Problema raporturilor bolsevicilor cu Islamul nu e doar problema istorica, ci si una care ajuta la întelegerea gândirii geopolitice si geo-culturale a unora dintre conducatorii importanti ai tinerei Rusii revolutionare, mai târziu ai URSS-ului. Si asta mai ales fiindca primele contacte ale revolutiei ruse cu poporul, apoi cu razboiul civil si chiar constituirea Armatei Rosii n-ar fi fost cu putinta fara intensul substrat crestin al acestui popor de mujici: „Sa nu uitam, scria Pierre Pascal, ca revolutia de la 1917 a reprezentat – pentru soldatii si taranii care au înfaptuit-o – o miscare de crestineasca ridicare contra
statului“ (1); ei nu-i citisera nici pe Marx, nici pe Lenin, dar aveau – chiar în umilinta lui Hristos – o imagine a Mântuirii si a Harului.
Apoi, pentru ca nicio revolutie nu iese din scena istoriei fara sa lase o mostenire care patrunde în noile realitati sub forme inedite (istoria Frantei secolului al XIX-lea o demonstreaza perfect). Si, în sfârsit, pentru ca bolsevismul, cel putin pâna de curând, constituia unul dintre vârfurile, poate cel mai radical în context rusesc, al acelui proces societal – deopotriva teoretic si practic – numit Aufklärung (Luminismul), suntem datori sa reexaminam pozitiile bolsevicilor fata de religie si în special fata de musulmani si de Islam.
Vom vedea îndata ca doctrina bolsevica reia în spirit mai radical si mai apasat (date fiind vastitatea si diferentele culturale ale Imperiului) ideile curentelor provenite din gândirea luminista, fie ele populare sau burgheze. Se poate observa ca ceea ce numim astazi islamofobie a existat
dintotdeauna în masura în care Islamul – în ochii ateilor radicali, o religie ca oricare alta, poate chiar mai arhaica decât altele – a reprezentat dintotdeauna si o religie aflata în strânsa legatura cu experientele coloniale, postcoloniale si neocoloniale, deci si cu luptele de eliberare nationala – greu de acceptat de catre puterile occidentale (cf. ce se petrece acum în Africa alba si neagra de religie musulmana). De altfel, merita reamintit ca traditia comunismului francez n-a facut niciodata din ateism si din laicitate – spre deosebire de social-democrati si de liber-cugetatorii burghezi – acea „religie à rebours“ denuntata de Maurice Thorez în anii treizeci sub eticheta de „laicism“. Un laicism care camufla destul de prost renuntarea, din partea unei parti a stângii, la principiile fundamentale ale stângismului: radicalism si egalitarism social, internationalism, anticolonialism, antiimperialism; laicism care depasea cu mult „laicitatea“ si care nu mai era decât afirmarea dreptului la libertate de constiinta, fara exceptii (cum scria Aragon: a „celui care crede în Dumnezeu si a celui care nu crede“) si facând posibile acele miscari revolutionare de inspiratie marxista si crestina din toate tarile Americii de Sud.
Sa ne amintim si ca, în aceasta epoca, tot în numele unei „laicitati“, de fapt a laicismului, socialistii refuzau contactul sindicatelor lor cu muncitorii italieni, polonezi, evrei –
considerati „prea religiosi“, chiar „fundamentalisti“, în vreme ce CGTU-ul comunist sConfédération Général de Travail Unitaire – sindicat francez activ între anii 1921 si 1936, n. trad.t le era deschis. În Franta acelor vremuri, faptul nu avea mare legatura cu musulmanii, dar comportamentul de atunci al Frantei „laice“ oficiale era destul de asemanator cu cel din zilele noastre. În Algeria coloniala, de pilda, acelasi argument „progresist“ îi permitea „Republicii“ sa-si trateze „cetatenii francezi musulmani“ dupa alte reguli decât pe cei crestini sau evrei. Istoria „segregarii republicane“ merita asadar comparata cu dilemele cu care s-au confruntat – pe alte meleaguri, dar în situatii în buna masura similare – bolsevicii rusi. (Redactia „Pensée libre“)
Marxistii si progresistii de acum n-ar trebui sa uite contradictiile politicii bolsevice fata de cetatenii musulmani ai viitoarei Uniuni Sovietice – stat socialist marcat înca de la început de tensiunile dintre adeptii unui „fideism marxist“, riguros ateu, occidentalist, modernist, si cei ai unei acceptiuni mai „dialectic marxiste“ si mai internationaliste, care reusise sa croiasca punti între iconoclastia marxista si credinta islamica. În cele ce urmeaza nu voi analiza totusi raportul marxismului cu fenomenul credintei religioase, tema ce merita tratata aparte, într-o perspectiva istorica distincta, care sa evidentieze dezvoltarea unei atitudini noi în cadrul societatilor occidentale, ca reactie împotriva secolelor de hegemonie crestina; voi analiza însa o experienta istorica: evolutia raporturilor sistemului sovietic cu o anumita structura religioasa, Islamul, religie-cheie în relatia dintre lumea occidentala, modernitatea occidentala si lumea coloniala a epocii. Doua lumi între care avea sa se plaseze Uniunea Sovietica: Europa si ceea ce avea sa devina lumea a treia – o lume a treia pe care unii începeau sa o considere, mai ales plecând de la bolsevism, ca o noua stare a treia stiers-état – deputatii reprezentând, în Vechiul Regim francez, burghezia, dupa starea întâi – reprezentata de cler, si starea a doua – aristocratia, n. trad.t revolutionara. O stare a treia de acum mondializata, în cadrul unui proces revolutionar international ajuns în epoca imperialismului.
