La 12 noiembrie 2010, Franta a preluat presedintia G-20, asa ca anul acesta va avea din nou oaspeti de seama. Sarkozy propune pe agenda reuniunilor reformarea sistemului monetar international, a pietei materiilor prime si a guvernantei mondiale. Initiativa presupune instituirea de mecanisme capabile sa tina sub control gestiunea crizei si urmareste ca G-20 sa dobândeasca ,,greutate specifica, legitimitate si capacitate de decizie necesare pentru a da impulsuri directiilor de mâine“. Pentru politicienii francezi, din câte înteleg de când sunt printre ei, important este sa nu fie antrenati în vâltoarea crizelor. Ei încep sa creada din nou, ca pe vremea generalului de Gaulle, ca fiecare este stapân la el acasa, dar responsabilitatea internationala o au cei mari si puternici.
Pentru francezi, nu salvarea de la faliment a Greciei si Irlandei, ci locurile lor de munca, pensiile, educatia, cultura, o bruma de bunastare trebuie sa dea insomnii guvernului lor. Când un astfel de rationament reapare în perceptia unui popor precum cel francez, perspectiva politica a familiei europene trebuie luata serios în seama.
Dupa ultimul razboi mondial, politicienii întelepti ai Frantei au urmarit cu obstinatie o armonizare a intereselor franco-germane în Europa, de care am mai vorbit. La început, aceasta armonizare a fost profitabila pentru Berlin. Acum este în avantajul Parisului. Daca ea se realizeaza. Aceasta solutie este aproape singura care îi poate asigura Frantei sa ramâna la comanda Uniunii Europene, obiectiv atât de mult urmarit de toti presedintii Frantei. Sarkozy beneficiaza de o platforma politica solida pe care o mosteneste din trecut. Cea a puterii militare si economice a Frantei, cea pe care i-o da Parisului prestigiul unei culturi majore si statutul de formator redutabil de opinie mediatica. Dar, desi este a treia putere militara nucleara din lume, cu timpul, Franta si-a pierdut din influenta. Iar Sarkozy vede si nu accepta aceasta decadere. Încercarile de recâstigare a locului prestigios la masa deciziilor au devenit o obsesie a Parisului. Sub pretextul ca trebuie ,,sa-si ia responsabilitatile sale si sa joace un rol în lume“, Sarkozy a readus Franta în comandamentele NATO, loc pe care îl parasise sub de Gaulle. Noua calitate reprezinta pozitia pro-americana cea mai avansata a unui presedinte francez si, dupa mine, echivaleaza cu sfârsitul gaullismului în politica externa, chiar daca lucrurile sunt prezentate altfel la Elysées.
Nu se poate spune ca Franta nu si-a luat responsabilitati. Parisul a fost implicat în conflictele si în razboaiele din Rwuanda, Coasta de Fildes, Liban, Darfour, Kosovo etc. si, evident, în Irak si Afganistan. Urmaresc determinarea cu care presedintele Sarkozy a intervenit în impunerea rezultatului alegerilor din Coasta de Fildes, pe care fostul presedinte Gbagbo nu îl respecta: ,,pâna la sfârsitul saptamânii se va gasi o solutie“, tuna Sarkozy de Craciun, cerându-i lui Gbagbo sa plece de la putere. Franta are soldati în Coasta de Fildes. Desi presedintele francez a dat în mai multe rânduri asigurari ca acestia nu vor interveni sa restabileasca ordinea, pericolul unui conflict a fost atât de mare încât Statele Unite s-au aratat dispuse sa-l primeasca pe teritoriul american pe presedintele Gbagbo pentru a nu se deschide un nou razboi, acum, în Africa. Cel din Irak nu este încheiat iar despre cel din Afganistan se vorbeste tot mai insistent ca nu poate avea o solutie militara. Adica, perspectiva unui nou Vietnam se contureaza amenintator.
Am întârziat mai mult decât se cuvine asupra unor note de jurnal pe aceste aspecte pentru ca ele nu pot ramâne în afara strategiei electorale. Puternic pe plan international, Sarkozy îsi poate apropia mai lesne victoria pe plan intern în alegerile prezidentiale din 2012. Din acest motiv, voi continua cu câteva constatari.
Abia instalat în fotoliul ministerial, Alain Jupé doreste, ca si presedintele Sarkozy care l-a readus la Externe, ca Parisul sa nu ramâna în afara marilor decizii care se iau în prezent în lume. El a facut propuneri ca Franta sa participe la programul NATO privind crearea scutului anti-racheta. ,,Pe termen scurt, prioritatea noastra este sa dezvoltam mijloacele de aparare anti-racheta pentru a raspunde nevoilor operationale ale fortelor noastre si pentru a consolida baza noastra industriala de aparare. Pe termen lung, orientarile pe care le vom adopta vor depinde de beneficiile experientei acestei prime etape. Parisul a intrat în Clubul foarte închis al puterilor cu capacitate tehnica de interceptie a rachetelor“. Demn de retinut! Un fost ministru al apararii, Jean-Pierre Chevenement crede ca apararea anti-racheta a NATO risca sa fie contra-productiva datorita costurilor uriase si a întretinerii unui fals sentiment de insecuritate. Celor care reproseaza guvernului actual – Chevenement nu este singurul – un fals sentiment de insecuritate li se serveste teza necesitatii participarii Frantei la tot ce tine de conceptul actual de securitate pentru a nu ramâne în afara noilor jocuri strategice mondiale. Când esti o mare putere militara, când esti în Clubul statelor cu armament nuclear, cum este Franta, un astfel de obiectiv îti este posibil, o astfel de grija se impune.
