– G. M. TAMÁS în dialog cu IMRE SZEMAN –
G. M. Tamás (n. 1948) e de multa vreme una dintre cele mai importante voci politice europene. De formatie filosof, autor a numeroase lucrari de specialitate si articole, G. M. Tamás poseda o cunoastere intima a istoriei politice a secolelor XX si XXI. Disident marcant în anii ’80 si parlamentar în primii ani dupa caderea comunismului, în ultimii douazeci de ani Tamás s-a orientat tot mai decis spre stânga. A pastrat mereu un interes deosebit pentru problematici de justitie politica si sociala, pe care le trateaza în continuare atât în scrierile sale teoretice si politice (este un colaborator regulat al „TLS“ si al celor mai importante cotidiane maghiare), cât si explicit, prin actiunile sale politice – iata un fel de a-ti trai ideile si convingerile care ar trebui sa functioneze ca model pentru stânga contemporana.
Chiar daca lucrarile sale au fost traduse în multe limbi (inclusiv în engleza), ideile si pozitiile sale ar merita totusi o mai larga circulatie în rândurile cititorilor de limba engleza. Desi un interlocutor de calibru (v. recentele dezbateri cu Slavoj Zizek) si descris odata drept un Václav Havel al Ungariei, se pare ca Tamás n-a ajuns înca acel gânditor public global care ar fi putut deveni, iar vinovate de asta ar fi tocmai conceptiile lui politice câteodata „deraiate“ de la standardul radarelor contemporane.
Acest interviu este o introducere spre o alta perspectiva asupra existentei unui remarcabil gânditor si activist si încearca sa puna în lumina faptul ca dramele politice si sociale din tarile mici, ca Ungaria, pot oferi importante si utile semnificatii altor forte politice de pe mapamond.
Interviul a fost realizat în februarie 2010.
Notele si explicatiile îmi apartin. (Imre Szeman)
G. M. Tamás: Partidul sComunistt s-a complacut în a nu face nimic. Liderii sai credeau ca si-au satisfacut îndatoririle „progresiste“ daca majoritatea cetatenilor erau relativ bine hraniti si daca erau multumiti cu ce se dadea la televizor. Nu numai partidul era însa deranjat de critica disidenta la adresa inegalitatilor si a violarii drepturilor omului (disidentii îi reprosau existenta cenzurii, lipsa unui Öffentlichkeit critic sa sferei publicet, conformismul abrutizant si absenta unei auto-organizari autentice si libere, iar Partidul a putut foarte bine sa sesizeze fibra de stânga a criticilor disidente, dar n-a agreat deloc aspectul lor „contestatar“ – chestionarea inerenta a legitimitatii factorilor de putere îi va fi parut inconfortabil de familiara…). Noi, disidentii, îi deranjam însa la culme pe conservatori – beneficiarii aproape apolitici ai modestului nostru consumerism si pragmatism. Ei ajunsesera sa identifice critica noastra sociala cu „stângismul“ – deci cu un „comunism“ potential „stalinist“ sau „totalitar“; ca orice conservator de oriunde si de oricând, urau filosofia sau teoria de orice fel (si cum conservatorii seriosi prefera întotdeauna doxa lui episteme, iata de ce filosofia de calitate e întotdeauna subversiva).
Disidentii erau asadar vag orientati spre stânga – dar nu aveau nicio putere! Care mai era atunci sensul pozitionarii la stânga în aceste conditii? Obiectivele clamate de Stânga nu mai puteau fi luate în serios de oamenii maturi, care vazusera în „socialism“ doar un mijloc efectiv de accedere la putere si de legitimare a sacrificiilor necesitate de modernizare si de o dezvoltare rapida.
