Fara liste selective de scriitori (lista lui cutare sau Cutarescu! – am tot auzit si citit în ultimii 15-20 de ani, potrivit spiritului nostru mimetic si importator pe care îl deplângea Ibraileanu, aceasta sintagma pâna la penibila ei cliseizare), Marian Popa, criticul, eseistul si prozatorul, repovesteste literatura româna dintr-o epoca extrem de complexa, contradictorie si dramatica, situata între doua evenimente de rascruce, la fel de tragice si ramase neelucidate pâna astazi, nu numai în mentalul colectiv, ci si în cartile istoricilor de profesie. Istoria sa beneficiaza nu numai de o perspectiva temporala, ci, as spune, si de una spatiala. Un fel de implicare de la distanta, dintr-un alt spatiu cultural. Caci, cel putin psihologic vorbind, lucrurile se vad altfel de la Köln decât de la Bucuresti sau de la Craiova… În fine, atât prin conceptie, cât si prin stilul în care este scrisa, „Istoria“ lui Marian Popa pare a fi o transpunere în fapt a ideilor lui G. Calinescu din faimosul eseu „Istoria literara ca stiinta inefabila si sinteza epica“, autorul ei fiind, repet, poate cel mai autentic calinescian. Criticul îmbina informatia nuda, uneori inexacta, stilul telegrafic de dictionar cu naratiunea de idei, cu observatia psihologica si cu relevarea necrutatoare a trasaturilor caracterologice. Analizând opera lui Nichifor Crainic, de pilda, Marian Popa scrie referitor la memoriile acestuia: „O intentie disculpativa prezideaza discret memoriile, scrise precis, dar nu arid; un stil barbatesc personal, poate indicat si pentru cei prezumati a decide reomologarea publica. Pe de o parte, Crainic se prezinta pe sine cu filosofia sa constructiva despre lume, pe de alta precizeaza obstacolele întâlnite, în genere constând în oameni opusi lui si deci neamului, straini sau autohtoni duplicitari, oportunisti, fara caracter. Viziunea sa asupra vietii e simpla: «credinta în Dumnezeu si dragostea de tara mea». Altminteri, «Timpul terestru e o alternanta de întuneric si lumina, iar viata o împletire de durere si bucurie». Omul este cât optiunile si faptele sale, dar un rol foarte mare are imponderabilul, fatalitatea, ratiunile ascunse“. Aceasta ultima asertiune pare sa explice si sa justifice însusi comportamentul personajului, caci tot Marian Popa constata: „Din închisoare si pâna la moarte, Crainic a tot sperat sa i se permita si lui o postura de oportunist, deja din 1947 expedia scrisori lui Petru Groza în care îsi exprima dorinta de a contribui la edificarea patriei socialiste…“
„Un atacabil invulnerabil: Emil Cioran, apatrid român antiromân“ este titlul textului despre autorul „Tratatului de descompunere“ si al „Exercitiilor de admiratie“. El începe cu o fraza ce pare continuarea unui discurs întrerupt: „Si în România se discuta mult în aceasta vreme (suntem la cumpana dintre secolul XX si cel actual – nota mea) despre Emil Cioran, care este considerat român pentru a i se blama ipocrit antiromânismul“. Eliminarea din „Schimbarea la fata“ (editia 1990) a ceea ce Emil Cioran acredita a fi doar câteva pagini „pretentioase si stupide“, dar care au însemnat, de fapt, cam un sfert din carte, a fost interpretata „drept autocorectie si act de cainta“. Nu a contat însa prea mult, lasa sa se înteleaga Marian Popa, în posteritatea scriitorului si filosofului, care, în februarie 1990, îsi exprima încrederea în Frontul Salvarii Nationale („L’Arche“), iar în „Le Nouvel Observateur“, din 28 decembrie 1989, scria: „Am încredere în Ion Iliescu. Stiam de multa vreme ca el era speranta României“. Marian Popa evoca apoi finalul existentei unui Cioran „afectat spre sfârsitul vietii de maladia Alzheimer: un mare noroc pentru un egotist al carui sfârsit e greu de imaginat, un dar al genialitatii hazardului. E internat în spital în 1993, unde moare la 20 iunie 1995. S-a bucurat de o slujba religioasa la Biserica ortodoxa româna din Cartierul Latin, la care au participat prieteni, admiratori si gura-casca. Respectându-se dorinta Simonei Boué-Cioran, tovarasa de viata si de posteritate editoriala, nu s-au rostit discursuri, dar n-a lipsit, totusi, caragialescul: Marie-France Ionesco, fiica dramaturgului, a citit un mesaj regal. Dar Cioran n-a comentat faptul“. Dupa moarte, dosarul sau ideologic din tinerete este reactualizat, românul fiind din nou acuzat de unii, dar si scuzat de altii (e vorba de cei ce s-au pronuntat public îndeosebi în presa franceza): „Privit mecanic, cazul ar fi simetric analog unor autocritici venind din partea unor ex-stalinisti, din categoria lui Edgar Morin, dupa care trecutul unui om este clasat, daca el nu recidiveaza si se schimba. Altii observa ca nici Céline, nici Heidegger n-au retractat nimic si genialitatea lor n-a scazut, opiniile politice nefiind confundabile cu spiritul materializat în arte, filosofie si stiinte: remarca reprezinta la urma-urmelor tot un mod subtil de a-l declasa pe fostul român si, totusi, de ce? Poate pentru a descuraja posibile influente si exercitii de admiratie viitoare, poate pentru a netezi locul necesar exhibarii unui cioranian nonalogen. Dar toate aceste corectii si contestatii sunt vane si nu dovedesc decât faptul ca decedatul îsi alesese o pozitie inatacabila. De fapt, Emil Cioran se asigurase si postmortem pentru orice soiuri de reconsiderari executate de altii: «Ideea de a avea într-o zi biografi te face sa renunti la a mai avea o viata»“.
