Cine a citit comentariul de saptamâna trecuta al subsemnatului se va fi intrebat poate: in USA, numai printre emigrantii români sunt refuznici – cum ii numeste Radu Pavel Gheo – ai limbii materne si chiar ai tarii in care s-au nascut? Nu, desigur. Parvenitii, noncaracterele, lichelele, tradatorii sunt de toate etniile. Numarul lor difera, probabil, de la un neam la altul. Exista, de pilda, scrie autorul in „Adio, adio, patria mea, cu i din i, cu â din a“, destui refuznici rusi sau foarte multi unguri „care, odata ajunsi aici, nu mai vor sa vorbeasca maghiara si nici sa mai aiba de-a face cu conationali“. (Sa se fi debarasat ei si de fantasma Ungariei Mari, a imperiului lui Stefan, de altfel pierdute pentru totdeauna in negurile mistuitoare ale unei istorii de o mie de ani? Aproape ca nu-mi vine sa cred!) Ma mira intrucâtva rusii, care au – si pe buna dreptate – o veche mândrie imperiala, vin dintr-o tara uriasa, chiar si dupa destramarea „maretei Uniuni Sovietice“, dintr-o limba in care s-a scris o mare literatura si dintr-o istorie sigilata de un destin unic. (Doua popoare au destin, zicea Emil Cioran, evreii si rusii, desi aristocratul indoielii si al decaderii si-ar fi dorit, cum se stie, o Românie cu destinul Frantei si cu populatia Chinei!) Dincolo de aceasta realitate, pe care, la urma urmei, trebuie sa o luam asa cum e, nu lipseste nostalgia radacinilor. Aflu din jurnalul sub forma epistolara (autorul considera ca e un eseu; eu cred ca este un jurnal scris la cald) al lui Radu Pavel Gheo ca e cvasigenerala, si nu doar la prima generatie, de vreme ce „…un numar foarte mare de americani care nu mai au decât o vaga legatura cu trecutul de emigrant al familiei sunt obsedati de originile lor si mândri nu doar de americanitatea implicita, ci si de germanitatea lor, latinitatea lor, de originea lor armeana, rusa, poloneza, jamaicana, etiopiana si asa mai departe. Acea origine reprezinta naratiunea lor, biografia de dupa biografie. Odata, pe când asteptam autobuzul, am auzit un tânar care ii explica unui amic ce aflase el recent: ca bunicii sau strabunicii lui venisera din Lituania. Si tânarul povestea cu infocare cum o sa-si petreaca el concediul in locurile «natale», fiindca voia intr-adevar sa se duca acolo si sa-si caute locurile de bastina (ale lui sau ale stramosilor lui, nu mai conta). Intre timp, se apucase sa invete lituaniana“.
Iata ca, se pare, nu totul e pierdut. Mai exista suflet, mai este memorie individuala si colectiva, mai exista sansa propriei naratiuni si, poate, a unui „eu de refugiu“ dintr-o lume nebuna, nebuna, nebuna.
Dar as vrea sa revin pentru o clipa asupra unei „nebunii“ a lumii americane: munca si, ar fi spus Eminescu, „corelatul“ ei (in cazul de fata profitul, câstigul), cel mai mare gazetar român din toate timpurile, fiind el insusi un propovaduitor al cultului muncii. E drept, si al cultului patriei, astazi, la noi, nu-i asa?, din ce in ce mai desuet, comunist, incorect politic. Intr-o dimineata, la Radio România, o voce saltareata lua in desert cuvântul atât de frumos – tara. Imi permit sa le aduc la cunostinta, colegial, inclusiv ca fost jurnalist radio timp de vreo 16 ani, zglobiului redactor si sefilor sai, mai degraba niste tarabagii cu pretentii de mari manageri, ca, pentru asemenea insolente, in America, ar fi fost dati afara imediat nu doar de la un post de radio public, ci si de la unul privat. Ma mir ca in calatoriile exorbitante in strainatate, pe banii contribuabilului român, nu au invatat macar acest lucru atât de simplu. Cât priveste America, constata Radu Pavel Gheo, conceptul marxist „libertate ca necesitate inteleasa“, inclusiv libertatea cuvântului, capata cu adevarat continut. Esti liber sa nu vorbesti, dar când vorbesti (la microfon sau in ziar) esti obligat sa nu lezezi libertatea si sensibilitatea celuilalt si, mai ales, sa nu iei in derâdere institutii si valori fundamentale ale comunitatii, ale statului. Sa nu batjocoresti miturile nationale. Prostilor, ignorantilor, rau intentionatilor care incalca regulile li se pune urgent pumnul in gura. Nu s-a ajuns la perfectiune nicaieri, nici chiar in S.U.A., din acest punct de vedere, ca si din altele, dar acolo mecanismul functioneaza, se pare, destul de bine.