Lipsa cinismului din atitudinea disidentilor, a filosofilor, a sociologilor, a artistilor de avangarda, a activistilor, a baietilor-problema si a celor care huiduiau – seriozitatea cam nesarata pe care o întâlniti la orice întrunire marxista sau anarhista daca aveti norocul sa locuiti lânga o cladire unde se tin astfel de întruniri – ne-au facut extrem de nepopulari în rândul clasei de mijloc si al intelectualilor doritori de ceva mai soft, mai ironic, mai melancolic si mai agreabil. Sexualitatea libera de contract, perfect compatibila cu patriarhalismul si cu nihilismul, nu se împaca însa deloc cu gravitatea si idealul înalt al „iubirii libere“ între egali, cu regulile si angajamente obligatorii ale acesteia.
Toti radicalii stiau ca sexualitatea si celelalte dominante emotionale pot submina egalitarismul în sine si deschiderea plina de sperante a mediilor intelectuale. În cazul nostru, nu era vorba numai de paraziti emotionali de toate felurile, dar si de agenti secreti – délateurs et mouchards („denouncers“ sturnatorit si „spies“ sspionit e prea putin spus: engleza, spre deosebire de limbajul clasei muncitoare, n-are un vocabular adaptat realitatilor unui stat politienesc: sunteti niste norocosi, ce sa mai…!).
Politica de demobilizare a Partidului era asadar destul de eficienta; atâta timp cât standardele de viata cresteau, oamenii erau multumiti. Apoi nucleul puterii a trecut de la organizatiile de Partid catre reteaua reformistilor tehnocrati din Ministerul de Finante, catre Autoritatea de Planificare Nationala, catre Banca Nationala, catre quangos sorganizatii cvasi-autonome si non-guvernamentalet cu agenda reformista si spre diferite proiecte social-stiintifice aflate sub egida Academiei de Stiinte.
Pe fondul întetirii manifestarilor zgomotoase de loialitate politica si de fervoare revolutionara verbala, discursul apolitic, tehnocratic era totusi dominant. Regimul devenise din ce în ce mai dependent de sursele sale din Vest si, prin urmare, era gata sa faca orice concesie sensibilitatilor si manierelor occidentale: trebuia s-o lase mai moale cu represiunea si persecutiile, mai ales în cazul intelectualilor, fiindca nu numai disidentii, dar si marxist-leninistii din primele generatii fusesera pâna atunci reprimati, decazuti din drepturi, pensionati sau concediati. Regimul dorea sa se debaraseze de vechile metode.
Dupa primul val de taieri salariale însa, clasa muncitoare a început sa se agite, asa ca prudenta noastra conducere – spre deosebire de celelalte tari autentic-“socialiste“ – a mai domolit politica de austeritate, acumulând în schimb datorii noi si reducând investitiile. Partidul se temea de proletariat si nu se dadea în vânt nici dupa intelectualii socialisti dedicati, care s-ar fi putut alatura muncitorilor în cazul unor eventuale proteste.
În aceste conditii, Partidul pierduse orice legatura cu originile sale „muncitoresti“ si cu identitatea sa plebeiana. Nu e de mirare deci ca nimeni n-a ridicat un deget în apararea „socialismului real“. În încercarea sa de a adormi populatia si de a obtine un consens confortabil printr-un conformism generalizat si bine alimentat, descendentul maghiar al Revolutiei din Octombrie încetase sa mai reprezinte pe cineva si ceva, cu exceptia intereselor de grup, a beneficiilor proprii si a instinctului de conservare al elitelor sale tehno-birocratice. Principala sa arma – aparatul de Securitate – n-a reusit nici ea sa opuna rezistenta, ori macar sa ia act, de ofensiva liberala; asemenea conducerii de partid, Securitatea nu mai era interesata decât de supravietuirea membrilor sai si de acomodarea acestora la noile conditii.
