Una dintre cele mai interesante interpretari ale sintagmei „deus otiosus“ o gasesc într-o carte a poetului filosof George Popa. Rezumând, pentru necesitati de spatiu si de demonstratie, dânsul spune ca Dumnezeu a dat omului cuvântul – dupa care s-a retras din lume. „Bobârnacul initial“ a dus la scrierea istoriei care înca se desfasoara în cosmos. Asta permite o discutie despre relatia dintre cuvânt si idee, mereu fertila. Ma gândesc, de pilda, la ideile latente din cuvânt, la ce se ascunde vederii noastre, desi este deplin luminat, la sensuri pierdute în aparenta, dar existente – si înca foarte vii. A cauta miezul cuvintelor, a le patrunde dincolo de învelis – este preponderent treaba filologului, a celui care iubeste cuvântul, care se simte ruda cu cuvântul, „afiliat“ cuvântului. Iar filologul trebuie sa fie un izvor inepuizabil de exemple, sa stea între cuvinte, daca se poate între toate cuvintele. Filosoful va descoperi idei, va face teorii, va edifica sisteme de gândire. Paralel – si, poate, fara sa se cunoasca – filologul va gasi aceleasi idei la lucru, în cuvinte. De pilda, filosoful a descoperit o stiinta noua, a facut un institut pentru ea, o pune la lucru, scrie carti, face cercetari. El numeste aceasta stiinta metanoietica si o explica: metenoia înseamna schimbarea mintii, adica a mentalitatilor (de la meta si noieo). Ar fi vorba de un fel de „mancurtizare“, dar cu sens pozitiv, adica stergerea, spalarea creierelor pentru a fi înregistrata noua mentalitate în aceasta „tabula rasa“. Este o stiinta foarte actuala, cu metode sofisticate tinând de propaganda, imagologie, axiologie – în general este stiinta de a convinge individul sa accepte schimbarea. Se adreseaza atât individului separat, cât si grupurilor. Are institute de cercetari, mai ales în SUA.
Interesant, foarte interesant… un fel de misionarism bun pentru mileniul trei. Are, însa, un nume cu totul si cu totul ciudat aceasta stiinta. Pe scurt, vom spune ca termenul grecesc metanoia s-a pastrat în limba româna aproape neschimbat si cu sensuri pe care noua stiinta le implica: este chiar cuvântul „matanie“, „metanie“(care se regaseste în atâtea limbi: în engleza, de pilda, este metany). Ce înseamna, în fond a face matanii?! Este un exercitiu fizic si spiritual de plecaciune si concentrare asupra credintei. Este combinat semnul crucii cu îngenuncherea, atingerea pamântului cu mâna ori cu fruntea si sarutarea icoanei, iar în gând se repeta rugaciunea cristica. Matania este, în fond, canonul cel mai obisnuit pe care ti-l da preotul la spovedanie: dupa greselile marturisite, faci numarul corespunzator de matanii. Cine intra într-o biserica înainte de slujba are ocazia sa vada mai ales femeile batrâne executând ritual aceasta miscare combinata în fata altarului, un exercitiu fizic complex si complicat, cu miscari repetate, aproape identice, minute în sir, ca o mecanica mladiata a viului. În matanii oamenii par cu adevarat „trestii gânditoare“. Este, în fond, cea mai sigura cale a convertirii: prin plecaciuni repetate si ruga intensa se sterge din mental amintirea altor zei, amintirea greselii chiar, si sufletul curat invadeaza întreaga fiinta cu noua religie. Metanoietica este o stiinta ce se regaseste în practica religioasa, mai ales în practica primilor crestini ori a convertirilor la crestinism, si aduce în atentie relatia dintre minte si suflet. Problema ar fi daca actioneaza în context exclusiv mental, daca se poate credinta în ratiune, ca sa zic asa, adica daca energia sufleteasca dedicata zeului suprem poate fi retinuta în abstractiunea mintii, de pilda. Facem, adica, matanii în fata calculatorului, în fata realitatii virtuale?! Asta este, însa, o problema de viitor. Interesant devine faptul ca metanoietica este un cuvânt ce reîntâlneste realitatea din zorii crestinismului, ca defineste astfel ceva care a existat ca atare si a fost definit o data. Ceva care are nume, care este cuvânt. Lasându-ne cuvântul si plecând, zeul ne lasa ca într-o sfera infinita (Pascal) în interiorul careia amestecam la nesfârsit cuvinte, adica fragmente din Babilon.
