Kocsis Francisko, Compendii de melancolie, Editura Tipo Moldova, Iaşi 2013
Kocsis Francisko, „poet rom#n sută-n sută“ (cf. Al. Cistelecan), are descendenţă slovaco-maghiară, absolvind studii superioare de istorie, în limba rom#nă, fiind cunoscut şi ca prozator, traducător, eseist şi editor. Îşi antologhează zestrea de poezie în cartea Compendii de melancolie (Colecţia „Opera Omnia“ a Editurii Tipo Moldova). Prima sa prezenţă lirică este consemnată în Caietul debutanţilor (Editura Albatros, 1979), dar îşi publică primul volum personal cu mulţi ani mai t#rziu. Obiectul antologiei prezente îl fac volumele Umbrela profetului (1998) (opul de debut), Oceanul interior (2000), Codul de bare (2002), Alteritate de duminică (2004), Ceva trece pe-aproape (2009), Melancolii în formă continuată ( 2012).
Unul dintre exegeţii lui importanţi, numit mai sus
(Al. Cistelecan), îi fixează aplicat structura lirică definindu-l ca pe un poet „melancolic reflexiv“, care surprinde în reţeaua sa prozodică „simboluri elaborate de un moralist sceptic“, la bază fiind „un moralist cu sensibilitate rănită, dar nu unul care pl#nge sau vociferează, ci unul care desenează fiziologii simbolice, sobre şi înfiorate deodată“.
Poetul păşeşte umil spre sine însuşi, în actul introspecţiei (Paşi spre mine însumi, primul ciclu din primul volum, Umbrela profetului) cu sentimentul că se află perpetuu, prin prezenţa unui spirit tutelar (titlu de poem), sub protecţia divină care-i va împlini propensiunea spre o existenţă stoică, meditativ-elegiacă: „cu el (cu Profetul, purtătorul de cuv#nt al Zeului, n.m.) voiam să mă duc în pustie/ să ne aşezăm l#ngă piatra meditaţiei/ pentru lungă vreme şi pentru îng#ndurare“ (Profetul). Mai multe poeme reclamă înt#lnirea de taină, se poate spune, cu profetul: Monologul profetului, privind amurgul, Vizita profetului, Profetul în amurg, Profetul barbarilor, Apocrifele unui Profet în lumea barbarilor.
Prezenţa lui Dumnezeu este copleşitoare în spiritul poetului smerit, (fără a putea fi definit însă ca poet religios sui generis): „Uneori eşti at#t de prezent,/ înc#t simt că trăiesc la plural“. Asta nu înseamnă că ubicuitatea divinităţii este scutită de reproşuri pentru greşelile îngăduite omului. Prin eul său liric, Kocsis Francisko îşi asumă parabolic şi uşor ironic aceste erori umane, acord#ndu-i Domnului milostivirea sa: „Te iert, Doamne, că haina m#ng#ierilor/ e numai zdrenţe şi zadarnic mă acopăr,/ mi se văd părţile ruşinoase/ (ce contează că doar am#ndoi ştim asta,/ de noi am#ndoi mi-e ruşine)“. Şi în această secvenţă fără titlu din amplul poem Apocrifele unui Profet în lumea barbarilor, continuă tot at#t de semnificativ demersul pentru relaţia onestă a poetului cu lumea şi cu divinul, pentru creionarea profilului său moral: „te iert, pentru că (haina – n.m.) este singura care/ mi se potriveşte c#t timp pe dinăuntru/ sunt o fiară care sf#rtecă imaginea ta/ şi nu am putere/ pe mine însumi să mă înving/ pentru tine –/ încă sunt un barbar/ pentru lumea civilizată“. Poetul îşi face mea culpa pentru greşelile semenilor săi, cu aluzie la naţiunea din care face parte.
Senzorialul este complicele reflexivului în scopul de a complini contemplarea cu simţurile, friz#nd efecte expresioniste. În timp ce „stau în p#ntecul materiei şi g#ndesc/ într-o limbă de circulaţie restr#nsă;// în ad#ncul plăm#nilor mei,/ discobolul e pregătit/ să arunce în afară ţipătul universal;// în orice limbă/ ţipătul are acelaşi înţeles.“ (Ţipătul).