Sa nu întelegeti însa ca Partidul si Securitatea îsi uitasera sau, Doamne fereste!, ca-si repudiasera complet vechile habitudini autoritariste si ca nu mai încercau sa controleze tara în perioada de tranzitie – au încercat pe ici pe colo, dar n-au avut câstig de cauza. S-a facut mare caz de prezenta unor fosti membri de partid la toate palierele noilor institutii. Sigur, nu spun ca nu era asa; dar ar fi stupid sa te gândesti ca un sistem totalmente diferit, un sistem de guvernare complet diferit nu reuseste sa aduca nimic nou din pricina faptului ca în cutare posturi de comanda se afla reprezentanti ai fostei puteri!
Oricum, marele câstigator – în termeni de profit – n-a fost nomenklatura bourgeoisie, chiar daca mare parte dintre exponentii ei sunt azi bogati si bine plasati în birocratie, oameni de afaceri ori mafioti – ci corporatiile transnationale si retelele de putere care nu prea mai pot fi confundate cu ceea ce numeam noi „Vestul“. Aceste corporatii nu sunt cu adevarat interesate de relansarea industriei pe butuci din fostele state socialiste; au cumparat fabricile statului pe nimic, le-au închis si au inundat pietele cu junk-uri de la vechii lor furnizori. Vor gasi însa oamenii dati afara de la locurile lor de munca destui bani pentru a face lucrative aceste noi piete? Capitalistii de azi nu par sa-si fi pus aceasta întrebare.
Dezintegrarea conceptului traditional de munca la nivel global a luat forma unei tranzitii politice în Europa de Est. Asistam la irevocabilul sfârsit al proletariatului ca subiect politic – chiar în termeni de mitologie – si la finalul reprezentarii sale de catre Partid, o reprezentare evident frauduloasã si goalã. Sfârsitul proletariatului a fost urmat de acela al rivalei sale istorice: social democratia în statele liberale occidentale. Ascensiunea Chinei a dovedit însa ca aceasta reprezentare putea merge mai departe – si ca numele acestei noi etape este capitalismul.
Imre Szeman: Ne puteti reaminti câte ceva din evenimentele desfãsurate în 1988-1989? Occidentalii îsi vor face astfel o idee despre rolul jucat în caderea comunismului de (sa dam un exemplu) ridicarea restrictiilor de calatorie de catre guvernul maghiar, în ianuarie 1988. Altminteri, cu greu îsi vor putea imagina semnificatia actiunilor miscarii de opozitie, care au determinat abandonul lui Kádár în mai 1988, reînhumarea lui Imre Nagy în Piata Eroilor si toate celelalte.. Asa cum ati aratat în lucrarile dumneavoastra, Occidentul ia act abia acum de faptul ca o schimbare politica n-ar fi fost cu putinta fara o substantiala miscare de opozitie pe plan intern. Care erau imperativele acestei opozitii? Si ce planuri avea ea pentru viitorul Ungariei?
G.M.T.: „Evenimentele“, asa cum le numiti dumneavoastra – cu un termen oportun-neutru – au fost iluzorii, trecatoare si totusi minunate. „Iluzorii“ – fiindca se sprijineau pe niste concepte complet neverificate si nefondate, ca „democratie“ – înteleasa ca pluralism, drepturi elementare si libertati, si ca un sfârsit al ocupatiei sovietice. Apoi aceasta definitie s-a îmbogatit cu ceea ce am putea numi – cu putina grandilocventa – „politicii ale adevarului“, ceea ce implica mai mult decât suprimarea cenzurii: era vorba de afisarea fara rezerve a unor pagini de istorie ascunse pâna atunci, de crimele comise de fosta dictatura. Consecintele acestor politici variaza însa de la tara la tara.
Ungaria sta poate cel mai prost la acest aspect. Aici nici macar dosarele de Securitate n-au fost puse la dispozitia publicului si a cercetatorilor. De mai bine de douazeci de ani, Parlamentul tergiverseaza afacerea, iar lumea a devenit apatica, considerând – poate cu temei – ca, dupa doua decade de „tratament special“, documentele nu pot fi decât incomplete, trucate sau chiar falsificate.