În tarile occidentale, aceasta problema a raporturilor cu Islamul a fost si este înca perceputa nu în aspectul sau colonial si post-colonial, ci ca reiterare contemporana a luptei pentru o libertate de constiinta „à l’occidentale“, „dezvrajita“, „privata“, în interiorul unei societati marcate înca de povara Bisericilor intrate în criza si înlocuite cumva astazi, în viziunea unora, de o noua, înca mai viguroasa religie, – Islamul.
Musulmanii din Rusia si Revolutia
Revolutia rusa din 1917 a izbucnit într-un imperiu ce numara aproape saisprezece milioane de musulmani de diferite nationalitati, în special de origine turca sau persana – care se ridicau cam la 10% din populatia statului. Lupta contra colonialismului tarist si apoi Revolutia rusa au radicalizat populatia musulmana doritoare de progres social, acces la educatia de masa, libertate religioasa si drepturi nationale în mare parte refuzate sub tari, care cautasera sa mentina un islamism periferic, tribal, static si supus nevoilor imperiului. Dar un islamism totusi recunoscut legal de statul rus înca de la nasterea sa (ca si budismul) – spre deosebire de procesul de eradicare a tuturor religiilor ce ar fi putut concura crestinismul, în Europa occidentala, din Evul mediu si pâna în secolul Luminilor ori mai târziu.
Pe 1 mai 1917, dupa revolutia „din februarie“, la Moscova a avut loc primul Congres pan-rus al musulmanilor. Dupa dezbateri aprinse, delegatii sai au votat în favoarea recunoasterii drepturilor egale pentru femei, facând din musulmanele Rusiei primele femei musulmane din lume eliberate de restrictiile specifice în epoca marii majoritati a societatilor musulmane (si non-musulmane) din lume, de când institutia suveranilor pe linie ereditara înlocuise institutia conducatorului ales, iar statutul femeilor începuse sa se degradeze în comparatie cu cel din timpul califatului din Medina.
Însa Revolutia rusa a fost cea care, printre primele miscari de acest gen, a acordat femeilor drept de vot si egalitate juridica deplina, în Europa. Dar în timp ce „musulmanii progresisti“ ai Rusiei impuneau aceste schimbari în numele Islamului, demnitarii si notabilii traditionalisti musulmani ai momentului se opuneau unei schimbari revolutionare – si tot în numele Islamului – denuntând orice modificare presupusa de o lectura mai dinamica a textelor din Coran, Sunna, Fiqh, care s-ar fi împotrivit deci interpretarii rigid-literale a acestora. Într-un context înca dominat de puterile vest-europene, si deci de eurocentrismul colonial, confruntati cu aceste probleme, marxistii rusi, împreuna cu bolsevicii, au reactionat si ei contradictoriu.
Ateism, rationalism sau gândire libera?
