Cum sa nu te plictisesti când o sora cu alura de ursulina docta si tracasanta, lipsita cronic de sarmul indulgentei prezumtioase pentru candoarea sclipirilor ludice, e cu totul pierduta intr-o carte fara poze, secatuita de imaginatie si incapatânata sa taie avântul legitim al surorii mai mici de a visa gales? Dincolo de utopia infantila a caderii in acea lume-hau in care palarierul vehement-delirant, iepurele semi-isteric si soricelul de o prudenta somnolenta se intâlnesc sa bea ceai sau sa se prefaca convivi, Alice este o solipsista onirica. Fiintele vatuite din lungul ei vis se preling unele in altele si nu sunt decât rezultatul unei imaginatii doritoare sa umple vidul obositor de plicticos al zilei toride.
Iepurele lui Caroll si clanta lui Disney
Urmând o linie a logicii, pragmatica visului copilei se exercita dupa o teorie elementara: suntem doar suma dorintelor noastre si rezultatul implinirii lor. Lewis Carroll a neglijat poate tocmai importanta acestei psihologii proiectate asupra detaliilor, insa acolo unde el a lasat fisuri, Walt Disney le-a obturat si le-a omogenizat, pentru ca a intuit tocmai caracterul plenar-minutios al dorintelor copiilor. Simptomatic pentru aceasta diferenta de ton este izbirea de primul pion de pe marea tabla de sah pe care Alice se suceste si se invârteste, atrasa magnetic de iepurele usor nevrotic si cu desavârsire hiperkinetic, obsedat in promptitudinea pe care se cuvine sa o arate unei regine tortionare. Zbughind-o dupa iepurele alb ca un crin, schimonosit pe sub mustati de cosmarul timpului care nu-l cruta (si de figura cosmaresca a reginei care oricum nu l-ar cruta), Alice se pocneste de intâiul prag, pe care vrea sa-l treaca neprotocolar, adica fara sa faca o reverenta gratioasa in fata primului ei interlocutor veritabil: clanta celei dintâi usi.
Pasajul nu apare in romanul lui L. Carroll, este o insertie discreta a mintii lui W. Disney care resimte insa nevoia unui liant suplimentar intre cele doua lumi, insuficient marcat probabil sau opacizat in fuga exasperata a ceainicului iepure-oh-my-ears-and-whiskers-how-late-it’s-getting. Clanta vorbitoare sau „Sir“, cum i se adreseaza o Alice crescuta la pension si exersata intr-o politete distinsa, sustine o scurta exortatie despre diferentele ontologice intre „impossible“ si „impassible“, compensând sofistic refuzul de a o lasa sa treaca printr-o axioma consolanta pentru viitor (chiar daca inchis deocamdata): „nothing’s impossible“. Retorica saxona, imperial articulata, asortata cu vaga sugestie de peruca de magistrat (ochi placizi, de sârguincios mediu, sprâncenele efilate care sustin orgolios privirea ferma, dar si o gura-gaura de cheie cam hrapareata si usor batjocoritoare, pe lânga lacomia discursului) e dublata de un caracter indoielnic si iritant din cauza unei jovialitati deplasate: clanta nu este, functional, numai suport fizic care faciliteaza o trecere dintr-o sala inspre alta, pe urmele iepurelui si a periplului sau pasional catre esafodul regal, ci insusi chelarul odaii, pentru ca indica tardiv si cu un nemasurat cinism cheia pe care Alice ar fi putut-o lua pâna sa devina un bibelou in miniatura. Mai infantila decât Alice, clanta se bucura stupid ca detine solutii infailibile, ca are, intr-un fel miraculos, iarba fiarelor: bea ca sa te micsorezi, infuleca din prajituri ca sa te inalti. Consecintele expunerii unui discurs impanat de indicii agasante spus prin gura unui intelept superior si snob, malitios si din cale-afara de neprietenos si de necooperant, enervant de exact in descifrarea unor situatii aparent insurmontabile, sunt totusi crunte: gaura cheii i se deschide ca un bot urias ce se ineaca cu valurile de lacrimi ale lui Alice, si ea cam slaba de inger, totusi purtata acum spre un nou avatar oniric.