Cât despre rolul nostru în schimbare: evident, n-a fost meritul disidentilor ca regimul s-a schimbat, dar a fost cu siguranta meritul nostru ca am perseverat si ca ne-am aflat acolo unde lucrurile începeau sa se miste într-un fel sau altul.
Onoarea de frunte le revine, fara îndoiala, polonezilor. Dar pâna si ei, dupa revelatia uimitoare a realitatii ca, spre deosebire de anii 1953, 1956, 1968, Uniunea Sovietica nu mai era gata sa intervina în sprijinul regimurilor-satelite si ca Partidul nu mai rezista, au fost surprinsi de faptul ca sistemul (în acest caz, e mai potrivit termenul francez simplificat de pouvoir) întelegea sa se salveze prin intermediul Armatei – gest în mod fundamental contradictoriu cu esenta sistemului leninist. În orice caz, chiar si actiunile muncitorimii poloneze se epuizasera spre sfârsitul lui 1989; discutiile si mesele rotunde începeau sa fie simtite ca semne ale sleirii (1). Programul miscarii „Solidaritatea“ se schimbase cu 180 de grade. Combinatia ortodoxa între ideea de comitete ale muncitorilor, autoadministrare (sloganul era o „Republica Autonoma a Muncitorilor“) si o perspectiva ferma asupra ideii de egalitate a intrat apoi pe o panta neoconservatoare. David Ost a aratat în ce fel mirajul modernitatii occidentale i-a determinat pe liderii miscarii de rezistenta a muncitorilor polonezi nu numai sa accepte, dar chiar sa si promoveze politici în defavoarea lor, distrugându-si astfel proiectul (2). În câtiva ani, muncitorii polonezi aveau sa voteze cu fostii aparatcici, care, mai târziu, au fost eliminati din Parlament – nu atât din cauza masurilor lor neoconservatoare, cât din pricina nivelului naucitor al coruptiei.
În Germania de Est, Cehoslovacia, Ungaria si în alte câteva tari era pur si simplu o stare generalizata de euforie – motivata în special de incredibila rapiditate cu care mult-temutele regimuri dictatoriale s-au prabusit. Eu unul, am fost fericit. Nu eram chiar un lider al miscarii, dar eram cu siguranta oratorul ei cel mai important (între 1988 si 1991 trebuie c-am tinut vreo doua sute de discursuri) – unul care n-a atipit si care niciodata n-a fost redus la tacere. Era o goana dupa libertate si – ca atunci când poporului i se arata ca el e important – o explozie colectiva de imaginatie, inteligenta si inspiratie. Era de parca toti am fi vorbit „în limbi“: îmi aduc aminte cum stateam târziu în noapte într-un satuc unguresc uitat de Dumnezeu, sarac si rebegit, discutând Tocqueville, Lord Acton, John Stuart Mill si comparând U. S. Supreme Court cu Curtea Constitutionala germana din Karlsruhe.
Euforicii de atunci se zgâiesc acum probabil la televiziunile-tabloid si vorbesc despre fotbal. Pacat, mare pacat! Sa vezi de ce sunt capabili oamenii, daca sunt motivati si au sperante… Asta e de fapt cea mai importanta semnificatie a lui 1989: experienta unor mase întregi de oameni interesati de gândirea politica, de la rationalistii sobri pâna la pasionatii ardenti si, surprinzator lucru, era o gândire politica alimentata de o necontenita sete de actiune. Cine suntem si care e scopul existentei noastre? – acestea sunt întrebarile la care cauta raspuns natiunile în timpul unei revolutii (ca sa nu mai zic de viteza cu care poti sa intri si sã iesi în acele momente din gratiile unei natiuni). Eu ramasesem loial cauzei, dar nu asta nu ma împiedica sa vad ce se întâmpla de fapt în jurul meu.
E deprimant sa constati astazi ca toate acestea s-au pierdut – amintirea acelor vremuri abia daca mai pâlpâie.