Revenind la munca si eficienta ei, e de retinut, intre altele, obsesia depasirii planului. „Suna familiar?“ – se intreaba si ne intreaba Radu Pavel Gheo. Si noteaza mai departe: „La fel ca planurile cincinale ale comunistilor, si aici planul e de fiecare data mai mare decât cel de anul trecut, chiar daca rezultatele anului trecut au fost extraordinare. Fiecare an trebuie sa insemne «mai mult», nimeni nu se multumeste cu «suficient». Fiecare plan anual trebuie depasit in anul care vine, iar cei ce reusesc asta devin, presupun, fruntasi in intrecerea socialista“.
Cu suficient inteleg sa nu se multumeasca, dar nici cu mult? Cred ca de la mult in sus incepe alienarea, robotizarea fiintei umane, ca sa nu spun golirea de natura si sensul ei esential. Noica observa ca raul vine din mai bine. O intrebare ar fi: ce mai este dincolo de mai mult, de mai bine? Imi amintesc de o observatie a lui Mihai Sora: „Un cod comportamental public generalizat salveaza interesul de lunga durata si bunastare al unei intregi societati, instituind o bunastare medie, in principiu accesibila oricui. Dar planul pragmatic, singur, e departe de a epuiza fiinta omului. Mai exista si savoarea vietuirii in lume (subl. mea). Or, in momentul de fata, Occidentul tocmai sufera teribil de faptul ca fiinta umana – vorbesc de marea masa – a fost absorbita total de acest plan; exista un vid launtric care nu se stie cum poate fi compensat, e o deruta, foarte vizibila, hai sa spunem la modul cel mai de jos, in recursul la consumul de droguri, pentru a reconstitui un surogat al plinatatii launtrice care a fost pierduta“.
In S.U.A., scrie Pavel Geo – „munca a devenit inlocuitorul vietii adevarate, cu familia sau cu prietenii“, fiindca: „Nu mai ai timp liber – timpul apartine muncii“ sau, altfel spus, cu formula sa, apartine „travaliului prostitor“.
La un moment dat, scriitorul noteaza ca i s-a reprosat ca textele sale (volumul se constituie din peste 41 de corespondente trimise, de-a lungul unui an, unor reviste culturale din tara) sunt „prea pesimiste, prea intunecate“. Recunoaste ca reprosul este intemeiat, dar crede ca ele au si o parte buna: „demitizeaza o lume prea des asimilata de români paradisului terestru si constituie astfel contragreutatea necesara pe celalalt talger al balantei cu care cântarim America“.
Dincolo de habitudinile, de miturile unei civilizatii mult diferite nu numai de cea a românilor, dar si de cea a batrânei Europe, scriitorul nostru cauta umanitatea acelei lumi, biografiile de dupa biografii, ca sa-i preiau o formula inspirata, destinele care o definesc, personajele de roman in nuce.
Si eu le-am cautat, la rândul meu, in cartea lui Radu Pavel Gheo. Unul dintre ele este al mexicanului cu „zâmbetul lui duios-incurcat, care ii imblânzea fata turtita, taiata parca in piatra intunecata si batuta de vânturi aspre“. Fusese marinar timp de doua decenii in Peninsula Yucatán, unde vâna tiborones, adica rechini. Acum „prea batrân pentru asta, prajea pui in America si strângea bani pentru intoarcerea acasa, ca atâtia alti mexicani“. Era „un maya autentic, urmas al maretei civilizatii“. Numele lui: Gaspar Keb Uicab. In limba maya, pe care o vorbea acasa la el, Uicab inseamna miere. Stia ca „stramosii lui au dominat cândva o buna bucata a continentului si a istoriei americane“. Cuvintele maya pe care i le-a spus, ca sa-si dea seama cum suna graiul acela stravechi, l-au tulburat pe autorul de proza SF, venit dintr-o tara de la capatul celalalt al Pamintului si „pentru câteva minute am avut senzatia ca un trecut straniu coborâse in banalitatea lumii din jur…“
O posibila imagine a unei Americi adevarate, profunde…
Autor: CONSTANTIN COROIUApărut în nr. 276