Marxismul reprezinta o conceptie materialista (deci imanentista) asupra lumii, în principiu una completamente agnostica. Daca însa îl recitim cu atentie pe Karl Marx, descoperim ca îndaratul acestei convingeri care a dominat scena marxista vreme de 150 de ani, lucrurile sunt cu mult mai nuantate si ca Marx a trecut printr-o abordare materialista mai ales deformarile religiilor „concrete“, fara a intra cu adevarat în problema spiritualitatii, si respingând metoda idealista de analiza a realitatii (http://www.lapenseelibre.org/article-le-socialisme-idealisme-ou-materialisme-au-carrefour-entre-croyance-et-raison-79683133.html). Fiindca Marx si primii marxisti considerau ca religia a luat nastere în contexte opresive, dominate de inegalitate si deci de alienare. Era de ales asadar între aceste situatii concrete si întrebarile privind originea universului si spiritualitatea, care nu puteau fi dezbatute în atmosfera de atunci, pozitivista, scientista si în orice caz mai edificatoare decât acea religiozitate europeana care începuse sa-si piarda fundamentele. Ateismul a fost asadar, la început, o iconoclastie ce viza fioriturile religioase acumulate pentru a justifica niste pretentii ce pareau de acum încolo neîntemeiate. Iar pentru primii marxisti, Islamul nu era decât un epifenomen printre alte fenomene „exterioare“ lumii lor dominate de crestinism si eventual pe raporturile conflictuale cu iudaismul.
La origine însa, înainte de Marx, socialismul se dezvoltase ca o miscare ce-si extragea radicalismul din crestinism si tocmai în raport cu crestinismul – a carui deconstructie înca mai ferma o estima cu necesitate – îsi cladea Marx reflectia asupra religiei. De si unde iconoclastia radicala, „atee“. Luând în calcul contextul opresiv care daduse o asemenea forta a religiei în paturile poporului, partidele politice marxiste n-au impus totusi membrilor sau simpatizantilor lor sa fie atei, ci doar sa lupte pentru dreptate si egalitate sociala, sa ia act de existenta luptei de clasa, de conflictul dintre tendintele „individualiste burgheze“ ce se pot ivi în fiinta umana si sa analizeze, stiintific, fara a priori, realitatea înconjuratoare. Fara a prezuma problematici religioase în sine, prin urmare, dar cu un maximum de distanta fata de Biserici si fata de ierarhiile construite pe criterii religioase.
Bolsevicii la rascruce de drumuri
Iata de ce nici bolsevicii n-au facut din ateism un obiectiv anume. Realitatea evolutiei concrete a procesului revolutionar din Rusia si din tarile blocului sovietic avea, în schimb, sa forteze destinul în acest sens. Partidul bolsevic primise, la început, în rândurile sale credinciosi, mai ales musulmani, tocmai fiindca era vorba de o populatie marginalizata în cadrul societatii rusesti – ceea ce si alte partide au facut, de altfel. Partidul comunist indonezian, de pilda, care avea sa joace un rol esential în lupta pentru eliberarea nationala, a luat nastere prin transformarea unei organizatii politice islamice, Sarekat islam, într-o organizatie membra a Internationalei comuniste.
De altfel, Lev Trotki nota în 1923 ca în mai multe regiuni majoritar musulmane din fostul imperiu rus, aproape 15% din militantii Partidului comunism erau musulmani: era mult, dar, pe de alta parte, putin. Iar Trotki îi privea pe toti acesti adepti cu interes, dar si cu o anume condescendenta, tipic eurocentrica: „Noi recruti revolutionari fara experienta care bat acum la poarta sa partiduluit“. În unele regiuni din Asia centrala sovietica, musulmanii reprezentau totusi pâna la 70% din efectiv.
Sub presiunea lui Lenin, bolsevicii au adoptat pâna la urma o atitudine diferentiata fata de crestinii ortodocsi – religia unei biserici legata de tarism, de capitalism si aflata în serviciul acapararii de teritorii prin coloni rusi –, si fata de Islam, religie a colonizatilor. Politica Partidului comunist pentru Asia Centrala proclama totusi ca, dincolo de mefienta fata de biserica ortodoxa, „absenta totala a prejudecatilor religioase“ nu era o conditie indispensabila pentru a accede în partid.
În aceeasi maniera tratau bolsevicii si raporturile cu alte minoritati religioase ale imperiului (evrei, catolici, protestanti, budisti), care se considera ca fusesera pâna atunci reprimate si beneficiau, deci, de un a priori favorabil. Si, potrivind vorbele cu faptele, în 1922, aproape 1 500 de „comunisti“ rusi au fost expulzati din partidul comunist din Turkestan tocmai din pricina comportamentului calificabil drept „neo-colonial“, „ultra-laicist“, antimusulman ori pur si simplu din pricina convingerilor religioase crestine raspicate. Nici un musulman nu a fost însa atunci dat afara din partid.