Ceva despre angajarea militara a Frantei în lume. Dupa 11 septembrie 2000, Franta a trimis în apropierea Afganistanului port-avionul Charles de Gaulle, trei fregate, un submarin de atac, un petrolier pentru aprovizionare. În mai 2009, Sarkozy a inaugurat o baza militara permanenta în Strâmtoarea Ormuz (Abu Dabi), prin care tranziteaza 40% din petrolul mondial, aflata la numai 225 km. de Iran. Emiratele Arabe Unite au pus la dispozitia Frantei o baza aeriana Al-Dhafra, unde stationeaza trei avioane de lupta Miraj- 2000-5 si o baza terestra care adapostea, în 2009, peste 100 de militari francezi; numarul acestora este în crestere. Parisul se afla în tratative cu Emiratele pentru vânzarea a 60 de avioane de lupta Rafale. Toate aceste baze se afla în apropierea teatrelor de razboi din Irak si Afganistan, în care este implicata Franta. Pe de alta parte, cresterea prezentei militare franceze în Orientul Mijlociu este pusa pe seama tensiunii din jurul Iranului si a dorintei Parisului de a nu fi luat prin surprindere de declansarea unui conflict militar într-o zona în care are interese politice si economice. Sarkozy credea ca un conflict militar cu Iranul va fi inevitabil. El vorbeste despre retragerea trupelor franceze din teatrele de operatiuni în termeni oarecum vagi si întretine ideea oportunitatii implicarii armatei franceze în conflicte: ,,Armata franceza a fost confruntata cu alte armate în situatii de razboi pe care nu le-a mai cunoscut de mult timp“. O precizare a unui general francez întareste parerea lui Sarkozy: ,,În spatele dezbaterilor politice privind Afganistanul, care zguduie Europa, este o problema mai speciala: Afganistanul înseamna întoarcerea la razboi; este o lectie de strategie pe care statele o învata din participarea lor la fortele coalitiei internationale; fiecare armata este pusa la încercare în conditii de razboi, într-o dimensiune foarte concreta: se verifica daca este pregatita, echipata, eficace“. Concluzia: Afganistanul este un laborator militar pentru Europa. Ce va fi în Iran, daca temerile lui Sarkozy se vor adeveri?
O altfel de surpriza la Paris mi-a fost oferita de reactia francezilor fata de perspectiva. Aici am avut impresia ca, uneori, cursul lumii începe sa-si piarda din sens. De aceea, mai nou, pe francezi îi framânta destinul lor pe care îl vad, dar nu si-l doresc, prea strâns legat de al altora. Ce se vor face daca… Daca se încalzeste vremea pe planeta? Dar daca se raceste? Daca începe un nou razboi? Cel din Iran pe care presedintele Sarkozy îl socotea inevitabil prin aprilie-mai 2009, nu a început înca. Atunci, grijuliu cu soarta concetatenilor lui înainte de alegerile care se arata la orizont si de la care spera sa obtina un al doilea mandat, presedintele era framântat de iminenta unei conflagratii. De aceea, în 2010 s-a dus precipitat la Abu Dhabi sa inaugureze o baza navala militara în Stâmtoarea Ormuz, cam la 225 de km de frontiera iraniana, prin care tranziteaza 40% din petrolul mondial. Iar Franta are nevoie de petrol. Deocamdata este bine ca presedintele lor nu s-a dovedit un bun profet. Dieu merci! Nici razboiul dintre cele doua Corei nu a început desi au existat atâtea temeri iar Parisul nu putea ramâne insensibil. Pentru ca un razboi, oriunde s-ar declansa, nu mai poate fi local. A demonstrat-o cu prisosinta mondializarea în cazul Irakului si Afganistanului. În terminologia frantuzeasca mondializarea este sosia globalizarii americane. Din aceleasi motive si, în plus, din ratiuni electorale, acelasi grijuliu presedinte s-a deplasat la Moscova si la Tbilisi în timpul razboiului dintre Rusia si Georgia, din august 2008. Oricând o initiativa de împacare a beligerantilor aduce profit. Asta cu razboaiele.