Reînhumarea lui Imre Nagy e comemorata înca, desigur; exista un material pe care televiziunile îl tot reiau. Dar Imre Nagy si camarazii lui nu sunt simpatizati deloc: nu erau decât niste comunisti moscoviti, la urma urmelor, fie ei martiri sau nu. În acelasi timp, tradatorul si calaul János Kádár a ajuns sa fie considerat cel mai mare om politic al Ungariei din epoca moderna, atât de insi de dreapta cât si de cei de stânga. Într-un fel, astia chiar au dreptate. Kádár a fost un conservator si nimic mai mult, si unul patat de sânge pe amândoua mâinile; dar contrarevolutionarul întruchipat de el se potriveste perfect vederilor contemporane. Filistin, prudent, autoritar, preocupat doar de standarul de viata si de mentinerea ordinii publice – e un tip ideal pentru noi, astazi.
În perioada în care Comitetul pentru Dreptate Istorica organiza ceremonia de reînhumare a lui Nagy, viclenia si smechereala începusera deja sa se substituie actiunilor populare spontane. Prefer de o mie de ori sa-mi amintesc cum arata ziua aceea cu un an înainte, în 1988, când fuseseram loviti si arestati de politie pentru ca îndrazniseram sa comemoram, pe 16 iunie, treizeci de ani de la executarea lui Nagy si a apropiatilor sai.
I. S.: Spuneti-ne ceva si despre „Beszélö“ si despre „Contractul Social“.
G.M.T.: Eu n-am fost redactor la „Beszélö“ (eram numai un colaborator frecvent), nici unul dintre autorii programului „Contractul Social“ – mai mult decât atât, chiar l-am criticat într-o alta publicatie samizdat. Mi se parea atunci insuficient de radical, mai ales ca lasa prea putin spatiu de manevra activitatilor populare spontane; în plus, semana stânjenitor de mult cu discursul reformistilor din Partid. Toate astea si-au pierdut semnificatia azi; diferentele dintre curentul dominant în rândurile disidentei, „reformismul radical“ si altele au devenit acum prea putin semnificative. Evident însa, miscarea de disidenta în sine se situa completamente la stânga fata de succesoarea sa, Alianta Democratica Libera, care a început imediat sa promoveze masuri economice neoconservatoare – dorite de multi atunci, inclusiv de mine – ramânând în acelasi timp radical liberala în încercarea de a-si pastra programul initial axat pe drepturile omului si pe libertatile cetatenesti.
I. S.: Ce ne puteti spune despre implicarea dumneavoastra în Alianta Democratilor Liberi („Szabad Demokraták Szövetsége“ – ori SZDSZ)? Care era agenda politica al acestui partid? Ce schimbari s-au produs în cei zece ani de dupa 1989? Ce v-a determinat sa parasiti partidul în 2001?
G.M.T.: Eu eram mai degraba oratorul si gânditorul politic decât un lider politic autentic, asa cum era el imaginat atunci. Privind în urma, se pare totusi ca temperamentul meu revolutionar era mai important decât orice pozitie doctrinara as fi avut. Însa orice as fi dorit sa fac, ma trezeam inevitabil prins în lupta acerba împotriva nationalismului extremist si a rasismului în ascensiune. Guvernul de dreapta de atunci sprijinea cu kalasnikoave (furnizate ilegal si în secret) incipienta miscare separatista croata. M-am pronuntat împotriva acestei politici în Parlament si am fost imediat declarat un tradator al natiunii. A fi un bun patriot însemna deci sa fii un sovin anti-sârb…
În 1994, n-am mai candidat pentru Parlament, mi-am dat demisia si din partid si am plecat sa predau si sa fac iarasi cercetare în Statele Unite si în Europa de Vest (Chicago, Wissenschaftskolleg zu Berlin, Dickinson College, Georgetown, Yale, New School). Si am început sa-mi revizuiesc pozitiile. Ceea ce m-a facut sa ma razgândesc, dupa ce tocmai schimbasem regimul, nu-i asa?, n-a fost numai deriva economica si sociala cauzata chiar de aceasta „schimbare de regim“, ci anumite frictiuni filosofice pe care întotdeauna le-am avut în ceea ce priveste liberalismul. Altfel spus, mi-a dat destula bataie de cap ceea ce Habermas numeste, pe urmele lui Böckenförde, o chestiune de fundamentare pre-politica a liberalismului.