În pofida opozitiei mai multor comunisti, Lenin si apropiatii sai din Partid erau constienti ca punerea crimelor comise de tarism în cârca natiunii ruse, a civilizatiei europene sau a crestinismului din teritoriile sale periferice coloniale ar fi presupus în primul rând restabilirea unui echilibru, înainte de a pune pe tapet necesitatea reabilitarii musulmanilor oprimati. Lenin si numerosi alti lideri sovietici, Trotki sau Zinoviev în special, întelesesera ca aici era vorba atât de un act fundamental de justitie, cât si de o constientizare a diferentei de clasa dintre colonizati si colonizatori. În acelasi timp, se punea problema scoaterii la iveala a tuturor diferentelor de clasa din sânul societatii musulmane care nu putusera fi percepute câta vreme o forma sau alta a dominatiei ruse ar fi ramas în vigoare – diferente pe care, de altfel, tarismul le exploatase din plin. Însa acolo unde tarii se sprijinisera pe demnitarii traditionali, printi, sefi tribali, cadii, carturari, oameni ai bisericii, bogati etc., bolsevicii aveau sa rastoarne lucrurile, sprijinindu-se pe masele populare si pe intelectualii musulmani progresisti doritori sa impuna o viziune socialmente egalitara si intelectual novatoare a Islamului.
Dupa Revolutia din Octombrie 1917 si în timp ce armatele contra-revolutionare erau rând pe rând învinse, mai multi coloni rusi din Asia Centrala intrasera în partidul bolsevic, iminent victorios, mai mult din grija de a-si pastra pozitiile dominante si, în realitate, coloniale, decât de dorul egalitatii sociale. Au însfacat deci sloganul „Toata puterea sovietelor!“ si au cautat sa se opuna revendicarilor populatiilor coloniale, în marea lor majoritate tarani, în numele progresului, al laicitatii si al unei frazeologii proletare fara radacini locale – ceea ce în fapt însemna o strategie contra-revolutionara si reactionara. Timp de aproape doi ani, aceasta zona fusese izolata de Rusia Centrala de catre armatele albe, si ca atare acesti coloni rusi, „bolsevici“ autoproclamati, au putut sa mentina hegemonia, sa pastreze controlul bunurilor si sa persecute în voie populatiile „indigene“. Aici trebuie cautat resortul revoltelor armate pe care astazi le-am numi islamiste si care au izbucnit în aceste regiuni, mai ales cea cunoscuta drept revolta basmacilor. Propaganda nationalista, pan-turanica, se împletea aici cu cea „islamica“ – si asta cu sprijinul puterilor coloniale anticomuniste (Marea Britanie, Franta, Statele Unite), al fostilor demnitari „tineri turci“ care fugisera dupa înfrângerea otomanilor din 1918 si al fostilor proprietari funciari sau notabili „musulmani“ locali din epoca tarista care visau de acum sa creeze state independente, poate chiar o mare federatie a tuturor turcilor.
Lenin a trimis atunci o misiune de ancheta în Asia Centrala, care i-a descris nedreptatile si crimele comise de mai multe cadre bolsevice locale ruse, si a reactionat, cerând o schimbare radicala de politica în favoarea fostilor colonizati si subliniind importanta „uriasa, istorica“ a rasturnarii ordinii existente, în contextul Revolutiei bolsevice, dar si necesitatea convergentei tuturor miscarilor anticoloniale si anti-imperialiste din lume. În 1920, dupa ce a reusit sa-si vada votate propunerile în cadrul Comitetului Central al Partidului comunist, Lenin a dat ordinul „de a-i trimite în lagarele de concentrare din Rusia pe toti fostii membri ai politiei, ai armatei, ai fortelor de securitate si din administratie etc. care fusesera produsul erei tariste si care se vânturau în jurul puterii sovietice fiindca vedeau în ea mijlocul de a perpetua astfel dominatia ruseasca“.
În urma acestei decizii, au fost returnate moscheilor carti, obiecte de cult si monumente islamice furate de catre tari si plasate în muzee sau în colectii private, iar vinerea – zi de sarbatoare pentru musulmani – a fost proclamata zi libera în toate republicile sovietice cu populatie majoritar musulmana. Dreptul de a purta parandjah (echivalentul centrasiatic al niqab – valul, ce nu trebuie confundat cu hijab), interzis sub stapânirea „rusilor rosii“ a fost restabilit, iar în 1921 a fost creat un dublu sistem juridic: alaturi de tribunalele sovietice, tribunalele islamice administrau actul de justitie conform legilor din Charia.