Kocsis Francisko este un insurgent temperat, un cartograf augural al stărilor existenţiale, pe care le surprinde poetic şi le înnobilează fiinţa imperfectă prin cuv#nt. Melancoliile sale astuţioase cu măsură îndulcesc viaţa mundană cu înt#mplări relevabile sau condamnabile, mai ales, cu confesiuni ale scribului singuratic (vezi şi Jurnalul unui călător singuratic), conturbat de „un turnir cu bestii“, st#nd obosit în viaţa sa „ca statuile zeilor/ în cetăţile abia cucerite“ (Confesiunea unui scrib), dar şi cu amintiri esenţiale din (i)realitatea imediată. Conştient „că ceva răm#ne mereu nespus“, se opreşte c#nd nu mai are ce spune, după constatarea lui Cornel Moraru care revelează şi alternativa afişării unei atitudini incisive, ironice faţă de realul „asumat cu ostentaţie sau cu vreo intenţie de exibare programatică“.
În vizionarismul său meditativ îl însoţeşte şi iubita care se aşază turceşte, îşi pune m#inile în poală şi imaginează dezastre pierdute şi îşi contemplă viziunile cu ochi mari precum ai oracolelor Minervei (Viziunile iubitei). Femeia de alături îi provoacă amintiri despre „iubirile mele absurde şi lungi“, însă constituie simultan şi un punct de sprijin existenţial pentru înfruntarea singurătăţii: „dar stai l#ngă mine, femeie,/ să nu se ducă g#ndul singur/ spre cel ce se dezbracă de armură/ l#ngă-un cal arab înţepenit în drum.“ (Stai l#ngă mine). Poetul priveşte viaţa şi lumea cotidianului postat „în acest larg defileu de lumină/ ca un romantic ajuns în preajma ţipătului“ (În ad#ncul acestei zile). Situ#ndu-se între luciditate şi reverie, îşi evidenţiază valenţele poeticităţii, lirismul exersat fiind cu certitudine „unul introspectiv şi vizionar“ (Iulian Boldea).
Reflecţii şi sentinţe apoftegmatice, de atitudine şi de bun simţ comunitar, de ins cu conştiinţă, sunt exprimate apăsat şi destinate parodic celor „cu vederea periferică bine dezvoltată“ pe care-i surprinde parabolic în poemul Glosarul obsesiv, construit din secvenţe concentrate, („momente de concentrare metafizică“, Cristina C#rstea), fulgurante, ca şi în Decalogul Malda alcătuit din poeme în stil nipon consemn#nd meditaţii fruste cu caracter moralizator, în special: „Nu oda trebuie/ interzisă,/ ci linguşeala“ sau „Trebuie să-ţi impui/ voinţa,/ nu capriciile.“ sau „Nu îngenunchea/ dec#t în faţa/ idealurilor tale“ şi în încheierea citării: „Fii curajos/ de unul singur,/ nu cu gloata“. Nu se dovedeşte impasibil la „nevoia socială“, ci vituperează str#mbătatea aşezării or#nduirii societăţii din toate timpurile, a organizării politice dictatoriale impuse „în clinchet de ciocane“, a înţelegerii confuze a libertăţii şi democraţiei actuale.
Sumarul preocupărilor sale moraliste în acţiunea de sondare a universului omenesc şi a relaţiilor interumane este surprins segmentar în poemul Introspecţie: „Fr#nturi de g#nduri, / fragmente umane,// mii de restricţii,/ reguli mormane/ leagă fedeleş/ sentimente mici (…) vise şi dorinţe/ de-a sluji idealuri/ de-a clădi credinţe,// lumi dislocate,/ fiinţe-n derivă// agonie şi somn,/ arce de ogivă (…) umbre de oameni,/ urlet şi tristeţe“. Este pastelată elegiac o lume cangrenată de tare sociale şi politice care cutremură (tremură, termen preferat) sensibilitatea poetului angrenat, cu armele sale, în opera stoică, deşi sceptică, de purificare sufletească a spiritului şi comportamentului creaturilor lui Dumnezeu.