Am vorbit despre închinare, închinaciune si ceva ne retine în zona termenului. Este vorba de un vers din „Satira IV“ de Eminescu: „Dintre flori copila râde si se’nchina peste gratii“. Asa are Titu Maiorescu (dar cu apostrof larg: „se ‘nchinã“), asa e în „Convorbiri Literare“, septembrie 1881. Perpessicius, însa, schimba, dupa Ioan Scurtu,
G. Bogdan-Duica si G. Ibraileanu: „se ‘nclina“ (tot cu apostrof larg însa). De ce oare? Resimte inadecvata aici închinarea cu conotatiile ei religioase – si-l corecteaza pe Eminescu? Încerc sa înteleg si-mi întreb, ca de obicei în asemenea situatii, studentii. Nu marea majoritate, ci toti înteleg a se închina ca a-si face cruce. S-a pierdut, asadar, sensul primar, acela de aplecare interioara, de înclinare în fata cuiva. Dar… a se închina vine de la noi din latinescul inclinare, cu trecerea lui cl la chi (vezi clavis = cheie etc.). Noi am preluat si neologismul a se înclina din franceza secolului al XVIII-lea sau al XIX-lea si avem astfel dubletul „a se închina“/ „a se înclina“.
Si totusi, gasesc undeva sensul primar, latinesc, pentru a se închina. Nu în „Balada lui Toma Alimos„ cu acel formidabil salut: „Închinar-as si n-am cui“ (care înseamna a închina un pahar de vin, desigur ) – dar într-un cântec de lume poate cam deocheat. Este vorba de acel „Cântec al mortului“ care se încheie cu refrenul devenit apelativ în momente de stenahorie accentuata: „Deschide, grupare, mormântul…“. Ce nu-i convine, în fond, acestui mort iesit din groapa în chip de suflet ratacitor si alergând seara acasa, la ai lui? Îsi vede nevasta cu altul – si nu-i pasa; îi vede pe toti petrecând în loc sa-l plânga – si nu-i pasa. Un singur lucru îl deranjeaza, însa, cumplit si-l face sa fuga înapoi în cimitir. Versurile sunt acestea: „Închinau pahare rase/ Si de mine nu le pasa“. Ei, da, pai… cum sa nu se supere, când prietenii lui „închina pahare rase“. Adica: pahare pline – rase, pe care nu le înclina nici cât sa pice macar o picatura de vin în amintirea lui, a mortului. Asta îl întristeaza, de fapt: nu i se da paos, nu i se varsa stropul traditional. „A închina pahare rase“ este, însa, un paradox daca echivalam a închina cu a înclina: nu poti sa înclini o cupa cu vin fara ca sa se verse ceva, ramânând rasa. În acest paradox, însa, persista sensul primar al cuvântului, acea aplecare.
Banuiesc ca acest cântec de lume nu poate fi mult mai vechi decât anii lui Eminescu. În vremea poetului, asadar, sensul se pastra, când spune ca domnita „se închina peste gratii“ el are proprietatea termenilor, vorbeste despre aplecarea ei peste balustrada balconului. Este absurd, de altfel, sa întelegem ca ea îsi face cruce, se închina în sens crestin, când îi cânta cavalerul. Îndreptarile editorilor lui Eminescu nu-si au sens: daca izgonim de peste tot, din scriere, un cuvânt nu înseamna ca îl stergem si din memorie. Putem pune invers, în cântecul mortului amintit, ca mesenii „înclinau pahare rase“ ?! Paradoxul ar fi manifest, nu s-ar mai întelege ca ei ciocnesc paharele respective, s-ar crede, de pilda, ca sunt pline cu ceva dur aceste pahare încât se înclina si ramân rase. Vreau sa spun ca limba, ca organism viu, creeaza expresii, sintagme, imposibil de schimbat – si acestea devin, adica ramân, adevarate marcaje de ghidaj pentru elemente din alte expresii. Pot schimba o litera în „matania“ domnitei din „Satira IV“ – dar n-o mai poti schimba în clinchetul de pahare neînchinate. Aceste expresii de ghidaj te prind, de cele mai multe ori, cu mâta-n sac, te tradeaza, îti striga, ca editor ce te afli, ca ai gândit dincolo de text, ca ai pus mintea în locul sufletului: se face metanoietica si în editii.
Autor: N. GEORGESCUApărut în nr. 302