Amintirea clantei cu mânerul pe sus se stinge relativ repede in mintea fetei si se mistuie ca apa supta de nisipul lânga care naufragiaza. Cum o sa-i dea cu tifla sardonica pisica din Cheshire copilei nu ne mai priveste. Ne intereseaza in schimb de ce W. Disney a optat pentru un detaliu pe care L. Carroll il omisese: desigur, pentru ca imaginatia eflorescenta a unui desenator presimte confortul psihic al amanuntului plasat suficient de inteligent si de neostentativ cât sa creeze spectre fine de familiaritate pe care le-ar putea cola peste povestea simpla. Pe de alta parte, fanfaronada clantei nu exclude un sâmbure de adevar – nothing’s impossible, still, you’re impassible – contrast care incapsuleaza grosso modo fundamentul dialecticii ce opune concretetea statutului uman, redus si incorsetat in limite prescrise, si abstractiunea idealului care ghideaza orice minte curajoasa sau imprudenta, in tot cazul, rezonând, in ambele variante, cu atitudinea nonconformist-juvenila a lui Alice. Limpezimea indiscreta a clantei patenteaza totusi o mini-filozofie de trecere: a fi sau a nu fi „impassible“ e o falsa problema reglata prin excluderea a priori a oricaror imposibilitati. Elementul meta, pe care clanta il evoca, include, de fapt, trasatura fundamentala a oricarei clante: intr-o fenomenologie a imaginatiei, clanta este o vointa, o pragmatica a scurtcircuitului, care poate admite, prelungi sine die sau rejecta pasajul. Reusita trecerii tine, asadar, de cât de insprâncenat-circumspecta este o clanta, de cât de repede iti indica din coltul gurii dispretuitor-arogante, fie prajitura care sa te mareasca, fie licoarea care te va micsora, fie cheia care apare instantaneu pe masa si pe care nu ai fi avut oricum nicio sansa sa o bagi de seama. Clanta conditioneaza, ca un cerber in miniatura si transpus pe usa (nu degeaba atâtea clante sunt reprezentate, dincolo de blazonul snob, asemenea unor fiare infernale cu guri largite sinistru), o dorinta de inaintare. Motivatia personala pentru optiunea unui asemenea obiect consta tocmai in meta-indicatia pe care clanta fandosita o da: „you’re impassible“, care se poate traduce „eu sunt acel obiect pe care ai putea pune mâna si te-ar putea lasa sa intri“. Daca forta persuasiva a cuvântului sincer este insuficienta, lacrimile reconvertite oniric in valuri furioase sparg orice zagazuri. Cazul este insa irelevant, caci evident izolat.
Observatia elementara care se poate face in secventa din desenul lui Disney este insa si cea mai importanta: clanta vorbeste, apreciaza critic o situatie, este acida si pertinenta, desfasoara un discurs presant si mustrator, cu superioritatea unei fine nostalgii aristocratice si se simte parca onorata in fiecare moment de continua demonstrare a valorii personale. Nu este, asadar, un simplu obiect, fie si vadit antropomorfizat, ci se distinge ca un spirit, ca o minte perfect rezonabila. Clanta este, dincolo de aparenta materiei, un chip uman, intocmai ca o oglinda vorbitoare, care sa-i spuna reginei ulcerate si ursuze cine este cea mai frumoasa din tara. Frapanta este insa acuratetea corespondentelor anatomice – fruntea prelunga si inalta a mastii de broasca, marcata de sprâncene delicat pensate, aproape feminine, ochii suprapusi cel mai probabil unor suruburi, mânerul similar unui nas smiorcait, gura vag senzuala, in virtutea unor buze cam rasfrânte care delimiteaza gaura cheii. Totul in aceasta clanta este uman, iar judecata ei, de ce sa nu admitem, este chiar mai fina si mai transanta decât cea a lui Alice insasi.