Cu criza financiara lucrurile sunt la fel de fierbinti. Francezii constata ca lumea este guvernata de bancheri care nu au tara, nu au guverne, nu au Dumnezeu. Un Dumnezeu ar avea, banul, dar nu ajunge oricine sa se bucure de marinimia lui. Mai degraba, spun nelinistiti francezii, marea finanta sugruma lumea. Când Bruxelles-ul a hotarât adoptarea unui plan finantat de 85 de miliarde de euro pentru salvarea de la faliment a Irlandei, Christine Lagarde, ministrul francez al economiei, a tinut sa-i linisteasca pe compatriotii ei asigurându-i ca banii nu sunt aruncati în vânt si ca, seriosi cum îi stim, irlandezii vor fi capabili sa recupereze rapid deficitul care i-a ruinat. Sta, însa, Franta atât de bine de se arata asa de generoasa? Suspiciunea a fost strecurata de „Journal du Dimanche“ parca pentru a veni în întâmpinarea îndoielilor francezilor sceptici. ,,Franta nu este amenintata, a replicat doamna ministru, dovada este faptul ca pietele financiare nu au sanctionat-o în perioada care a trecut; asta înseamna ca Franta nu este în situatia Irlandei sau Portugaliei“.
Adaug aici si câteva din însemnarile mele pe marginea unei probleme rascolite mereu: chestiunea antisemitismului. Ea revine în Franta în ritmul în care este stârnit si cultivat acest sentiment, aceasta atitudine. Noroc ca dezbaterile nu sunt lasate la îndemâna amatorilor, mai ales a celor porniti pe excese, si nici a celor dispusi sa se vorbeasca în sens unic. Daniel Cohn-Bendit, evreu nascut în Germania, la Montauban, în 1945, ajunge în Franta, cu familia, ca refugiat, în timpul razboiului. Traieste în aceasta tara de adoptie si devine unul dintre liderii miscarii contestatare studentesti din mai 1968, de la Universitatea Nanterre. Azi este deputat european în Grupul verzilor reprezentând Consiliul municipal Frankfurt-pe-Main, din tara lui de origine. Dupa atâtea decenii de la miscarile violente ale studentilor de la Sorbona si Nanterre, Daniel Cohn-Bendit este acuzat de antisemitism. Suspiciunea vine, probabil, si de la prietenia lui cu Jean-Luc Godart, cineastul revoltei din 1968, cel care a facut în 1975 un film despre Palestina, ,,Aici si oriunde“. Godart a strecurat în filmul lui o comparatie imagistica subtila între Golda Meir si Hitler, din care reiesea ca astazi, palestinienii, ca si evreii sub Hitler, sunt victime. Cohn Bendit a comentat filmul prietenului lui: ,,De atunci, din 1975 si pâna astazi, palestinienii sunt victime ca si altadata. De atunci, întrebarea este aceeasi: este Godart antisemit?“ si raspunde el însusi astfel: ,,cred ca sentimentele lui Godart sunt contradictorii… pentru ca nedreptatitii evrei de ieri sunt nedreptatitii palestinieni de azi; de aceea ei trebuie protejati în fata Israelului“. Aceasta nu este o chestiune de curaj ci una de onestitate, de care istoria are nevoie.
Francezii nu accepta sa se gloseze pe un singur ton. Istoria nu ne este de folos daca învatam din ea numai ceea ce ne convine, spun ei. Parisul cere cu fermitate stoparea coloniilor evreiesti în Gaza ca sa poata fi asigurat un cadru serios de negocieri între palestinieni si evrei. Au mai fost negocieri între acestia, dar au esuat sistematic. Când, la sfârsitul anului trecut, au fost multiplicate stirile ca negocierile directe palestiniano-israeliene nu pot iesi din impas, un fost diplomat francez a declarat la televiziunea franceza: ,,Am participat la redactarea Declaratiei universale a omului. Sunt evreu dar nu pot sa accept ideea ca Israelul si numai Israelul are dreptate. Nu orice critica facuta politicii Tel-Aviv-ului trebuie clasata ca antisemitism. Ori un singur stat, Palestina, ca înainte de 1948, ori doua state egale în toate drepturile, asa cum a hotarât ONU în acel an“, spunea calm venerabilul diplomat cu constiinta ca trebuie sa-si marturiseasca sincer optiunile. Filozoful de stânga Alain Finkielkraut a replicat dur. Ambele opinii au fost difuzate la televiziune, într-o ,,punere în pagina“ neutra, impartiala. Este în obiceiul mass-media franceza ca problemele politice importante sa nu fie tratate jurnalistic. Prudenta vine din constiinta ca cei care au pârghiile propagandei în mâna manipuleaza. Este preferata dezbaterea de opinii, indiferent care ar fi interesul, indiferent al cui ar fi. Cred ca francezii realizeaza cel mai bine ca în propaganda, atunci când ai un interes, chiar daca nu ai sanse sa-l atingi, este bine macar sa-l stârnesti în sensul care-ti serveste.
Lumea continua sa fie dificil de înteles. Chiar si de la Paris.