Conflictul putea fi rezolvat în maniera lui Leo Strauss – un gânditor pe care înca îl admir imens – adica numai pe calea teologica traditionala (chiar daca una radical modernizata), prin restrângerea sau anihilarea tezelor iluministe – ceea ce eu nu eram însa pregatit politic sa fac. Veti vedea ca orice încercare conservatoare de re-fondare a societatii „democratice“, cât ar fi ea de onesta – ca în cazul scrierilor londoneze semnate de Simone Weil (un testament al sau, în fapt) – va sfârsi prin a exclude pluralismul si autonomia subiectului, conducând la autoanihilarea statului liberal de tip occidental (Simone Weil propusese chiar ca dupa razboi sa nu mai fie reintrodus sistemul multipartinic si sa fie impusa o cenzura a presei în numele adevarului). Toate acestea în pofida profundei orientari anti-fasciste si anti-national-socialiste a celor doi gânditori. Dreapta nu-mi oferea nicio solutie: era momentul sa ma întorc spre Marx.
Sa fim bine întelesi: e vina mea si a prietenilor mei ca am pus umarul la impunerea unui sistem inuman, nedrept, ineficient, anti-egalitarist, fraudulos si ipocrit – cu nimic mai bun decât regimul precedent – si nu e o cupla nesemnificativa. Am fost criminal de orbi si am crezut, prematur si egoist, ca multe alte generatii de învingatori înaintea noastra, ca succesul politic si gloria care ne acoperea vor face o lume mai buna pentru toti. Prostii!
I. S.: Ce s-a ales de SZDSZ în ultimul timp? În prezent, e un partid foarte slab, al treilea dupa MZSP (Partidul Socialist Maghiar – „Magyar Szocialista Párt“) si dupã Coalitia Fidesz-KDNP (Alianta dintre Tinerii Democrati sFiatal Demokraták Szövetséget si Partidul Crestin Democrat sKereszténydemokrata Néppártt), cu numai 18 locuri (dintr-un total de 386) în Parlament. Este o forta politica epuizata?
G.M.T.: Da. N-a reusit sa ajunga în Parlamentul European, în iunie 2009, si practic a încetat sa mai existe. E un final urât – cu scandaluri de coruptie si altele asemenea. Anti-comunismul liberal a devenit gol de semnificatie; cei mai multi dintre cei care formau odata baza liberala „naturala“ (tineri salariati, functionari publici, intelectuali etc.) tatoneaza azi extrema dreapta.
(Va urma)
Traducere din limba engleza de Teodora Dumitru
Acest interviu a fost publicat în „Meditations. Journal of the Marxist Literary Group“, volume 24, no. 2, 2010.
Traducerea de fatã apare cu acordul autorului.
NOTE:
(1) Ma refer aici la negocierile care au avut loc între 6 februarie si 4 aprilie 1989, la Varsovia, între guvernul Jaruzelski si sindicatul „Solidaritatea“: aceste negocieri fusesera initiate de guvern, pentru a calma framântarile populare care începusera sa ia amploare ca raspuns la actiunile „Solidaritatii“ si din cauza crizei economice generalizate si fara solutie. În urma acestor discutii, s-au obtinut, printre altele, legitimarea „Solidaritatii“ ca partid politic si organizarea de alegeri pentru Presedintie si Senat. Asta i-a si permis de altfel miscarii „Solidaritatea“ sa se impuna zdrobitor în alegerile din iunie 1989.(2) Vezi Davis Ost, „The Defeat of Solidarity: Anger and Politics in Postcommunist Europe“, Ithaca: Cornell UP, 2005.