Carol cel Mare si diavolul din Aix-la-Chapelle
Cazul este total: nicaieri, in istoria culturii si a civilizatiei, nu vom mai intâlni clante vorbitoare, care sa reuneasca atât de pretentios atât un chip, cât si o psihologie, desi, asa cum vom povesti mai departe, nu intotdeauna clantele ating asemenea grade de antropomorfism. Uneori – si de aici istoria ei se bifurca – clanta are numai avantajul anatomiei partiale, preia metonimic doar fragmente din corpul uman. Istoria ei decade asadar, caci imaginatia extensiva a unui copil se restrânge si se resoarbe pe masura ce timpul trece, astfel incât, incetul cu incetul, clanta este asimilata strict cu mâna, elementul anatomic imediat corelativ. Pâna a se converti insa in mâna care sa te intâmpine cu ipocrizia protocolului artificial al unui businessman american, clanta se leaga tragic-comic de ispravile diavolului care se da in petec, incercând sa darâme schelele crestinismului pe cale sa se impuna in Occident. Din epoca lui Carol cel Mare, se desprind, de altfel, primele date mai putin cetoase si demne de avut in vedere despre destinul si avatarurile clantei.
Supozitiile se leaga, in primul rând, de istoria relevanta a Evului Mediu, atunci când hrubele capata forme similare unei case, asa cum recepteaza simtul comun astazi. Doar ca luând numai exemplul Occidentului francez, si având in vedere animatia permanenta a razboaielor si a imixtiunilor hoardelor pagâne, grija pentru fragilele clante prelungi pare ridicola. Cel mai probabil, casele erau baricadate cu druguri rezistente, care sa respinga avântul invadator-spontan, intretinând iluzia unei pseudo-protectii intotdeauna darâmate de intemperiile naturale sau umane. Cercetari asupra unor ferme medievale din Neuilly-en-Thelle (Oise) indica existenta relativ delicata a unor bucati de fier intors, care ar corespunde cel mai probabil unui tip de serrure, usor de asimilat cu o clanta in forma ei cea mai primitiva si mai putin stilizata.
Si pentru ca mentionam spatiul francez, povestea este prea sarmanta ca sa o trecem cu vederea, chit ca, admitem, este numai in parte tangentiala obiectului pe care-l avem in considerare: legenda construirii catedralei Aix-la-Chapelle spune ca, o data inceputa, locuitorii nu au mai avut suficiente resurse pentru a o termina, dat fiind faptul ca regele franc era de cele mai multe ori plecat in expeditii militare, ceea ce presupunea cheltuieli foarte mari si sacrificii inerente.
Intr-o zi, un ins foarte bine imbracat le-a promis acestora banii necesari pentru incheierea constructiei, insa târgul propus de el implica un sacrificiu demn de o pasiune satanica de sânge: primul suflet care intra in catedrala proaspat terminata urma sa fie al lui. Oamenii au acceptat fara sovaiala, insa o data incheiata lucrarea, nimeni nu a indraznit sa paseasca in catedrala. Spiritul ghidus si binevoitor-solar scurtcicuiteaza insa intotdeauna impedimentele malefice: oamenilor le vine salutara idee de a trimite inauntru o lupoaica, interpretând personal-avantajos pactul cu diavolul si speculând sofistic insuficientele precizari de natura si de esenta ale sacrificiului. Furios din cauza acestui siretlic, frustratul demon smulge sufletul lupoaicei din piept si se repede spre poarta. La iesire insa, acesta trânteste poarta cu putere, dar incheietura ii ramâne prinsa in drug. In interior, se afla si astazi o bucata de marimea unui deget, in legatura cu care se spune ca acela care va reusi sa o scoata va merge in rai.
