Se pronunta maxi, dar, de fapt, acronimul celui mai nou muzeu de arta contemporana din Europa vine de la Muzeul National al Artelor Secolului XXI. Spre sfârsitul secolului trecut, devenise evident ca vechea Galerie Nationala de Arta Moderna din Roma, care adaposteste colectii de arta din secolele XIX si XX, nu va putea continua sa strânga operele create de autorii contemporani; de mult, deja, numele muzeului nu mai concorda cu ceea ce colectiona, pentru ca nu mai puteam vorbi despre „arta moderna“ dupa Al Doilea Razboi Mondial. Asadar, în 1997, profitând de faptul ca de altfel ca peste tot în Europa, ca urmare a încheierii Razboiului Rece, armata îsi reducea efectivele si renunta la unele dintre spatiile ocupate, Walter Veltroni, ministru al culturii în Guvernul Prodi, a solicitat ca într-o zona de cazarmi (Montello, în nordul Romei, nu departe de Stadionul Olimpic si de Auditorium-ul proiectat de Renzo Piano), parasita de armata, sa se construiasca un muzeu dedicat artei si arhitecturii contemporane. Un an mai târziu, Ministerul a lansat un concurs de idei iar în 1999 proiectul propus de arhitecta irakiana stabilita la Londra, Zaha Hadid, a fost declarat câstigator. Constructia (care a integrat si una dintre cladirile fostei cazarmi) a început în 2003, iar muzeul a fost deschis publicului la sfârsitul lunii mai 2010.
Spatiul proiectat de echipa condusa de Zaha Hadid este unul cu o aparenta contradictorie. Pe de o parte, liniile constructiei par sa fie suave, ondulându-se poetic în curtea rectangulara; pe de alta parte, betonul „curat“, lasat la vedere, fara alte finisaje, lasa sa se întrevada o anume directete a constructiei, taiate ferm, în materiale dure, dar cu delicatete în forma. În interior, muzeul pare sa faca risipa de spatiu. Rampele si scarile sunt disproportionat de mari în raport cu salile de expunere (cel putin, cele care sunt deschise spre vizitare). Totul pare gândit pentru un muzeu în care nu expozitiile constituie punctul central al activitatii. Totusi, curatorii muzeului si-au luat rolul în serios, asa încât se straduiesc sa asigure un minim de expozitii vizitabile, chiar daca deocamdata impresia generala este ca muzeul a fost deschis înainte ca totul sa fie foarte bine pregatit, doar pentru ca trebuia îndeplinit un termen în timpul mandatului ministrului Sandro Bondi.
Una dintre expozitiile vizitabile acum este omagiul adus unui arhitect care pare sa fi fost, în anumite privinte, un precursor al Zahei Hadid: Pier Luigi Nervi, „regele betonului armat“, autorul Stadionului Olimpic din Roma, dar si cel care în 1952 a primit comanda proiectarii sediului principal UNESCO – o cladire care pare s-o fi inspirat, în anumite privinte, pe Zaha Hadid, pentru MAXXI: acelasi respect pentru frumusetea cenusie a betonului turnat perfect (un detaliu care, probabil, l-ar fi impresionat pe un artist precum Peter Jacobi, autorul Memorialului Victimelor Holocaustului inaugurat în Bucuresti în 2009).
Problema pe care ar trebui sa o rezolve conducerea muzeului (si care, pe alocuri, aminteste de cea pe care au avut-o muzeografii de la Guggenheim din New York într-o cladire proiectata de Frank Lloyd Wright, care atrage, domina orice expunere interna), este ca publicul va trebui sa vina la muzeu pentru a vedea si altceva decât o cladire interesanta. Or, din aceasta perspectiva, muzeul roman se afla de abia la început de drum. Cei mai „batrâni“ artisti reprezentati în colectia permanenta au acum în jur de 50 de ani, desi exista si lucrari ale unora din generatii mai vechi, cum sunt Mario Merz (1925–2003), Michelangelo Pistoletto (nascut în 1933) sau Alighiero Boetti (decedat în 1994, când avea 54 de ani). Evident, ca orice muzeu de arta contemporana actual, desi se concentreaza pe activitatea autorilor nationali, tinta sa este universala; holul central al muzeului, de exemplu, este dominat de o lucrare a britanicului de origine indiana, Anish Kapoor. Totusi, muzeul este foarte preocupat sa sustina arta italiana, lansând concursuri nationale de creatie si promovând, pe toate caile, tinerii artisti.
Înfiintat ca o fundatie autonoma, subordonata administrativ ministerului de profil, dar cu o foarte mare libertate de miscare, MAXXI încearca sa uneasca artele vizuale (artele plastice, fotografia, cinematografia) cu arhitectura (o încercare reusita si în alte parti), lasând locul cuvenit si experimentelor din artele spectacolului.
Desigur, vizitarea unui muzeu cum este MAXXI nu poate sa nu aminteasca unui român de problemele Muzeului National de Arta Contemporana al României, MNAC-ul, un muzeu care are colectii incomparabil mai mari decât cele ale omologului italian, dar are si probleme la fel de mari. Nu am sa ma refer aici la buget; criza a devenit, oricum, o scuza omniprezenta. Cred ca lasând la o parte cele discutate într-un articol anterior dedicat integral muzeului românesc de arta contemporana, muzeul de la Bucuresti are nevoie nu doar de mai multe resurse (în toate sensurile: umane, financiare, logistice), dar si de o mai mare deschidere catre celelalte arte. Evident, normal ar fi sa avem, asa cum am mai avut ocazia sa o spun, un muzeu al arhitecturii si al constructiilor si, independent de acesta, un muzeu al fotografiei. Asa ar fi normal si am sperat multi ani de zile ca acest lucru se va întâmpla. Poate ca cineva din Ministerul Culturii va gasi energia necesara pentru a demara în mod real aceste proiecte. Daca acest lucru, însa, nu se va întâmpla, probabil ca MNAC va trebui sa îsi asume o povara în plus si sa încerce sa acopere un gol institutional resimtit de multa vreme în România. Patrimoniu, slava Domnului, exista. Spatii, bani si oameni, din pacate, nu suficienti. Dar momentul cel mai potrivit pentru a lua o decizie este acum. Rezultatele se vor vedea dupa ce criza se va fi terminat.