Intertextualitatea este uzitată cu reţinere doar pentru a-şi onora lecturile esenţiale din unii autori celebri cărora le schimbă locul printr-o acţiune ludică, atunci c#nd rafturile încep să trosnească: „pe Borges îl duc în vizită la Platon, / pe Montale la Blaga, pe Fowles / îl las pentru tratament de o lună la Cehov, / pe Ady îl duc la senatorul lui Mendes, / pe Nichita la Bolyai, ca să înveţe / tainele geometriei virtuale, / îi despart pe Kavafis şi Trakl / şi-l las pe Silágyi Domokos să admire / ficţiunea numită Horace Cockery“ (Camera).
În rama expresiei sale poetice fruste, austere, nu prevalează figurile stilistice, metaforele apar rareori, dar sunt cu at#t mai pregnante, precum cele evidenţiate de Andrei Zanca: „de la zăpada metaforelor voastre mi-e frig/ nu de la iarna asta“ (Elegie) sau „uneori eşti at#t de prezent/ înc#t simt că trăiesc la plural“, din Apocrifele unui Profet în lumea barbarilor, semnalată şi mai sus. Dar sunt numeroase versurile şi imaginile memorabile, prezente în întreg cuprinsul cărţii. Mai merită citate c#teva: „Prin gările provinciale/ doar timpul mai trece/ cu rost universal.“ (Impresie); „Dinspre stele vine o suflare de gheaţă;/ sălciile pe mal/ ad#ncesc calmul întunecatelor ape“ (Noapte); „Un zv#cnet al minţii, şi timpul se dilată enorm“ (Bila de lumină grea).
Pentru exprimarea g#ndurilor, ideilor şi sentimentelor directe, poetul îşi înstrunează lira pentru a compune diverse specii ale genului liric. Prevalează elegia, meditaţia, balada, haiku-ul, apare uneori sonetul şi chiar un picto-poem însoţit de o „traducere aproximativă“, dar şi „poeme siameze“, un „pastel vesperal“ şi un „antipoem“, după propria definire, prob#ndu-şi abilitatea sa poetică experimentală şi experimentată.
Antologia lui Kocsis Francisko, Compendii de melancolie, se bucură de interpretarea lui Gheorghe Grigurcu, din Rom#nia literară (nr. 7/ 2014), care stabileşte faptul că resemnarea este punctul de plecare afectiv al poeziei sale, post#ndu-l judicios pe poet „departe de tipul entuziast, învolburat, care se livrează viitorului ori măcar se răfuieşte patetic cu prezentul“ reprezent#ndu-se ca „un pasiv, un contemplativ dispus a alcătui (…) compendii de melancolie“ cu urme ale energiei reprimate.
Aceste coordonate sunt relevate, în general şi în compartimentul de referinţe critice al cărţii: „Cu sensibilitate de rană, cu mistică mereu contrazisă de realitate şi cu ethos retractil, poezia nu poate merge, fireşte, dec#t pe drumul elegiei, din melancolie în melancolie: calm, echilibrat, contemplativ şi aproape resemnat“ (Al. Cistelecan); „Kocsis Francisko scrie, fără îndoială, o poezie a diafanităţii şi transparenţei, şi ferită de orice stridenţă afectivă sau de retorism; stările afective, chiar dacă se lasă bănuite, sunt prelucrate în retortele intelectului poetic, care le purifică, le conferă acea turnură meditativă, definitorie pentru acest tip de lirism“. (Iulian Boldea); „Apetitul pentru confesiune al lui Francisko nu conduce, totuşi, lirismul spre pura şi nesf#rşita lamentaţie. În ritmurile lente ale acesteia se recunoaşte un luptător. Acesta, pregătit pentru cele belicoase, s-a transformat într-o fiinţă meditativă“ (Aurel Pantea); „Stăp#nind şi altern#nd cu măiestrie două «partituri», cea a poeziei de notaţie a cotidianului, cu puţine inserţii biografice, şi a poeziei vizionare cu accente expresioniste, Kocsis Francisko reuşeşte să le armonizeze, deşi ambele se revendică din acelaşi absurd al lumii“ (Cristina Timar); „Cu toate acestea, cartea lui Kocsis Francisko nu este una a disperării, a deznădejdii iremediabile, ci, mai degrabă, a unei conştientizări lucide, frisonat de lucide, poetul privindu-şi propria minte ca o sursă de suferinţă“ (Radu Ţuculescu).