Ipoteza lui V. Propp in patru concluzii intermediare
Ideea de anatomie partial demonica sau teriomorfa se mentine paradoxal si in forme reciclate de imaginatie proiectata asupra mobilierului de fier: fie inserata discret in detalii de perspectiva, care sugereaza prin scurte volute forjate ori prin mânerul rasucit, coarne de animal sau de diavol, fie prin prelungiri perpendicular-planare ce lasa sa se ghiceasca uneori distinctia unei pipe purtate cu mult fason. Pentru ca riscul unei etapizari cu relevanta diacronica este major, din lipsa momentana de date care sa se inchege coerent intr-o veritabila istorie a clantei, preferam momentan un simplu exercitiu de observare, sub forma de categorii cu ordonare pretins si deci nefondat diacronica:
1. „Imparatia lui se deschide pentru o bucata de vreme; când isi desface inelele balaurul cel urias, atunci se deschid si portile.“ Prima ipoteza are in vedere sursa folclorica: V. Propp explica, en passant, analogiile care se pot face intre botul de animal care-l intâmpina pe eroul de basm o data ce acesta traverseaza inspre tarâmul celalalt si muntii care se bat cap in cap. Dat fiind faptul ca poarta, in speta usa, marcheaza intotdeauna trecerea intr-un alt teritoriu, ale carui reguli se activeaza inca de la primul pas, fundamental este momentul in care aceste doua lumi sunt coextensive si unite printr-un nod de sens, a carui descifrare o detine de cele mai multe ori un animal, care fie-si lateste botul, fie bate din aripi. V. Propp gaseste ecouri privind ritmicitatea deschiderii muntilor pâna in legenda argonautilor, insa premisa lui nu este esentiala in acest caz: intereseaza strict prezenta unui animal sau a unui monstru atunci când este nevoie ca o trecere sa se poata implini, ca o poarta sa se deschida.
Este posibil ca sinteza acestei instante teriomorfe protectoare a portilor sa se fi proiectat, in imaginatia colectiva, asupra mobilierului de inchidere a usilor, tocmai pentru a transfigura, pe de o parte, punctul invizibil de convergenta a doua lumi, dar si entitatea totemica, inradacinata in credintele pagâne, care ar patrona pragul ce separa contingentul de o dimensiune „altcumva“. Corecta sau nu, aceasta idee ar avea suport partial in reprezentarile agresive ale unor clante belicoase, partial scabroase, dar in tot cazul a priori iritate si intru nimic ospitaliere. De remarcat insa ca aceasta clanta pastreaza totusi analogia cu gura, pe care o observasem la interlocutorul infinit mai jovial, desi deplasat-caustic, de care Alice incearca sa treaca. Clanta diavoleasca si intarâtata de aici repugna si indeparteaza, inspaimânta si pare sa poarte stigmatul unei uri eterne pe care pe o emana continuu. Din nou insa, botul cu dintii zimtati duce cu gândul, pentru o minte cu propensiuni comparatiste, la muntii care se bateau cap in cap si obturau trecerea aventurierilor inconstienti. Vârful de limba scos usor concupiscent adauga o tusa incert-sordida, dar este si indiciul, estimând in termeni de design modern, al unui criminal prost gust urban.
2. Un caz particular, desi poate legat de categoria pe care o explicitasem mai sus, este clanta cap de leu, de sorginte aristocrata, pretentios lucrata in detaliile unei maretii leonine necamuflate, orgolioase si imperiale, cu detasarea rece si stapâna pe sine a domeniului nesfârsit de opulent care se intinde cel mai probabil dincolo de usa astfel marcata. Ocurenta leului are, de alfel, doua explicatii: una corelata importantei care i se acorda in reprezentarile heraldice, mai ales dupa intruziunea si campania pro-leonina condusa asiduu si fervent de Biserica Catolica, obsedata sa epureze simbolurile pagâne si sa interpreteze imaginea acestui nou animal oriental, implantat in constiinta omului medieval prin suflul christic pe care ar fi trebuit sa-l conserve. A doua explicatie este generata de ideea fortei pe care leul o degaja, de functia sa apotropaica si de teama pangenerica pe care bestia regala o inspira. Sau, din nou ramânem in prisma ipotezelor, poate ca implica si reactualizeaza functia animalelor protectoare din basme, asa cum sugereaza vag, fara sa exploateze subiectul, Vladimir Propp.