Scopul era acela de a se da oricarui musulman sovietic dreptul de a alege între justitia revolutionara si justitia religioasa – o abordare care pleca de la principiul ca aceasta libertate de a opta avea sa-i aduca tot mai mult pe musulmani spre justitia cea mai progresista în viziunea celor mai multi dintre comunisti, adica a noii justitii sovietice. Multi dintre comunistii musulmani credeau însa ca o noua interpretare a dreptului, mai fidela surselor Islamului, avea, dimpotriva, sa provoace nasterea unui Islam el însusi progresist, capabil sa-i atraga pe cei eliberati de sclavie si colonizare. Cu sprijinul Kremlinului, a fost creata chiar o comisie speciala a Charia în cadrul ministerului justitiei. Aceasta comisie, promovând textele islamice aplecate mai mult spre iertare si educatie decât spre sanctionare, a interzis pedepsele corporale cerute în mod curent de forma conservatoare a Charia – lapidarea pentru adulter, de pilda (atât a femeilor, cât si a barbatilor trebuie spus) ori mâna taiata în caz de furt. Contextul social al faradelegilor trebuia regândit (ca în primele decenii ale Islamului), caci, ca în întreaga Rusie sovietica a acelor vremuri, scopul ultim era suprimarea pedepsei capitale, îndata ce conditiile de razboi si cresterea nivelului de educatie a maselor aveau sa permita acest lucru. Deciziile tribunalelor islamice în chestiuni de viata si de moarte trebuiau totusi confirmate de un for sovietic superior.
În realitate însa, în pofida înabusirii revoltei basmacilor si a îndepartarii mai multor demnitari traditionali, unele tribunale islamice se opuneau în spirit noii epoci sovietice si refuzau sa acorde drepturi egale femeilor. Divortul femeilor era adesea respins ori marturia femeii valora doar jumatate din cea a barbatului, chiar daca numerosi comunisti musulmani estimau ca textele din Coran si Sunna puteau primi si o alta lectura. Pentru a transa aceste dileme, în decembrie 1922, un decret adoptat la Moscova a creat posibilitatea judecarii unui proces si în fata unor tribunale sovietice daca una dintre parti o cerea.
Dar în anii 1920, între 30% si 50% din totalul cazurilor penale judecate în republicile federale sau autonome musulmane au fost decise de tribunale islamice, proportia atingând chiar 80% în Cecenia. (De amintit ca, în Asia Centrala, o parte din populatia locala era atunci formata din rusi, deci crestina la origine, dupa cum se înregistra si o populatie iudaica – supusa legilor sovietice; litigiile dintre un musulman si un non-musulman erau însa judecate în acelasi fel.)
Autoritatile au stabilit si un sistem de educatie paralela pentru cei care îsi doreau copiii trimisi la o scoala islamica si nu la una dintre scolile sovietice comune.
În 1922, bunurile care apartinusera înaintea epocii tariste „waqfs“-urilor sîn dreptul islamic, donatii facute de particulari catre comunitate, n. trad.t au fost înapoiate administratiilor religioase musulmane, cu conditia de a fi folosite în scopuri educative islamice. Au putut fi astfel înfiintate noi scoli religioase (madrasas). În 1925, în Daghestan existau 1 500 de scoli musulmane care adunau 45 000 de elevi, în vreme ce, în aceeasi republica, scolile publice sovietice erau doar 183. În noiembrie 1921, abia daca se puteau numara o mie de scoli sovietice în toata Asia Centrala, cu un efectiv de 85 000 de elevi – cifra extrem de modesta daca tinem seama de totalul tinerilor scolarizati în aceasta regiune. Se poate constata, prin urmare, cât de dificil s-a impus sistemul sovietic în urma lamentabilei politici a tarilor în zona educatiei de masa. Caci Asia Centrala, spre deosebire de Caucaz, nu reprezenta doar un teritoriu cu importanta strategica, ci si unul cu un potential economic atractiv, de unde si atitudinea coloniala fata de populatiile locale.
(Va urma)
Varianta originala a textului, inclusiv introducerea, a fost publicata pe platforma www.lapenseelibre.org
Traducere din franceza de Teodora Dumitru
NOTA :
(1) Pierre Pascal, „La Religion du peuple russe“, L’Âge d’Homme, Lausanne 1973, p. 48.