilor occidentale.

Secretul reusitei lui Mihai Botez in Occident tocmai acestui fapt i se datoreaza; formatia sa matematica, rigoarea stiintifica, stilul sobru si masurat, de analist obiectiv, este departe de stilul pamfletar atat de apreciat la noi, dar care in alte parti e dovada de inconsistenta.
Vlad Georgescu avea aceeasi perceptie asupra muncii de cercetare, asupra scrisului si a  comentariului analitic. El nu l-a vrut pe Dorin Tudoran la „Europa Libera“, tocmai din pricina stilului „temperamental“, metaforos, plin de prea multe adjective („adverbe“, zice Tudoran), care (i se parea lui Vlad Georgescu), ne plaseaza departe de cutumele cercetarii si de stilul stiintific occidental. Cu marea lui toleranta si capacitate de intelegere, Mihai Botez putea insa sa admita ca orice contestatie sincera este binevenita si ca exista mai multe feluri de a face opozitie. De aici sustinerea acordata lui Dorin Tudoran si altora, atat de putini, cu care se simtea solidar, indiferent de unde venea gestul contestatar.

Oricum, doi binevoitori care i-au fãcut mult rau lui Mihai Botez, poate fara sa vrea, poate fara sa stie, oricum din superficialitate sau probabil din ignoranta si desconsiderare a regulilor, au fost: Dorin Tudoran si, in 1988, Ion Ratiu.
Avertizat de Mihai Botez ca unii membri ai partidului taranesc (cel care castigase ultimele alegeri democratice din Romania), oameni batrani si multi dintre ei fosti detinuti politici, erau sicanati de regimul ceausist, Ion Ratiu (pe care l-a intalnit la oprirea sa in Europa in drum spre SUA, in toamna lui 1987) a fost rugat de Mihai Botez sa incerce sa-si ajute colegii de partid din România (fireste, individual si direct, in calitate de sef in exil al partidului taranesc).
In cursul anului 1988, cand Mihai Botez nu se intorsese inca din strainatate, dar dorea sa se intoarca (asa cum se intorsese si de la Madrid, in 1985), Ion Ratiu, crezand ca acesta ajunsese deja, i-a trimis, in Romania, o scrisoare in care spunea ca are incredere in el si ca ii trimite bani pentru a organiza, cu bani din afara, opozitia impotriva lui Ceausescu si a comunismului. Scrisoarea si banii au incaput, fireste, imediat, pe mana Securitatii, iar lui Mihai Botez i s-a inscenat imediat, in lipsa, un asa-zis complot, „sustinut“ material din strainãtate.

Prietenii de la „Amnesty International“ l-au sfatuit pe Mihai Botez sa renunte la intoarcerea in tara, deoarece nu-si va putea dovedi nevinovatia, in prezenta „probelor materiale“. I s-a facut deci pe loc un proces de inalta tradare si a fost obligat sa nu se intoarca in tara; a cerut azil politic in SUA, pe care l-a primit fireste neintarziat, iar dupa un an, acesta avea sa se transforme automat in rezidenta permanenta.

Tin sa precizez ca Mihai Botez a dorit, pana in clipa mortii, un statut demn pentru tara sa, si ca era preocupat sa contribuie, ca ambasador al unei Romanii care avea dreptul la speranta, la reasezarea noastra intr-o ierarhie din care ne scosese dezastrul comunist. Vizita neoficiala a lui George Bush (tatal) in România, in mai 1995, in vederea discutarii posibilitatii de a trece in viitorul program republican al apropiatelor alegeri propunerea intrarii Romaniei in NATO a fost ultimul gest pe care l-a facut Mihai Botez, consecvent principiilor sale. Reproduc in facsimil (facsimilurile 4 si 5) comentariul oficial al directorului politicii nationale in campania Partidului Republican din SUA, in care se vorbeste despre perspectivele oferite de portul Constanta si despre negocierile organizate de Mihai Botez in acest sens. Era in mai 1995. Mihai Botez nu a apucat sa vada intrarea Romaniei in NATO, si nici intrarea in Uniunea Europeana, dar a facut multe pentru pregatirea acestor momente.