3. Comparând termenii francezi si spanioli pentru clanta, se poate decanta o componenta anatomica constanta in imaginatia celor care au numit-o astfel: clanta este o prelungire a corpului usii, parte integranta a acesteia, care fasoneaza relevanta perceptiei usii sau a portii ca un construct similar unui trup. Poignée de porte si pica porte sugereaza apendicele corporal care vine sa integreze viziunea antropomorfizata a placii de metal sau de lemn care blocheaza sau, din contra, permite intrarea intr-un spatiu ce regleaza implicit dimensionarile interiorului si ale exteriorului. Puterea clantei sta, insa, in calitatea ei de accesibilizare, in functia ei similara unei memorii secundare a usii, in solutia pe care o ofera penetrarii dincolo de un punct marcat de o platforma descurajant de opaca. Revenind la optica fenomenologica, clanta este solutia rationala care disipa disperarea coercitiva a oricarei usi. Melancoliei usii placide, clanta ii rezerva gestul de reviviscenta care sa o scoata din mortificarea anchilozanta, iar aceasta uniune usa-clanta implica asumarea unui straniu risc apofatic: deschiderea unei usi are, in buna masura, vehementa unui gest intotdeauna proaspat si bizar-definitiv, in ciuda redundantelor – clanta este, mereu, impenetrabila, este mediumul de uniune exterior-interior care faciliteaza si conditioneaza fuziunea unor dimensiuni a caror apropiere ar fi altfel zadarnicita. Sincronismele acestea functionale sunt uneori orientate inspre sugerarea pacifismului latent, supra-marcat avimorf: casa care te va intâmpina astfel inlatura gândurile negre-belicoase si se deschide cu toata ospitalitatea solara si pura pe care un porumbel ar putea sa o incumbe.
4. Orice istorie deviaza mai devreme sau mai târziu: imaginatia excesiv-futurista nipona extirpa cu totul dramul de suflet pe care optica europeana o inoculase clantei intr-un generos avânt animist. Clantele se supun inertiilor de telecomanda pe care cultura japoneza, insuficient atasata de ideea traditional-europeana de casa, le-a inventat intru facilitarea accesului, dar indepartând simultan principiul casei-sanctuar ce invaluie trupul uman si-l fortifica. Instinctul de dominare rupe invizibila legatura intre esenta umana si functia maiestuoasa a casei ca templu ocrotitor si acorda intâietate nerecunostintei celui gazduit. Clanta nu mai inspira nicidecum respectul evlavios pe care-l emana animalul sacru pus sa vegheze asemenea unei vestale intrarea intr-un alt domeniu de existenta, ci se converteste intr-un banal obiect aservit capriciilor de tot felul, fie pasiunii sportive americane pentru baseball, fie minutiei pentru miniaturi cu aspect de caleidoscop, fie, culme a ingemanarii deformant-hibride, in monstruoasa clanta-carte, obiect de colectie al sofisticatilor inconsistenti.
*
Revenind speriata pe tubul de fum de tigareta scapat de marea omida albastra, Alice incearca sa gaseasca cu disperare iesirea afara din visul care se metamorfozase tot mai mult intr-un cosmar: simptomatic-simetric se va ciocni de aceeasi clanta nazuroasa, dar in drept sa o respinga incapatânat: i’m still locked, you know. Creierul usii ramâne pâna in ultimul moment dispretuitor, rece, caustic, insasi constiinta fetei care inca nu-si da seama ca totul fusese un vis – but you’re already out. Triumful gândirii in termeni de pragmatica a scurtcircuitarii se proiecteaza in metafora stilizata a intâlnirii dintre vis si realitate. Acolo unde o usa se deschide, un vis se disipa.