În „Istoria“ lui Marian Popa o pondere considerabila o au optzecistii. Poate mai mult chiar decât saizecistii, despre care criticul se mai pronuntase. Si nu doar în „Dictionarul“ din 1977. Mai multe pagini îi sunt rezervate lui Mircea Cartarescu – „nume de familie cu programare postmoderna, fiul unui inginer si activist de partid…“ Eseul monografic „Mircea Cartarescu: din Berceni în galaxii si retur“ este urmat de un aglomerat capitol intitulat „Si altii“ ce se deschide cu Traian T. Cosovei si continua cu alti 42 de poeti de toata mâna, valoric vorbind, dintre care nu lipsesc, însa, Alexandru Musina, Lucian Vasiliu, Matei Visniec, Ion Bogdan Lefter, Marta Petreu, Mariana Marin etc. În eseul amintit, criticul reconstituie, implicit, atmosfera psihomorala si spirituala a unei epoci: „Alaturi de altii, Cartarescu a trait în ambianta de studiu si lecturi impregnata de relativitate spirituala distructiva pentru unii, mobilizatoare pentru altii, de formalism si acribie, aplicate deopotriva în viata, filme, lingvistica, folclor si istoria literaturii. Un reflex curent al celor traitori în acest context consta în angajari ludic-ofensive. Cu cunostinta participativa a câtorva colegi se poate practica producerea de text pornind de la textele stereotipe ale altora – asadar imitatii cu grade variabile de complexitate, de la sintagmatic pâna la restructurari polemice de subiecte, ilustrându-se astfel precaritatea discursului literar în genere si mai ales a celui traditional, din perspectiva modernilor stiutori de tot mai multe si creatori a tot mai putin într-un domeniu care ar avea sansa de a supravietui numai daca s-ar schimba în altceva decât este“. Sunt comentate, subliniindu-li-se elementele de noutate, poezia si proza lui Mircea Cartarescu. În fine, e de retinut portretul acestuia: „Poet al Bucurestilor ca putini altii, un pictor de peisaje cu succes temporar garantat la cititorii care vor avea placerea recunoasterii decorului real al unor întâmplari mirobolante, lipsa din vietile lor“, „prozator cu un incontestabil talent de povestitor“, utilizând multe trucuri care impresioneaza prin lovirea unor tinte pe care nimeni nu le anticipeaza, Cartarescu eseistul nu se ridica la aceeasi înaltime, fiindca „sub raportul organizarii mentale, fie el si ferm sprijinit pe prelucrarea de informatii intermediate, secundarizabile si compilate, discursul non– si metaliterar nu se poate manifesta postmodern“. În schimb, diaristul îi apare lui Marian Popa superior atât prozatorului, cât si poetului si eseistului, jurnalul fiind „cel mai important lucru din viata autorului, dupa propria afirmatie“. Concluzia, dupa excursul în opera (si biografia) lui Cartarescu, e si o judecata de valoare. Ea contine o fina ironie ce îl vizeaza nu doar pe autorul „Levantului“, dar, fireste, în primul rând pe el: „Una peste alta – un maestru util pentru a ilustra distanta, nu dintre prozatorul onirico-relativist si poetul Cartarescu dotat si cu umor, ci dintre gândire si poezie. Un maestru: o persoana care nu va determina schimbari sufletesti sau de alta natura în jurul lui, adica perfect compatibila cu un premiu Nobel“.
Adeseori, ironia ori unda de umor ale criticului îsi au sorgintea într-un fapt aparent marunt, dar, de cele mai multe ori, de o surprinzatoare relevanta. Spre exemplu, scriind despre Paul Goma, caruia îi dedica un eseu micromonografic intitulat „Nu numai un mic Soljenitîn român“, el scrie: „Goma cheltuie cea mai mare cantitate de puncte de suspensie din proza universala“.
În „Istoria literaturii române de azi pe mâine“ a lui Marian Popa e o întreaga lume de personaje reale si imaginare, un ametitor carnaval cu masti vesele si triste, cu figuri statuare si cu multa caracuda. Este spectacolul vietii literaturii si al vietii literare – si nu numai literare – românesti dintr-o epoca de aproape o jumatate de secol.
Autor: CONSTANTIN COROIUApărut în nr. 441